Arborescența literaturii transilvane sub privirea criticului literar Antonia Bodea

Atunci când a debutat în 2007 cu volumul de versuri Bunavestire la  Eurograf, Cluj-Napoca, reeditat în 2010 și primit cu entuziasm de critica literară, Antonia Bodea aducea o vibrație sufletească alimentată de farmecul naturii, ce o ține departe de trepidanța cotidianului, căreia îi opune religiozitatea discretă „ca taina unei rugăciuni”. Curând apoi, fără a renunța  la versuri, poeta s-a orientat  spre o altă formulă artistică, cea a eseului, pe care l-a ilustrat  în diferite publicații  literare prestigioase, precum „Steaua”, „Tribuna”, „Renaşterea”, „Poesis”, „Cultura”, „Convorbiri literare”, „Lumina lină” (New York), „Vatra veche”, „Oraşul”, „ProSAECULUM”, obiectivul urmărit fiind  analizarea fenomenului viu al literaturii transilvănene. Pe acesta l-a urmărit cu un devotament  generos,  mișcându-se printre confrații săi, mânuitorii de condei, cu un radar sigur și cu o intuiție critică autentică,  aplicată la personalitatea fiecărui autor abordat, supus judecății de valoare și judecății de gust, cum le-a definit în complementaritatea lor francezul Luc Ferry. Incursiunile de critică literară aveau să fie selectate în cărțile Fulguraţii apărută în 2012 la  Editura Risoprint, Cluj-Napoca, și Printre file publicată la Editura Napoca-Nova în  2016, anul când  a văzut lumina tiparului la Editura Limes și volumul de profiluri literare, atât de inspirat intitulat metaforic Gravuri pe obrazul clipei. Antonia Bodea este prezentă în numeroase volume colective şi publică frecvent în presa noastră literară, dovedindu-se a fi o conștiință vie, care percutează la viața literară, clujeană îndeosebi, dar fără a pierde din vizor nici alte citadele ale artei cuvântului transilvan,  de la Sibiu până la Bistrița-Năsăud și Baia Mare. Circumscrisă zonei de cultură căreia îi aparține prin obârșii, prin exercițiu didactic de o viață și nu mai puțin prin etalare literară, prestația ei pe linia criticii literare, una de certă valoare axiologică, ne-o amintește pe poeta Victoria Milescu, cea care timp de 20 de ani a semnat un impresionant număr de recenzii în revista „Sud”, fondată în 1996 la Bolintinul din Vale și unde Cronicile Sudului semnate de ea  însumează până azi  178 de fațete ale  fenomenului literar din acea parte a țării.

Noutatea volumului Constelații sub cifru, cu eseuri care au văzut lumina tiparului la Editura Avalon din Cluj -Napoca în 2020, este dată de deschiderea  în evantai a abordării Antoniei Bodea, de la clasicii Eminescu, Hasdeu și Coșbuc la personalități marcante ale contemporaneității noastre, precum Nicolae Manolescu, Emil Cioran, Marin Preda, Varujan Vosganian, Aurel Rău  și Gabriel Chifu.

Deși eseista clujeană și-a început ascensiunea literară relativ târziu, atunci când a publicat articole în presă, adunându-le cu grijă apoi în volume,  textele sale decopertând un fenomen literar dinamic s-au dovedit bine articulate, concepute matur. Recurgând la o cunoscută butadă, putem afirma că eseista clujeană s-a născut ca zeița Atena, ieșind din capul lui Zeus gata înarmată, cu coif și scut. Ecoul criticii de întâmpinare pe care Antonia Bodea o prestează la Cluj-Napoca nu a întârziat să apară în presa culturală românească. Aportul ei a fost pus în valoare  prin glasuri autorizate, cum sunt Aurel Rău care o apreciază drept „un condei critic”, Ovidiu Pecican remarcând la ea „noblețea întâmpinării” și Daniela Sitar-Tăut care reține „farmecul discret al clasicilor”. Prezent cu legitimitate în eseurile autoarei,  Horea Bădescu ține să identifice la Antonia Bodea o „critică empatică”, iar Passionaria Stoicescu o definește drept  „îmblânzitoarea de timp și spațiu literar”. Ion-Pavel Azap este mulțumit să descopere la Domnia Sa „scrisul ca o bucurie”, dovedind că a pătruns până la nivelul pânzei freatice a  creației eseistice prestate de profesoara clujeancă. Ion Holban își intitula recenzia dedicată ei „Literatura ca o lume de cucerit” și Anca Sîrghie, analizând eseurile din volumul Fulgurații, remarcă „poeticitatea discursului critic”. Oprim enumerarea aici, deși ea ar putea continua, spre a observa că  anul 2022 a rodit și el la aceeași Editură Limes din  Florești, reafirmând pe poeta Antonia Bodea, care semnează  Dinspre Nadir spre Zenit, și pe eseista  din Nelinişti genuine, volumul care ne reține atenția pe mai departe.

Inspirată, ca de obicei, în alegerea titlului, autoarea eseurilor de critică literară din volumul Nelinişti genuine anunță o continuitate a demersului ei, la baza căruia așază  prefață nesemnată,  intitulată Despre valori poetice, prin care  se plasează sub corolar blagian, artistul fiind un explorator de „sensuri infinite ale Cuvântului”. Se reafirmă un imperativ esențial pentru cei care „locuiesc întru cuvânt”, acela de a cultiva limba neamului lor.  Criteriul aplicat în structurarea textelor antologate este unul alfabetic într-o primă secțiune,  aceasta fiind urmată de Varia cu alte  opt eseuri. Specific noului volum este revenirea asupra mai multor cărți la fiecare scriitor, spre a urmări evoluția în timp a tematicii și a stilului.

Decopertarea priveliștii literare debutează cu numele mitropolitului Valeriu Anania, ca autor al volumului Poeme, apărut la Editura Limes în 2006. Analizând poezia pe tema facerii, solid ancorată într-un preambul teoretic, autoarea face o paralelă  cu Tudor Arghezi în perspectiva visului „din toate mai frumos”, concluzionând că Valeriu Anania aduce lirismului „o substanțială bogăție ideatică și expresivă.” Tot mireanului Anania îi comentează Antonia Bodea cel mai valoros poem dramatic, Miorița din 1966, considerându-l  un  „spațiu spiritual, unde se săvârșește taina revărsării sacrului în profan, a unicizării imediatului în mit.” Fără să abuzeze de o terminologie sofisticată, ce tentează prea adesea pe unii critici literari ai prezentului, autoarea eseului dovedește că știe să mânuiască un limbaj bogat și nuanțat, străbătut de un fior liric, ce mărește puterea de penetrație a mesajului: „Gravate în bronz, fixate  în mituri arhetipale, brăzdate de iluminări și umbre, mișcările devin rostuiri și rostiri culese din obârșii, seisme ale conștiinței prinse între extazul credinței și meandrele dubitative ale devenirii.”. Discursul critic scapă de didacticismul unei abordări aplicate concret la litera textului, el ridicându-se la nivelul generalității: „Descoperim aici o lume ancestrală, ce trăiește un moment echinoxial, căutând în mit salvarea prin descoperirea sensurilor majore ale existenței, prin reprezentarea simbolică a idealurilor etern umane.”. Fără să se oprească la ipostaza „pelerinului  prin spațiul mioritic”, eseista întregește imaginea scriitorului cu alte fațete ale manifestării sale literare, pornind de la titluri precum Rotonda plopilor aprinși sau Cerurile Oltului, cu care se rotunjește profilul artistic al marelui prelat.

Cu titlul Horia Bădescu, „Lieduri” și „Fierul Spinilor”. Trecătoarele noastre făpturi și făptuiri, eseista aduce în atenția cititorilor  personalitatea celui mai faimos poet al Clujului. Discursul critic devine o supra-operă, pe care am citit-o cu plăcere, ca pe o creație în sine, căci eseista plămădește fraza cu toată forța imaginației sale. Comentând poezia  Învață să socotești, ca ecou al incomunicării, Antonia Bodea glosează: „Senzația e de pustiu, de neîmplinire și sentimentul e al imposibilului, închegate în rime închise sub imperiul vocalei, alăturate suflării dușmănoase a duhului consonantic pustiitor. Obosit, gândul pierde memoria cât și perspectiva, încât infinitul îl inundă îngenunchindu-l, smulgându-i chiar șansa cuvântului.” În eseul Horea Bădescu, „Decameronice”. Din pulsația vieții în poezie, „primul poet expresionist al Clujului” apare în noua sa antologie din 2017 împletind „senzualitatea orientală, cu lunecoasa aluzie balcanică”, iar picturalitatea imaginilor are  ca reper pe Mariana Bejan, autoarea nudurilor ce-i inspiră versuri de slăvire a feminității: „când se smeresc fesele/precum preotesele/ în nopțile vesele/…/ să-ți iau măsura cu gura/cum iei cuminecătura”( Furișa-m-aș furișa ).

În povestirile Doinei Cetea, satul moșilor ei este înghițit de pustiul trecerii timpului, în volumul Ierboaia, viziunea sa fiind așezată „între fabulos și fantastic”, după un model eliadesc. Exersând experiența sacrului, ierboaia apere ca  un motiv inedit, identificat cu chemarea mumelor. Așadar,  o prezență salvatoare și semn magic. În Istorii, Doina Cetea poeta pătrunde în arheologia timpului, trasând o axă între micile întâmplări și marea istorie, din care se construiește planul epic al imaginii. În Topirea zăpezii  eseista surprinde la Doina Cetea antinomia  împlinitoare și dinamică a existenței, căci „Totul era viață/ În cimitirul vechi uitat de moarte”. Antonia Bodea dovedește că a intuit fațetele mișcătoare ale valorii artistice în versurile Doinei Cetea, abordarea sa constituindu-se  într-un gest al  criticii de consolidare. Dorind să descopere taina înveșnicirii în poezii ca Stejarul, Ierburi de leac, Solomonarul  , interpretarea ei luând  ca reper gândirea lui Mircea Vulcănescu din Dimensiunea românească a existenței. În volumul de Istorii al Doinei Cetea, eseista detectează întrupat „visul predestinării întru semne”, o poezie sapiențială autentică.

          Ceea ce descoperi cu încântare la Antonia Bodea este un anume simţ poetic al frazării în discursul critic, ale cărui componente sunt filosofia existenţei, responsabilitatea socială şi naţională. Acestea sunt puse în slujba detectării filonului de autenticitate a talentului şi a nuanţelor semantice din imaginea poetică.

Harul poetic se resimte atunci când Antonia Bodea își exprimă încântarea  întâlnirii cu Aurel Rău, un clasic, al cărui nume este „înscris cu majusculă în viața spirituală a cetății”. În formula eseului, spre deosebire de mai densa dar austera cronică de critică literară, încap efluvii, ca cel din debutul comentariului la volumul Septentrion (Editura Minerva, București, 1994), întrucât „citind poezia lui Aurel Rău simți că în cădelniță încă mai arde prin vremi sâmburele de tămâie ce, răspândind miresme, cheamă la sfat cu zeii. Sufletul se învăluie în pace când se regăsește în poezie ca o adâncă nevoie de sine ce-și prelungește vraja până sub Ursa Mare, în vecinătatea Găinușei pe Drumul Robilor.” Dar busola interpretării critice este bine orientată, ca niciodată comentariul să nu cadă pe panta poematizării, ci unda lirică intervine numai atât cât să coloreze textul, ferit astfel în mod fericit de austeritate.

Cu o fină intuiție critică se apropie Antonia Bodea și de poezia ființială a lui Gabriel Chifu din volumul ilustrat de Mircea Bochiș, intitulat Plăcuțele din Medio Monte (Editura Neuma, 2022). Eseul începe cu o fermă estimare axiologică a textului cărții: „Ingenios conceput, unic prin simbolistică”. Privind împreună Cuvânt și Imagine, autoare le apreciază superlativ drept „rodul unei conlucrări de o rară inspirație a două viziuni artistice unitare în diversitatea expresiei.” Argumentarea curge firesc de la „fascinantele versuri” ale Baladei Poetului Dintotdeauna, până la prospectarea morții presimțite concret, încadrate în decor bucureștean:„parc-ar fi undeva pe șoseaua fundeni între/pantelimon și colentina sau /la marginea orașului vidin lângă coșmelii și blocuri”. Temă ce pune la încercare imaginația poeților, dialogul omului cu moartea găsește la Gabriel Chifor o dezlegare ingenioasă:„cerul s-a lăsat jos/se târăște pe pământ/…/ inima nu mai știe să cânte/ mai mult stă decât bate/ aștept să vină un înger diafan mărinimos/ să mă strângă cu fărașul”. (Călătoria, inima, cerul lipit de pământ). Chiar dacă ia ca repere opiniile lui Nicolae Manolescu și Răzvan Voncu despre versurile acestui poet, Antonia Bodea ține să  aducă propria opinie despre Gabriel Chifor poetul unui „vizionarism tragic”. De o „viziune fatalistă”, poetul se salvează „doar prin cuvânt, prin spiritualitate; prin trăiri în vis a unor experiențe angelice”.

Selectat dintre echinoxiști, George Vulturescu, autorul volumului Alte poeme din Nord (Editura Brumar, 2007) este asemănat în eseul Antoniei Bodea lui Prometeu pentru felul cum „asaltează temerar singularitatea unui imaginar ținut septentrional, spre a-i smulge taina sacralității în datele unui Nord  al Poeziei.” Desfășurarea argumentării trece prin proiectul „Academiei proprii”, dislocat din Antichitate și folosit spre dezlegarea enigmelor ce se cer descifrate.

Din selecția făcută scriitorilor transilvăneni nu lipsește poetul, eseistul și criticul literar Ioan Radu Văcărescu, autorul volumului O grădină a poeziei-note critice sibiote  (Editura Zodia Fecioarei, 2021). Este cel mai amplu text al volumului, un studiu minuțios, extins pe 35 de pagini și dedicat istoriei „sufletului poetic sălășluit în spațiul fast al cetății Sibiului.”, una recunoscută cândva drept „mica Vienă”. De la debutul lui Lucian Blaga, de care Ioan Radu Văcărescu a fost preocupat, eseista consemnează trecerea la tema „spațiului inefabil”, făcându-se binevenite încadrări în gândirea europeană a lui Riegl sau Worring pe linia „orizontului spațial al inconștientului” , motiv ce nutrește viziunea blagiană din Trilogia culturii, spațiul mioritic. Într-o demonstrație cuceritoare, eseista marchează comentariile făcute de I.R.Văcărescu acestui motiv esențial al gândirii lui Lucian Blaga de Vasile Băncilă și Anton Dumitriu sau Nicolae Minulescu. Momentului european al traducerii poemului Faust de J.W. Goethe i se consacră un comentariu comparativ cu realizarea mai tehnică a lui Șt. Aug Doinaș, concluzia sprijinindu-se pe opina lui Hans Bergel, anume că realizarea blagiană este o rară izbândă în planul traducerilor universale. Pe rând sunt în continuare abordate personalități care au marcat prezența în orașul-cetate de pe malurile Cibinului a Cercului Literar de la Sibiu, precum Ion Negoițescu, Radu Stanca, I.D. Sîrbu, H.Jaquier. De acea structură a fost legată și scriitoarea Ioana Postelnicu. Un filon conceptual ce traversează volumul lui I.R.Văcărescu este cel al definirii geografiei imaginare și a peisajului cultural cu raportare la pleiada poeților sibieni, dintre care Mircea Ivănescu reține atenția cu perechea viață-moarte, adevăr-minciună, realitate-ficțiune din poezia sa. Eseista marchează popasurile făcute de autor la numele scriitorilor Walter Jorend, Iustin Panța, Dumitru Chioaru, Liliana Ursu, Mircea Braga, Andrei Codrescu, care a fost sibian, dar nu cerchist. Găsim în Grădina lui I.R. Văcărescu jaloanele unei viitoare istorii a scrisului literar pe plai sibian, o sinteză pe care autorul o anunță extinsă în viitorul apropiat.  Tot spațiului sibian îi aparține scriitoarea Anca Sîrghie, căreia eseista Antonia Bodea îi consacră două recenzii la cărțile Lucian Blaga și ultima sa muză (Editura TechnoMedia, Sibiu, 2015), estimată drept o „carte minunată ca stil și prezentare, valoroasă ca document inedit și „revelatoare” a misterului iubirii ca forță creatoare” și Radu Stanca-Evocări și interpretări în evantai (Editura TechoMedia, 2016), „o carte de colecție”, cum o subintitulează autoarea. Intervenim cu o singură nuanțare a frazei finale ce se referă la cele 15 piese de teatru ale lui Radu Stanca. Acestea numai antum au rămas o „literatură de sertar”. Așa cum aveam să revenim concludent și în recenta noastră carte Radu Stanca și Sibiul (Editura TechnoMedia, Sibiu, 2022,  nu mult după stingerea dramaturgului-regizor, piesele sale de teatru au început să fie publicate, mai ales în reviste literare clujene, apoi jucate în răstimpuri la unele teatre din România, fără ca în prezent la Sibiu, Teatrul Național care poartă numele patronului său spiritual să abordeze vreuna dintre creațiile lui Radu Stanca. Pe plan național, cel mai mare interes pentru repertoriul dramaturgic stancian, în prezent, îl manifestă posturile de teatru radiofonic. Nu avem cunoștință de vreo abordare a pieselor lui Radu Stanca la teatre din străinătate, care ar presupune traducerea respectivelor texte în limbi străine, inițiativă ce întârzie deocamdată.

Preocupată să definească „substratul aventurii lirice a poetei Rodica Marian”, plecată în căutarea sinelui, ca autoare a volumului Chipul și asemănarea (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2011), în care se găsesc urme ale lecturilor din filosofia hindusă, din mitologia biblică, din creația eminesciană, de care s-a apropiat și ca cercetătoare. Exemplificările motivelor specifice universului său poetic conduc spre concluzia eseistei: „Prin problematică, precum și prin performanța metaforei, rară și de o surprinzătoare concretețe, prin ineditul experiențelor existențiale, precum și prin adâncul mesaj al veșnicei întoarceri, poeta Rodica Marian conferă glasului  poetic adâncime și mister.”

În Monede și monade, volumul lui Marcel Mureșeanu, apărut la Editura Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca în 2012,  eseista  a descoperit un veritabil îndreptar de viață, tonul tabletelor trecând de la ironie la șăgălnicie, de la sarcasm la înțelepciune, într-o derulare în care „aceste ingenioase constatări de viață, deconspirate în situații insolite, primesc mereu altă adâncime, multă culoare și nota exemplară a diversității și veridicității.” Comentând pe marginea poeziilor din volumul Voi plăti pentru faptele mele (Editura Eikon, 2014)  al aceluiași autor, Antonia Bodea valorifică dialogul omului cu Dumnezeu sau cu moartea, modalitate de a se scutura de temeri existențiale, având ca armă umorul cu care poetul  își înțelege destinul.

Mircea Petean, prin volumul Liniște redusă la tăcere (Editura Lime, 2011) pledează, așa cum observă eseista clujeană, pentru înțelegerea tăcerii, care poate fi mai grăitoare ca orice cuvânt și devine fi prag pentru revelație, ca superioară stare a spiritului. Nicio altă formulă poetică nu este mai edificatoare ca japonezul hai-ku. Meditând asupra celor opt capitole din care este alcătuită cartea lui Mircea Petean, eseista apreciază că apropierea de „acest gen de  manifestare a spiritului prin tăcere, cu sfințenie,  are ceva din sacralitatea sacerdotă, ceva din clipa întâlnirii cu misterul ființial.”

Cel mai mare umorist român în viață, Cornel Udrea, este prezent în eseul intitulat Heblu (proză umoristică) sau Între comic și absurd, autoarea noastră vizând apariția de la Editura Napoca Star din 2017. Pentru umoristul clujean, viața este trăită ca o acrobație pe sârmă mereu periculoasă atunci când „nu rămâne decât să accepți deprimat o realitate care nu-ți aparține, să înoți ca peștele pe uscat sau în apa infestată de mizeria cotidiană…”

            Așa cum aflăm din notele de subsol, multe recenzii ale volumului de față au mai fost publicate atât în presa literară, cât și în antologii de eseuri anterioare. Asistăm, așadar, la o nouă selecție și sintetizare de autor, ce dă valoare spectrală panoramei create de Antonia Bodea asupra arborescentei literaturi transilvănene.

Partea secundă, intitulată Varia, are subtile legături cu panoramarea de până acum, întrucât subiectele conferințelor prezentate cu ocazia unor festivaluri de la Sibiu-Rășinari, Bistrița, Orăștie etc., completează panorama deja existentă cu nume ca I. Budai-Deleanu, Liviu Rebreanu, Emil Cioran, Gheorghe Pituț, Ovidiu Pecican etc. cu deschideri poliedrale, de cert rafinament literar și stilistic. Există la nivelul întregului volum o unitate de stil în abordare, care estompează nota caleidoscopică pe care o lasă partea secundă. Traseul urmat de eseistă pe harta literaturii transilvănene poate deveni o altă „grădină” a spiritului românesc creator,  un reper pentru viitoarele istorii literare dedicate domeniului, întocmai cărții lui Ioan Radu Văcărescu pentru zona mai strict circumscrisă a Sibiului. Cititorul de la începutul secolului al XXI-lea are șansa rară de a descoperi în cartea de eseuri a Antoniei Bodea chipul polimorf al fenomenului viu, care este literatura ultimelor decenii în Transilvania.