Aureliu Goci – sub spectul sintezei

SONY DSC

Fie că te referi la „Poeți români la frontiera mileniilor” (Edit. Niculescu, București, 2012), la „Poezia românească de la Dosoftei la Nichita Stănescu” (Edit. Academiei Române, 2019),  fie la „Magistrul și discipolii” ( Edit. Hoffman, 2020),  te întâmpină aceeași viziune de abordare curajoasă și inedită a lui Aureliu Goci, una alimentată de experiența dialogului de o viață cu litera scrisă și cu făuritorii ei. Pe criticul literar Aureliu Goci l-am întâlnit adesea acolo unde  se filtrează la București slova în potirele dumnezeiești și totdeauna el mi-a lăsat impresia că e mereu dator să separe licoarea pură de cuvintele lipsite de har. Neobosit domnul Goci face critică literară de întâmpinare, analizând noile apariții editoriale, gata să rostească judecăți de valoare cu o pertinență de profesionist. Reuniunile de la Centrul Calderon, ce adunau o grupare constantă a scriitorilor din București, între care mă simțeam ca într-o familie, s-au mutat  în perioada pandemică pe terasa de la London, adică tot în inima capitalei. Așadar, tot în aceeași  grupare selectă de scriitori care bat la poarta cea grea a celebrității, el este santinela neobosită de la poarta cetății literare, una capabilă să privească din înalt și să panorameze cu autoritate. De aici și spiritul sintezei, la care se ajunge doar la maturitatea efortului de modelare axiologică a gestului critic, pe care Aurel Goci o deține cu prisosință. „Geneza și structura poeziei românești în secolul XX” (Edit. Gramar 2000) atât de interesantă cu Arghezi-Teluricul, Bacovia-Acvaticul, Blaga-Focul, Ion Barbu- Aerul și Nichita Stănescu și Cuvântul, sau „Romane și romancieri în secolul XX” (Edit. PRO, 2000), apoi „Prozatori la frontiera mileniului”, (Edit. Betta, 2009 ), dovedesc prin cele 36 profiluri selectate cu parcimonie, că acest critic și istoric literar este atras de fenomenul artistic viu, privit în dinamica sa.

Cutezanța temelor abordate și formularea  totdeauna incitantă a titlurilor îi sunt caracteristice. La volumul de 302 pagini intitulat „Poeți români la frontiera mileniilor” (Edit. Niculescu,  2012) autorul anunță în cuvântul său introductiv, atât de  complex el însuși, o  „umilă încercare de sistematizare  a fenomenului poetic românesc, de după evenimentele din decembrie ‘89”. Conform opiniei autorului, “Niciun gen literar nu a pierdut mai mult în audiență și în receptare în secolele XX și XXI decât poezia, deși  teoretic nu s-a confruntat cu alte propuneri concurențiale.” Preocupat să marcheze seismica fenomenului literar românesc  în ultimele decenii, autorul surprinde ineditul noii poezii, pe care îl  definește astfel: „ca efect al libertății tematice absolute, poate fi semnalat-mai ales la poeții foarte tineri-fenomenul tremendist, sexualismul excesiv până la lubricitate. Toată vechea poezie de dragoste s-a reformulat într-o concupiscență tremolată, toate barierele morale și de pudoare au fost demolate, și poezia și-a câștigat libertatea absolută.” Fără să-și propună  “istorii literare” propriu-zise, cum scriu Nae Manolescu,  Eugen Simion, Alex Ștefănescu etc., autorul nostru deschide compasul larg și privește cu dreaptă cugetare fenomenul literar prezent  în poezia românească, din care decupează  67 de profiluri.    Fără îndoială, forța viziunii de critic literar a lui Aureliu Goci este focalizată spre scriitorii autohtoni, domeniu unde se simte suveran. Nu vom putea aborda toate profilurile selectate de autor, pe care le prezintă în eseuri intitulate de obicei bipolar, în genul „Leonid Dimov. Hologramele și onirismul”, „George Țărnea. Iubirea ca rezoluție ontologică și utopie estetică” sau „Maria Toma. Bilanțuri parțiale și superlative personale”. La capătul unei analize pertinente, autorul concluzionează, spre exemplu,  că “Gheorghe Pituț este un mare poet care, în bună măsură, trebuie descoperit.”  Se atrage atenția asupra lui Octavian Bilcescu alias Olaf Bilius, care e un „reprezentant de marcă al avangardismului  transfrontalier european.” Despre poezia Anei Blandiana, panoramată de la placheta „Persoana întâia plural” din 1964, până la „Arhitectura valurilor” din 1990 și „Refluxul sensurilor”, 2004, se concluzionează că ea „nu schimbă mesajul rezolutiv al poeziei din ultimele volume susținând o operă de o formidabilă valoare, fără pereche în ultimele decenii de poezie.” Ca atare, calitățile viziunii și stilului poetei anunță „un autor în pragul clasicizării.” Fără îndoială că mai recenta carte de poezie a iubirii trecând dincolo de barierele morții din „Variațiuni pe o temă dată”, apărută mai târziu, respectiv în 2018,  „Un poem de dragoste despre nedespărţirea prin moarte. Cea mai metafizică dintre cărţile mele.“,  cum îl va defini chiar Ana Blandiana, i-ar fi oferit lui Aureliu Goci șansa altor revelații critice surprinzătoare ca finețe a analizei. În general, cercetarea fenomenului literar contemporan presupune, în mod obiectiv, riscul de a nu reuși să panoramezi întreaga creație la un autor în plin proces de evoluție artistică.

   Alături de aceste capitole, semnalăm și sinteza făcută mai mult simbolic sub titlul „Poeți români în lumea nouă”, unde nu-și asumă propria abordare de analiză critică, ci comentează antologia „Timpul-Rană sângerândă”, Criterion Publishing, București, 2006, cu cei 36 poeți semnalați, carte  a lui Ștefan Stoenescu și Gabriel Stănescu. Aceasta nu-l ferește pe Aureliu Goci de ispita unei considerații deduse logic, anume că „pecetea românească este mai ușor identificabilă în creația exilaților, a înstrăinaților, a „desțăraților”, decât în producțiile autohtone.” Intuiția sa a funcționat perfect. Urmează „Poeți din Macedonia”, capitol în care criticul literar individualizează  3 nume de poeți generic distincți. O atașare a scriitorilor români ai diasporei la peisajul național al poeziei este gestul cel mai firesc și necesar, după aproape o jumătate de secol comunist de un vitriolant negativism și după alte trei decenii de căutări ale direcției.

    O cu totul altă perspectivă de sinteză propune autorul în ampla sa realizare „Poezia românească de la Dosoftei la Nichita Stănescu”, în care de-a lungul celor 364 de pagini, în format mare, Aureliu Goci dă măsura capacității sale de interpretare critică. Regăsim aici peste 300 ani de creație în vers românesc, autorul preluând arar pasaje din mai vechile studii, el înțelegând să reesențializeze și să aplice altă grilă axiologică la subiecții săi, metaforic așezați într-un „Tabel periodic al elementelor poetice românești”. Se sugerează pentru anul 2023 o sărbătorire a celor 350 de ani  ce se împlinesc de la tipărire „Psaltirii în versuri” a lui Dosoftei. Preocupat să explice modul cum limba română a vechilor cazanii a evoluat spre a deveni în prezent limba Internetului, Aureliu Goci valorifică selectiv cercetarea de până la el, emițând puncte de vedere adesea originale. Nu vom impieta prin exemplificări invitația pe care o facem cititorilor să parcurgă prin lectură cea mai inedită abordare a traseului poeziei românești  de la 1673 până în prezent, purtând amprenta viziunii originale a autorului. Chiar dacă într-un continuum interpretativ se vor găsi voci contestatare, apreciem că numai cu o cutezanță ca aceea de a parcurge esențializând vârstele poeziei românești, cuprinse într-o privire panoramică se ajunge la emergența adevărului. Stilul clar, dar totodată nuanțat al discursului critic din  „Poezia românească de la Dosoftei la Nichita Stănescu” asigură cititorului șansa unei reale îmbogățiri literare și chiar conceptuale. O carte care dincolo de documentarea literară este și sapiențială, așadar.

   Panoplia autorului  se completează surprinzător. Sub semnul modestiei se deschide și recenta carte „Magistrul și discipolii”, (Edit. Hoffman, 2020), dedicată lui Nae Ionescu și studenților lui , respectiv E.M. Cioran, Mircea Eliade,  Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea etc.. Autorul intră pe un teren al filosofiei, propunându-și ca noul text nu “să fie o monografie a importantei mișcări filosofice și culturale generate de personalitatea genială a lui Nae Ionescu, ci un eseu despre gruparea de idei din cadrul unei „școli” generate de Profesor și despre o direcție specifică unui sistem de idei care a marcat primele decenii ale secolului trecut.” Așadar, un nou proiect de sinteză, pornind de la decelarea între ideea unui Magistru excepțional și spiritul malefic, stigmatizat de cârmuitorii Bisericii ortodoxe. Se știe că patriarhul Miron Cristea ceruse să-i vadă chipul întruchipând  pe diavolul în pictura cu judecata de apoi de la Patriarhie. Rațiunea unui asemenea demers livresc elucidant stă în faptul că în ultimele decenii lipsesc modele de politicieni. “Ca atare, nu s-a mai coagulat o nouă “epocă de aur” a culturii ca în anii ’30 ai secolului XX, și nici n-au mai apărut genii de talia lui Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran șa. “, conchide autorul. Ținem să semnalăm ideea că în perioada de domiciliu forțat la Câmpulung Muscel din 1949 până în 1958, Constantin Noica nu a avut, cum crede autorul,  nicio tentativă de  a constitui o „școală”, în condițiile în care era urmărit de securitate zi de zi și pas cu pas, iar arestările erau cauzate de activitatea sa anterioară. O carte ce se citește cu mare interes, acoperind imperioasa nevoie de a elucida la publicul nostru una dintre cele mai tenebroase  falsificări a adevărului, care merită decelat într-un final. Într-o asemenea perspectivă, găsim inițiativa autorul drept salutară.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.