Ascult cum crește din mine tăcerea

Cele 99 de poezii din volumul testamentar al Rodicăi Braga sunt tot atâtea spovedanii despre ceea ce a însemnat pentru autoare întâmpinarea finitudinii: reînsuflețire, nostalgic-catalizatoare, a momentelor de bucurie și de împlinire din tezaurul afectiv personal; străduința de a trăi conștient prefacerile trupului; punere la încercare a marginilor proprii; igienizare a minții prin convertirea suferinței, a angoaselor în lumină izbăvitoare.

            Meditând asupra destinului său, poeta realizează că mai toate gesturile, experiențele, conexiunile cu ceilalți au fost fapte de viață menite a o iniția în trecere și petrecere. În a-și petrece trecerea. Și-a dat seama, îndeosebi în ultimii ani, că, resuscitându-le și așezându-le pe hârtie, acestea îi îmblânzesc anxietatea, îi fac destrămarea mai suportabilă: „încă sunt vie / și înăuntrul meu / toate se potrivesc / ca într-o nouă ordine / sau o stare / de post” (nu toate gândurile rodesc) – acel post care prevestește și condiționează marile evenimente. O ajută, în egală măsură, să-și radiografieze lăuntrul, să descopere armătura ce-i ține încă laolaltă, cu toată vulnerabilitatea ei, spiritul și carnea: „măruntă cât bobul de nisip / mă caut cu disperare, / îmi dibui neîncrezătoare / toate țâțânile ființei / în care mă țin într-un / echilibru fragil” (trăiesc într-un bulb de durere).

Scanarea, lucidă și consumatoare de resurse fizice și emoționale, îi devoalează totodată transformări – la răstimpuri – ale relației subiective cu universul. Simțindu-se entitate firească a acestuia, autoarea dă sens devenirii lui din perspectivă personală, tot așa cum destinul propriu e amprentat de modul cum e vegheat de mișcarea cosmică: „viața, această continuă mirare, / trăiește-o așa cum o trăiește / firul de iarbă, apa, seninul, / furtuna, și bucură-te / că același puls bate în toate, / că universul respiră prin tine. / tot misterul lui nedezlegat / își află tâlcul / în însăși ființa ta”.

            E o conivență stimulatoare, însă ea scoate la iveală implicit bornele dincolo de care puterile individuale își pierd eficiența. Identificăm, din acest unghi, două ipostaze relevante ale eului liric: copacul, ce trădează energetismul tinereții și al maturității (creatoare și existențiale), respectiv floarea – delicată, lipsită de apărare, caducă: „privește floarea și admiră-i / grația desăvârșită. / acolo e însuși surâsul / lui Dumnezeu, / înduioșat de gracilitatea, nebănuită, / de finețea subtilă, / risipită / pretutindeni / în mireasma ei. / cândva, vroiam să fiu / femeia copac, / atrasă de robustețea acestuia. / acum, la capăt de drum, / tânjesc să fiu măruntă, / firavă ca o floare, / apropiată pământului / ce mă va ocroti, / când somnul cel lung / mă va învălui în respirația / lui blajină”. Primul simbol reiterează o întrupare lirică mai veche, pe care am întâlnit-o și în creația intitulată Sunt femeia-copac (volumul Stacojiu, 2000): „sunt femeia-copac, / dacă te strădui un pic / poți să auzi / vaierul înmuguririi. / între cer și pământ, / trup rotunjit, / sorb deopotrivă albastrul, / rodul întunecat al pământului / și veninul nemărginirii. / când înfloresc, / arunc morții suavă provocare / […] când mă pârgui / în fruct, pun vântului / surdină și-i fur soarelui / din cucernica-i putere, / pământului îi dau / tainul cărnii strivite-n durere. / când ruginesc, / doar în frunze apun / și dau păsării ghes / pentru lungul ei drum. / despuiată până la ramuri, / voi rămâne s-aștept / coborârea în frig / și sfidarea zăpezii, / disperată și trează / în trunchiul meu drept”. Observăm că poemul, aparținând unei alte vârste a ființei și a liricii, conține încă de pe acum semne care prevestesc sfârșitul (sesizabile, prin raportare la același motiv literar, și în poezia – cu ecouri blagiene – având titlul și luna înfoiată ca un păun, din volumul ultim).

            Semnificativ se dovedește cu precădere faptul că și ipostaza mai recentă refuză autocompătimirea. Nu sfidează, precum înainte, atotputernicia și implacabilitatea curgerii (poeta se simte doar „o respirație”, „o clipă desprinsă / din ordinea severă / a universului” – cuvintele se fugăresc, se inflamează), dar – așa cum observa și Irina Petraș în Prefața la volumul din 2012 , Vânare de vânt – pare să îi „convină” condiția, mai smerită, spre care uneori tânjește: va beneficia, datorită ei, de o altfel de protecție din partea forțelor cosmice și va câștiga un plus de empatie și de prețuire din partea aproapelui. Fiindcă vulnerabilitatea și sfiala își au măreția lor („cu degete delicate / lumina îți arpegiază / pe corzile trupului / suava ei melodie. / […] ești fir de iarbă / sumețindu-se în ritmul ei / […] ești apă îmbătată / de strălucirea-i pătimașe / care-i orbește pe cei ce-o privesc”), comparabilă cu tragismul – superb, totuși! – al condiției de muritor față în față cu nemurirea universului: „ca un șoim nestăpânit / viața își ia zborul de pe mâna mea / întinsă spre înălțimi. / simt bătaia aripilor lui / în pulsul accelerat al inimii / care-i așteaptă întoarcerea. / iubesc aceste clipe scurte / când simt în nimicnicia mea / scăpărarea orbitoare / a divinității miruindu-mă” (când totul în jur).

