Apologia Veronicăi

Nu există lucruri chiar atît de încîlcite încît la un moment dat să nu-și afle descîlceala. Oricît ar dura – și unele durează, hăt! – încîlceala lor, tot vine pînă la urmă cineva și le lămurește, zicînd hotărît: „Iată cum stau lucrurile”! Chiar așa zice și Dumitru Hurubă (la p. 15) în chestia încurcată a iubirii dintre Eminescu și Veronica, în fine lămurită în Mai altfel, despre Veronica Micle (Editura Limes, Cluj, 2019, cu prilejul celor „130 de ani de la moartea poetei”). E „mai altfel” întrucît Dumitru Hurubă, scriitor totdeauna cu umor, vrea să procedeze cu empatie omenească mai degrabă decît cu instrumentar de critic ori istoric literar, deși fundația nu i-ar lipsi nici pentru o asemenea procedură. Dar vrea să ia lucrurile omenește, ca de la om la om, și să scoată din documente (inclusiv din poemele Veronicăi, atașate într-o antologie) argumente pentru o pledoarie mai empatică decît se obișnuiește. D-aia și vorbește fără mari pretenții de vocabular critic ori în genere conceptual, apelînd, în schimb, la înțelegere umană și la trecut cu vederea unde se poate. La Hurubă se poate de fiecare dată, oricît ar fi călcat în străchini Veronica. I le înțelege și iartă toate.

Dar în ce constă încîlceala acestei povești naționale despre cea mai romantică idilă românească, astfel încît Hurubă să se simtă îndemnat la un gest de „reabilitare a Veronicăi”? Sînt destule motive și cauze, transformate în întrebări (L-a iubit ea ori ba? A iubit-o el absolut ori doar în trecere? A fost ea devotată ori doar frivolă? S-a vrut iubită ori doar muză? etc.) la care se răspunde detaliat. Apologia vrea s-o scape pe Veronica de toate vorbele rele puse în circulație, pe seama ei, de „echipa de bîrfitori a Junimii”, teleghidată fără milă și fără pauză de Maiorescu. (Dacă mă gîndesc un pic, cred că și eu m-am lăsat teleghidat de el, în Ardelencele, căci și mie mi s-a părut prea scurt drumul dintre muză și țață, două calități eminente ale Veronicăi). Spre deosebire de toți bîrfitorii (înșirați și de-a lungul istoriei literare, nu doar contemporani cu idila și personajele ei), Hurubă „a început” s-o înțeleagă pe Veronica și să-i aprobe „majoritatea gesturilor sau acțiunilor sale, a trăirilor ei cele mai intime”. E un prag bun, înțelegător și iertător („iertător” e un cuvînt de prisos, căci nu e nimic de iertat – ci doar de înțeles – la Veronica) – ba chiar a-toate-înțelegător. De la bun început se justifică și sînt omenește explicabile ispitele în care se lasă dusă Veronica, fiind ea frustrată – prin aranjamentul căsătoriei cu Micle – de toate visele adolescenței (măritatul devreme nu era însă chiar o excepție pe vremurile alea). Mamă a două fete la abia 18 ani, e și normal să-i fi rămas „adolescența netrăită” – iar netrăitele se cer imperativ trăite. „Totuși”, ne asigură Hurubă, „în cei 14 ani de căsnicie” Veronica „nu și-a neglijat familia”. Asta după ce, vreo zece pagini mai în față, Micle însuși zice că „Veronica venea tot mai rar pe acasă și frecventa toate balurile din carnaval cu mare plăcere.” De ce, atunci, i-or fi scos vorbe rele junimiștii? Maiorescu putem înțelege de ce, căci nu putea uita că Veronica-l spiona la internat și a fost martoră la procesul lui de moralitate. Dar Iacob Negruzzi, bunăoară, de ce? …mai ales că era om bun, săritor… Pentru că, sugerează Hurubă, profesa „filosofia vulpii în fața ciorchinilor de struguri”. Adicătelea să-i fi stat și lui gîndul…? …o fi crezut-o chiar atît de disponibilă? Hurubă-l bănuiește temeinic, pînă la a pune și el la îndoială veridicitatea mărturiei despre scena în care acesta se duce să-i anunțe Veronicăi că Eminescu a înnebunit și o găsește în compania unui ofițer. (Scenă delicată, e drept; nu era ca pe Veronica s-o apuce plînsul chiar cînd flirta; s-a abținut, spunînd vorbe de gheață: „Se vedea de mult că merge pe calea aceasta”). Dar de ce ar fi mai cu crezare Augustin Z.N. Pop decît Iacob? În fine, toate vorbele rele lansate și întreținute de bîrfitori sînt respinse una cîte una, astfel încît drumul spre „sacrificiul suprem pentru omul iubit” să fie cît mai neted. Aș zice că lucrurile nu se exclud: calificarea de „ușuratică” e, în fond, o constatare de fapte, nu de inimă, unde Veronica putea tînji și suferi radical. Hurubă aduce destule dovezi în favoarea acestui absolut de inimă, dar le trece programatic sub tăcere pe cele care s-ar opune gen („Tu luceafăr mi-ai fost mie/…/ acum la soare/ Eu privesc cu mult mai dulce” și altele, cu izbucniri de isterie și ură).

Multe argumente sînt scoase din corpul epistolar în care, spre deosebire de Hurubă, mie mi se pare că Veronica o ține pe o singură strună: de ce nu mă mai iubești? Adăugînd la asta gesturi publice de „sacrificiu” pentru poet (sacrificiile astea necerute încarcă nota de mustrări, firește). Cît a putut poetul s-a ferit elegant, invocînd tot felul de pretexte. Cum zice Ibrăileanu, scrisorile trimise Veronicăi „sînt de o ipocrizie fără samăn. Se vede bine că el n-o iubea”. (Afară de o perioadă de trei ani, zice Ibrăileanu; e și durata stabilită de savanții sentimentelor pentru viața acestora). Desigur, asta nu înseamnă că nu l-a iubit ea, cu toate că-și cerea voie „să practicheze” și „nițică cochetărie” în acest timp (care, măsurată de alții, părea măricică). Palmaresul Veronicăi nu-i de neglijat, dar nu-i nici exclus să fi fost vorba doar de suplinitori, iar inima să-i fi fost consacrată deplin lui Eminescu. Dacă moartea/sinuciderea ei va fi fost sau nu o ultimă jertfă, e o problemă de pură credință.

 

Publicat în nr.1/2021

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *