automutilarea ca formă de supraviețuire: Lavinia Braniște-„Interior Zero”

În 2016, Lavinia Braniște publică primul său roman, Interior zero, urmat de Sonia ridică mâna (2019) și Mă găsești când vrei (2020). Atât în Interior zero, cât și în Mă găsești când vrei, autobiograficul își face simțită prezența și este propulsant atunci când vorbim de granița insesizabilă de unde începe ficțiunea. Deși esența scriiturilor se găsește în evenimente personale, în teme și imagini recurente, ușor recognoscibile (reprezentarea Bucureștiului în contrast cu spațiul natal, al Brăilei, „pseudorelațiile” și legăturile cu substrat bolnăvicios ori experiența de student la facultatea de litere), există un moment în care corpul autonom al prozei se desparte și pleacă mai departe, explorând lumi pe care ochiul și privirea nu le-au accesat nicicând în experiență.

   Interior zero reconstituie o realitate contemporană, în care niciun plan nu este ignorat sau împins în umbră, în care orice fapt reprezintă o problemă majoră, esențială, însă această monografie a cotidianului este filtrată prin conștiința și sensibilitatea unei singure voci, cea a Cristinei care devine intruzivă cu propriile gânduri. Personajul-narator feminin este responsabil pentru modul în care lucrurile se înfățișează, astfel încât lumea care coboară treptat în sine și se ridică pe urmă, la suprafață, prin povestire, nu devine altceva decât o monografie a terenului interior. Realitatea nu mai câștigă aici în mod obiectiv, ci totul poate fi pus sub semnul îndoielii. Lavinia Braniște oferă portretul complex al omului contemporan, antrenat în experiențe sociale, prizonier într-un timp care pare a-i promite un loc călduț, sigur și utopic – viitorul. Personajul narator se află între aici și acolo, blocat în imposibilitatea de a-l defini pe „acolo”, de a numi ceea ce poate fi mai bine: Mi-e imposibil să-mi dau seama unde în altă parte aș putea să fiu. 

   Interiorul este invadat de exterior și invers. Granițele sunt muabile, iar Cristina nu se poate situa în niciunul dintre aceste spații fără a se raporta la celălalt. Din punct de vedere structural, capitolele par a urma aceeași regulă. Acestea încep ori cu o imensă interioritate, ori cu o exterioritate în care se încearcă degajarea. Interesant este și modul cum încep și se termină capitolele, felul în care urmează și se urmează. Firul narativ este abandonat la sfârșit de capitol, uneori lăsând loc de mai mult și este preluat mult mai târziu, capitolul care succede aducând, în primă instanță, un eveniment cu totul diferit și străin. Personajul-narator  aplică paranteze de timp prin care conferă mult mai mult sens poveștii întârziate. Este o manieră de croșetare a narațiunii, unde fiecare fir abandonat își știe locul și îmbrățișează armonios țesătura.

   Cristina, absolventă de litere, este secretară la o firmă de proiectare pentru construcții civile care se ocupă cu realizarea unui centru comercial la marginea capitalei. Abandonându-și studiile în domeniul umanist, pentru a obține mai mult o siguranță, ci nicidecum un confort material, personajul-narator trăiește permanent cu senzația unei insuficiențe a propriilor alegeri. Întrebarea pe care o lansează încă de la început și în jurul al cărei răspuns se va centra și recentra firul narativ, se referă la înțelegerea vieții într-un mod real, la lucrurile la care este dispusă să renunțe și în baza căror coordonate își poate defini mulțumirea. Cristina, atunci când termină de scris, face pentru prima dată, fără să-și dea seama, ceea ce șefa i-a interzis: se abate de la obligații și mută experiența zilnică, rutina, într-un loc în care le scoate din normalitatea și neclintirea lor. Cristina se apleacă asupra unei prăpăstii interioare. Ea scrie povești despre lumea în care se mișcă, iar povestea pare a fi singura care îi mai oferă coerență, care o scoate din absurdul ordinii cotidiene, care o derobotizează.

   Vocea naratoare nu se infiltrează doar în propria sa viață, ci caută mai departe, în problemele celor din jur. Astfel, Interior zero nu rămâne doar confesiunea unei individualități, ci propune teme diverse, ridică probleme, sesizează eroarea și nedreptatea. Naratoarea scrie despre ceea ce înseamnă a face parte dintr-o echipă, dintr-un colectiv al unui loc de muncă, despre imaginea și impunerea șefei, despre discriminarea rromilor, despre străinătate, mutări și dorința de a avea o locuință proprie, despre modul în care este văzută femeia pe un șantier de lucru. Problemele se adâncesc și își strigă noutatea. Cristina va scrie despre sarcină, maternitate și pierdere, despre lipsa unei figuri paterne, despre îmbătrânirea celor dragi, despre distanțe și forțări ale apropierii, despre boală și universul spitalului, despre ritualuri și nevoia de a fi în afara lor, despre evenimente mici care se dilată și produc fericire și despre evenimente pe care le clasificăm ca fiind importante, însă care ajung să treacă în absurd, devenind de-a dreptul nesemnificative, trucate. Într-o astfel de lume, Cristina e urmărită de senzația că nu va fi niciodată lipsită de griji și de exercițiul unei analize detaliate a afișărilor și, deși părând deseori a se situa prompt în afara dorinței, tânjește uneori chiar și după o liniște falsă, după o pseudoliniște care te face să simți că lucrurile funcționează. Pentru ea, lumea e metafora unui șantier mocirlos, impregnat de singurătate și de neputința de a găsi poteca care te scoate la un pământ uscat, sigur. Lumea interioară se descompune în toată complexitatea ei, însă nu putem ignora faptul că există teme asupra cărora se reflectă mai mult, asupra cărora vocea narativă se va opri și va reveni la nesfârșit.

    Întreaga confesiune a Cristinei pare a fi declanșată de dezechilibrul dorință-necesitate, iar în acest raport de neconcordanță, factorul principal îl reprezintă locul de muncă în care alege, fals motivată, să rămână. Zilnic, ea este marioneta unei șefe impunătoare, hrănită de o imagine a femeii puternice într-o lume a bărbaților, puternică, însă manifestându-și puterea prin mijloace nedrepte: prin frică, supraordonare și umilință. Iritarea ei mă lovește fizic. Șefa e un om care vrea să fie ascultat și aprobat tot timpul, iar Cristina e omul care ascultă: O intimitate forțată pe care nu mi-o doresc. Job-ul devine pentru dânsa un loc în care părerea individuală se retrage, unde mișcarea se produce în funcție de indicațiile și de semnalele transmise de către cel care se află deasupra. Cristina realizează constant un exercițiu de autoconvingere că oamenii, în esența lor, au intenții bune, însă își dă seama că urechile sale mereu înregistrează nemulțumirile.

   Semnul de putere al acestei cărți stă în consistența sentimentului de nepotrivire și de inadaptare la lume. Mereu există un „eu” versus lume, o „voce” versus „întâmplare”. Această nepotrivire se poate stabili atât între interior și interior-străin, cât și între interior și exterior. Cristina este  un sac în care se deversează toate bârfele și nemulțumirile colegilor, văzând cum discreția și sinceritatea se disipă, observând cum funcționează viața dereglată a adulților.

    În ceea ce privește exteriorul, ruptura cu lumea se datorează intensității și hazardului orașului în care s-a mutat – un București aglomerat, electric, frenetic, în contrast cu lumea Brăilei din care personajul a venit, cu liniștea pustiului care, totuși, nu o propulsa în nicio direcție. Când ar trebui să înceapă tropăiala și bucuria și forfota sufletului, la mine începe pustiul. Weekendul, zilele libere, vacanțele, toate acestea sunt generatoare de tristețe întrucât Cristina nu mai este antrenată în nimic pentru a se simți utilă. De asemenea, lumea, așa cum apare ea în ochii protagonistei, trece în ridicol, așa cum se întâmplă cu petrecerile de Revelion sau cu balul mascat organizat de firmă. Pentru naratoare realitatea se aseamănă, deseori, cu un circ, iar ea este răspunzătoare să analizeze nu oamenii, ci personajele protagoniste care-și ornează singure percepțiile. Distanța pe care o simte față de colegii de muncă și față de oamenii de vârsta ei vine dintr-un soi de respingere față de o lume organizată în baza calității de a fi cool, conformist, de a face lucrurile într-o inconștiență deplină.

   Atunci când vorbim despre dragoste, așa cum apare ea în Interior zero, putem observa falsificatul sentimentului, pseudorelațiile, dispariția și toxicitatea unor legături fragile. Interesant este cum iubirea este o temă analizată în egală măsură cu celelalte. Ea nu primează, nu acaparează întreaga cusătură narativă, fapt ce se va întâmpla în Mă găsești când vrei, când întreaga lume funcționează și se dezechilibrează în jurul acestui sentiment. Cristina este strâns legată de pseudorelația cu Mihai (un situationship neasumat), un fost iubit din timpul facultății, pe care-l revede regulat, încercând să falsifice propriile îndoieli. Mi-aș dori ca prietenul meu de la distanță Mihai să fie mai drăcos. Să-și dorească mai mult să fim împreună. Să fie măcar un singur lucru pe care să și-l dorească mult. Există o durere care obosește, care stăpânește fiecare întâlnire, generată de faptul că gesturile nu își găsesc direcția în lipsa unei definiții a legăturii dintre ei. Nu știi cum să te comporți cu celălalt pentru că nu cunoști limitele. Ce ești tu pentru mine? este întrebarea care rămâne fără răspuns, cea care îi va mutila sensibiliatatea. Cristina nu va ști să vorbească despre existență însă va ști să spună ceea ce nu este. Mihai e orice, dar nu e iubire. Frica și pericolul poartă costumul dragostei.

   Relația cu Mihai este constantă în inconsistența sa: disparițiile sunt regulate, dorința Cristinei de a fi iubită crește, blocarea gesturilor afective este efectuată impecabil. Coerența sentimentelor Cristinei paralizează în fața replicii Nu vreau să creez așteptări, prin care relațiile o țin aproape de ceilalți, jocul purtându-se pe terenul dorinței de a face parte sau nu din viața celuilalt. Personajul-narator visează la o iubire țesută din gesturi mici, din ritualuri ale dimineților și își abandonează principiile, justificând acest lucru prin faptul că problema e la ea. Exercițiile de mimă duc la forțarea limitelor propriilor puteri și idealuri, dragostea devenind balonul fragil de săpun pe care-l aștepți oricând să se spargă.

   Asta ar putea să fie iubire, mă gândesc. Lui să-i placă să-mi explice cum funcționează lucrurile, iar mie să-mi placă să-l ascult. În lumea mea strâmbă și plină de lipsuri, asta ar fi suficient ca să construiască iubire. Pentru Cristina, din dorința de a fi iubită sau apreciată, doar ceilalți pot stabili punctul din care binele se schimonosește. Mișcarea sa mecanică este tot o formă de autoconvingere și de încercare de a-i convinge pe ceilalți că merită mult mai mult. Partida de sex e bună doar dacă se păcălește că e „pe bune”. Ieșirile în oraș sunt suficient de satisfăcătoare dacă se convinge că a fost aleasă real. Deși cucerită de eforturi mici, ea nu le primește. Deși oferă totul, în defavoarea sinelui, se mulțumește și primește mult prea puțin. Interesant este cum figura paternă lipsește cu desăvârșire din viața Cristinei, iar atunci când rămâne însărcinată, Mihai pare să realizeze aceeași dispariție. În prietenia cu Otilia, Cristina folosește aceleași mecanisme. Deși deranjată de dispariții și indisponibilitatea celeilalte, ea alungă disconfortul repetând întruna că nimeni nu îi este dator cu nimic. Frumusețea și durerea personajului pe care îl propune Lavinia Braniște constă tocmai în acest fapt. Cristina poartă datoria unei întregi lumi, ridicolul simț al datoriei față de bunul mers al lucrurilor, o responsabilitate totalizatoare.

   Eu care sunt atât de neconflictuală. Asumarea oricărei vine proprii, chiar inexistente, e indispensabilă ca oamenii să nu producă conflicte. Cristina nu suportă să fie nervoasă sau deranjată. Îi urăsc din inimă pe toți oamenii care mă fac să-i cert. Așa arată supraviețuirea, așa apare frica ca nu cumva, cu vârsta, să dispară această supraputere umană. Gândul că oamenii pot face rău o paralizează pentru că greutatea și eficiența răului nu te omoară, ci „te lasă schilodit”. Pentru naratoare, salvarea se atașează acolo unde apare gândul forțaț că ar fi fost imposibil ca lucrurile să arate altfel, că realitatea, uneori dureroasă, lucrează împotriva dorințelor sale: N-ar mai încăpea nimeni printre delușoarele de obiecte, oricum nu mai are nimeni loc, mă reped să-mi spun de câte ori îmi încolțește gândul că e goală casa. Cu rapiditate, salvarea devine un soi de învinovățire. Se apără pentru a se convinge fals că nu are nevoie doar pentru simplul fapt că nu are nimic din ce și-ar dori. Automutilarea emoțională pe repeat. 

   Dacă am văzut cum se raportează personajul-narator la lume, este cu atât mai fascinant să vedem atitudinea față de sine, acea conștiință hiperconștientă de sine, care nu lasă nimic din ea să îi scape. Mă plâng o vreme, după aia îi povestesc și episoade comice. Cristina se îndoiește de propriile blocaje și sesizări, fiind în căutarea scuzelor care îi salvează pe ceilalți și o coboară pe ea, se autoconvinge de o bunătate inerentă a lumii și de căderea riscantă în presiuni sociale. Personajul-narator e un om extra-lume, construit după alte tipare, un semn al modestiei și al empatiei, un om care se complace în situații pentru a face bine: Forța mea oscilează în funcție de ceilalți.

   Sentimentul dominant al Cristinei este dorința de a avea ceva nou, fie că vorbim despre un apartament, fie că vorbim de emigrare și de ideea de a lua-o de la capăt. Rămâne pe loc și așteaptă să primească tot ceea ce a oferit, așa cum se așteaptă ca măcar atunci când medicul îi găsește un polip pe colul uterin, Mihai să îi fie aproape, să simtă datoria. Cele mai mari spaime le trăiește singură, în casă, construind morți proprii posibile. Ceea ce stă în calea schimbării vieții pe care o duce e sărăcia, lucru pe care ceilalți nu îl resimt tot timpul, de care se feresc ca de ceva despre care e rușinos să vorbești. Cristina e fetița cu chibrituri sau Oliver Twist, un băiețel sărac, care, cu puține rezerve, face lucruri frumoase, un om care se simte umilit când i se face cinste.

   O vedem pe Cristina în ipostaza unei tinere libere, dornică să-și trăiască tinerețea, să iasă în cluburi, dar și pe o altă Cristina-îngrijorată de mersul fiecărei zile, de lucrurile pe care și le permite sau nu. Motto-ul experiențelor sale este Acum ne este bine, iar binele arată așa. Și răul devine o formă de bine. Nevoia de a crea legături reale cu oamenii îi aduce siguranța că lucrurile ar putea fi mult mai ușoare, însă cu fiecare dezamăgire devine tot mai greu. Ea caută acea „gaură de vierme” care duce spre o lume identică, însă cu mai multă lumină.

   Sunt într-o tristețe adâncă, pe care n-o pot articula. Tristețea, pentru Cristina, nu-și mai găsește un generator cert, ci este suma tuturor lucrurilor care îi sfarmă liniștea. Este visul unei vieți în care are grijă de părul ei, de stima de sine, visul unui corp fără o minte și un semnal propriu, visul unei realități în care stările pot fi îmbrăcate în cuvinte pentru a putea ajunge la celălalt, visul omului care depășește forma aparatului de înregistrat, ci care devine un organ al înțelegerii. Tristețea vine din dorința de a fugi ca semn al curajului, din fricile adăpostite sub umbrela lui „aș putea” și „trebuie”, din lovituri neîncetate în propria sensibilitate pentru posibilitatea justificării modului celuilalt de a fi (Oare din vina mea e atât de complicat?), din impunerea vinovăției atunci când cineva face cel mai mic efort pentru dânsa, din furia care apare mai târziu, care se lasă depășită de rușine, vină, de resemnare, din toate lucrurile care ar fi vrut să îi aparțină de la început și care au trecut acum sub tristețea unui „prea târziu”.

   Cea mai adâncă vinovăție pare a se instala în relația pe care Cristina o are cu mama ei și în care observă ceea ce avea să devină ea însăși. Să rămân eu cu cafeaua frumoasă. Așa a înțeles ea să fie mamă. Să mănânce repede ce e mai prost, ca să-mi rămână mie ce e mai bun.  Când simte că mama se abandonează pentru propriul copil, Cristina nu refuză ceea ce i se oferă, însă îi pare rău. E un act de compasiune și de învinovățire pentru că primește, acceptă. Toată revolta și rușinea pe care o simte în sacrificiile mamei care rămâne mereu generoasă și umilă se datorează oglindirii în a da totul pentru a-l proteja și a-l face puțin mai fericit pe celălalt. Aștept să deschidă gura și să-mi zică ceva de nezdruncinat. (…) suntem amândouă încă foarte departe de orice certitudine. Când mama nu găsește forțele de întărire a lumii, Cristina știe că nu se mai poate face nimic. Mama îi este aproape în marile evenimente ale vieții sale, atunci când trece prin despărțiri, când simte presiunea plății chiriei, când se îmbolnăvește, când pierde sarcina. Cristina simte că îi face o favoare lăsând-o să fie aproape, înțelegându-i nevoia, acea formă de datorie, însă dorința celeilalte de a fi utilă tot timpul, îi provoacă milă și compasiune, iar acest sentiment nu este altul decât cel îndreptat și asupra sinelui. Cristina vede în propria mamă greutatea datoriei fără fundament, greutatea unei bunătăți gratuite și necântărite și, realizează, că doar mama a fost cea care i-a alimentat stabilitatea emoțională, care a făcut din lume un loc mai ușor, dar ea e îngerul meu păzitor, ce faci când îngerul tău păzitor îmbătrânește?

    Finalul romanului scris de Lavinia Braniște nu stă sub semnul învingerii, ci sub cel al unei lașități. În ultimele capitole ale cărții, Cristina omite să ne spună cum au ajuns să arate lucrurile așa cum au apărut acestea în final. Ce s-a întâmplat cu Mihai, cum a plecat de la muncă, ce s-a întâmplat după pierderea sarcinii? Personajul-narator primește o pauză fără să o aleagă sau ceară. Accidentele exterioare hotărăsc. Din nou, lucrurile par a se aranja după propria lor forță și întâmplare, fără a fi necesară intervenția unor decizii luate la nivel personal. Astfel, finalul pare a fi unul fericit. Cristina nu mai lucrează fiindcă firma a falimentat și are, în sfârșit, timp să se gândească la sine, simțind liniștea cum învăluie senzația că nu știe ce se va întâmpla de acum încolo, că nu mai există nimic esențial de ratat.

   „Interior zero” devine metafora unei interiorități care, deși primează, nu își găsește forța de a domina. Interiorul poate fi zero pentru Cristina doar în acest sens, cel al unei lipse de întâietate, însă interiorul ei este infinit. Lavinia Braniște scrie un roman al oamenilor buni și empatici, un roman despre bunătatea salvatoare care te sfâșie, însă care devine, de ce nu, o altă formă de supraviețuire. Cristina performează în căutarea unor forțe reconfortante, încercând să-și găsească programul după care a fost construită, rezistând fricii care pândește în fiece clipă. Și știe că va rezista, că hipersensibilitatea sa nu este defect și eroare, deși poate și-ar dori să fie altfel. După treizeci de ani, tot asta îmi zice, să nu mai pun la suflet, de parcă asta e problema cu lumea asta, că pun eu la suflet. Sensurile lumii și culorile sale, așa cum ele cad abrupt în interioritatea personajului narator, sunt prolifice și deschid acel hău interior care s-ar putea să devină cea mai surprinzătoare cădere. Lavinia Braniște lasă în literatură un personaj căruia îi este extrem de ușor să ajungă la celălalt, însă care cască distanțele către sine, către propria liniște și, cu cât drumul e mai greu și mai lung, cu atât privește în jur mai bine.