            E durata omenească privind în ochi Marele Timp.

            Asemenea oglindiri ale eului, pe lângă faptul că generează interogații epuizante referitoare la rostul destinului individual, îi transmit imperativitatea clădirii unui comportament echilibrat în relație cu oferta de existență. Observăm, de pildă, că momentele de cumpănă în lupta cu boala și cu sine (fără a omite spaimele și obsesiile artistului) o îndeamnă să creadă că totul e deșertăciune, iluzie: și viața, și moartea (a se vedea poemul eu sunt totul și nimic). Pot fi, pe de o parte, clipele când dimensiunea rațională a ființei se manifestă fără îngăduință, somând trupul să-și asume limitele sau, dimpotrivă, neacceptându-i vremelnicia („trezia îți bate întâmplă / cu un deget de foc, / ochii-ți, corole de flori, / dureros se deschid / spre întunecimea adâncă / care pândește dincolo / de selenara lumină / și se insinuează îi sinele tău / ca un cariu ce va roade / liniștea neștiinței tale” – nopți cu lună plină); pot fi, pe de altă parte, ceasurile când durerea cărnii câștigă ea hegemonia („să te ridici din boală / ca dintr-o mlaștină / care te-a înghițit / până la anihilare, / să nu-ți recunoști ființa / pierdută în străinătatea / irecognoscibilului acasă”; sau: „odăi înstrăinate de absența / conștiinței, / mintea încețoșată de boală / călătorește prin teritorii / de coșmar. / te lupți cu un dușman / nevăzut, / fără formă, fără față, / reiterat la nesfârșit”). Sinuozitatea cooperării o intuim și în conotațiile agresive ale unor cuvinte (îndeosebi ale unor forme verbale: „voci stridente se întretaie / și-mi zgârie auzul”; mintea „tropotește”; „te săgeta / până în creier”; suferința „ferfenițează nervii / până la depresie”; „ulii răpitori ne-au hăcuit / inima”; „să-ți despici sufletul” etc.), sugerând ruperea silită a întregului. Dezamorsarea (la nivel de suprafață, mai degrabă) se realizează prin apelul la construcții specifice registrului colocvial („dar ce mult am iubit viața, / și lupta / de a-ți birui frica de următoarea clipă, / […] de a tânji după cer / când rădăcinile tale adânc / în pământ coboară / și te țin ca un vajnic temnicer, / când moartea îți face cu degetul / iar tu îi dai cu tifla / râzând nebunește, / crezând în nemurire / și în tot ce în jurul tău trăiește…” – mult am iubit cerul și soarele; s.n.) ori prin alunecarea spre un umor blajin, prietenos: „a fi bătrân e o întâlnire amicală / cu ea [cu moartea, n.n., D.M.], oricând te poate îmbrățișa / cu tandrețe, milostivindu-se de tine” („trăiți periculos”, a sunat strident).

            În ceea ce privește scrisul, ca opțiune personală de acompaniere a trecerii, de petrecere a ei, acesta reprezintă nu doar un instrument prin care-și sondează hăul dinăuntru (m-am pierdut în adâncul oglinzii), ci unul care îi permite să părăsească la răstimpuri scena pentru a se examina cu detașare. E un aspect relevabil și în alternarea confesiunii la persoana întâi singular (în mine bate un ceas, într-un cântec de jale și amar, un câmp de bătălie ș.a.) cu discursul ce preferă persoana a doua singular (bizare hărți ale devenirii, nopți cu lună plină, cu degete delicate, ți-aduci aminte, un soare fierbinte ca o picătură etc.) ori persoana întâi plural (crengile copacilor goi în iarnă, cu sunet mângâios de tulnic).

Am mai putea spune că poemele de față alcătuiesc un fel de jurnal, unde Rodica Braga își consemnează – într-un limbaj ce nu iubește prețiozitatea (respinsă, de altfel, dintotdeauna: „salbă zornăitoare / cuvintele / încarcerate în poeme. / nu căutați sonoritatea fățișă, / strălucind din fireturi, / cum gărzile la paradă” – Necuvântul, vol. Stacojiu) – visele, incertitudinile, bucuriile, suferințele (o primăvară capricioasă, un soare fierbinte ca o picătură, trecutul te latră ca un câine), configurând deopotrivă un spațiu ce adună laolaltă les neiges d’antan (adu-su-mi-am aminte, dulce-amărui ș.a.). Gestul scriptural – o îndeletnicire tot mai rară în vremea din urmă a autoarei, din motive de sănătate – îi promite ieșirea din ceas, o tămăduiește, îi arată (și o petrece pe) calea spre sacru („starea de poezie, / un sclipăt de stea / printre norii nopții sufletului. / starea de poezie, / lunecarea magică / a unui arcuș de vioară / peste tremurul ființei. / starea de poezie / ochiul lui Dumnezeu / clipind binevoitor / spre trezia ta instantanee”). Acolo, în spațiul textual, poeta se caută, cu teamă, dar și cu nădejde, pe sine, se petrece pe ea însăși, se comunică și se cuminecă sieși („poemul, ca un strigăt / mut, / nu-l aude decât poetul” – în tăcerea dintr-un poem).

Alături de întâmpinarea Marii Treceri, o coordonată semnificativă a volumului o reprezintă iubirea. În viziunea poetei, sentimentul erotic are puterea de a conferi destinului uman carate suplimentare. Autoarea selectează dintr-o posibilă poveste de dragoste momente trăite firesc la vremea lor, dar care, privite cu ochii vârstei târzii, și-au pus pentru totdeauna pecetea asupra ei ca om, ca femeie, ca scriitoare. Precum în poemul Biblică al lui Radu Stanca, sibian și el („La început a fost sărutul / Şi el era pe gura ta… / Depus pe gura mea sfinţi văzduhul, / Şi lumea s-a născut atunci din duhul / Sărutului ce ne unea…”), în versurile Rodicăi Braga universul e creat și se poate (re)crea la nesfârșit din iubire: „ți-aduci aminte cum, / într-o seară, / demult, / cu cerul zdrențuit de stele, / printr-un sărut cutremurat / ca o rugăciune, / sufletele noastre s-au scăldat, / pentru prima oară, / în nemurire?”; sau: „înainte de a fi tu, / de a te fi întâlnit, / toate erau o apă și un pământ”. Viețuirea sub semnul erosului reapropie ființa de sacru, eliberând-o – în clipele de grație – de obsesia finitudinii, împăcând-o cu ceea ce îi este dat. Împlinind-o, făcând-o să se bucure – aici, acum – de însăși condiția ei de muritoare.

Întâlnirea jumătății hărăzite a însemnat – va mărturisi, peste ani și ani, poeta – prima desprindere de marginile cercului propriu (într-un amurg cu nori sângerii), desăvârșită prin abandonarea definitivă, legitimată prin pecete, în cuprinderea celui drag: „mă ridicai ca pe-un fulg, / cu brațele-ți tinere și tari, / spre buzele-ți însetate / și acolo mă depuneai / ca pe un sigiliu domnesc” (idem).

Versurile – de o candoare emoționantă – ce evocă/invocă relația cu persoana iubită atribuie instanței lirice masculine puteri vindecătoare („în brațe ți-am plâns / recunoscându-mi deruta” – m-am pierdut în adâncul oglinzii), precum și rol proteguitor, de anihilare a spaimelor („azi-noapte, pământul a țipat la mine, / cutremurându-se din toate / încheieturile. / ține-mă lângă tine, / lângă inima ta, / care, când bate, imprimă / pieptului tău o mișcare orizontală, / vizibilă, de la dreapta la stânga, / semn că, prin cotloanele ei, / se aciuiesc multe din / rănile mele. / ține-mă, să nu mă risipesc / cu totul”) și de astâmpărare a capriciilor („rădăcina binelui meu / e împlântată în palmele tale / care știu aritmetica / mereu schimbătoare a umorilor / mele și le-au dibuit labilitatea. / rodicisme le spui tu / și cu o atingere le faci / să sune / ca niște clopoței în joacă” – mâinile tale). Bărbatul e cel care, asemenea lui Pygmalion, îi dă viață, o modelează („eu însămi eram / o formă rece de lut / în care olarul nu-și desăvârșise / lucrarea” ­– înainte de a fi tu), care îi luminează calea (devenită a amândurora), îi dă speranță, verticalitate (viața mea) și sens („nu știam cine sunt, / ce rost am, încotro mă îndrept. / tulbure, ca mustul ce dă în fierbere, / curgeam fără țintă / pe alături de mine. / zilele mele îmi scăpau / printre degete ca mărgelele deșirate. / puteam rămâne așa, / o creatură  dezarticulată, / scârțâind din toate încheieturile, / dacă privirea ta, arzătoare, / n-ar fi iscat în mine / furtuna cu fulgere albastre, / când m-am așezat, / întreagă, vie și liberă, / pe drumul ce ni s-a dat” – până a ajunge la tine).

Poeziile din acest ultim volum al Rodicăi Braga pendulează așadar, în mare parte, între Eros și Thanatos, între viață și vindecarea de viață.

Între Cântec și Tăcere.

*Rodica Braga, Azi-noapte, pământul a țipat la mine: ultimele poeme, Editura Limes, Florești, 2022.