Avatarul romantic englez: John Keats

Încă din perioada preromantică, Nopţile lui Edward Young, amplă meditaţie asupra existenţei umane, marchează – constată Paul van Tieghem – o reacţie împotriva raţionalismului clasic şi iluminist, dar şi aspiraţia la „o literatură mai intimă, inspirată de sentimentele profunde ale sufletului”⁽¹. Noaptea invocată de Young are semnificaţii metafizice, simbolizînd starea originară a lumii, din care se nasc şi în care se întorc toate fiinţele şi lucrurile:

„Tăcere! Beznă! Gemene surori!

Solemne fiice-ale străvechii nopţi”.

Această noapte, în antiteză cu lumina, bîntuie şi imaginarul marilor romantici englezi: Wordsworth, Coleridge, Byron, Shelley şi Keats, dintre care, deşi poezia fiecăruia are aspecte orfice, doar ultimul poate fi citit ca avatar al lui Orfeu. Shelley însuşi ar fi putut reprezenta avatarul romantic englez, prin Odă vîntului de apus, Unei ciocîrlii sau chiar cînd preamăreşte „frumuseţea intelectuală” a timpului său:

„… Puterea-ţi mare,

Ce-a pogorît asupra mea

Ca adevărul, cum aş vrea

Să îşi reverse-adînca pace-n mine

Şi-n orice trup, cu mine geamăn,

Pe care, spirit fără seamăn,

Tu îl îndemni să se cunoască

Şi-ntreaga omenire s-o iubească!”

(Laudă frumuseţii intelectuale),

ca şi concepţia sa despre poezie, despre care afirmă în eseul Apărarea poeziei că „salvează de la pieire momentele divine pe care le trăieşte omul”⁽², dar poezia lui a devenit expresia revoltei romantice, militînd pentru schimbarea revoluţionară a societăţii.

Într-un studiu asupra romantismului englez, Paul Rozenberg afirmă că „romanticii bulversează (fără a-l elimina) mitul lui Orfeu şi succedaneele lui «creştine». Nici ei, nici eroii lor nu ies la lumină, viaţă, bucurie (ca şi cum aceşti termeni s-ar suprapune complet), după ce s-au întors din tărîmul umbrelor”⁽³. John Keats este, cum am spus deja, un poet orfic romantic care, în structura mitului, reprezintă episodul în care Orfeu se scufundă în noaptea melancoliei, ca doliu purtat în memoria Euridicei şi presimţire covîrşitoare a propriei morţi, petrecută în cazul său ca urmare a îmbolnăvirii de tuberculoză la numai 26 de ani. Doliul – remarcă tot Paul Rozenberg – „orientează spre profunzime”⁽⁴, descoperită de poet în propriul suflet prizonier al melancoliei. Keats a scris chiar o Odă melancoliei, celebrînd melancolia în simboluri şi imagini ale sacrului:

„În templul chiar al fericirii are,

Cu voal pe ea, altar în maiestate

Melancolia, ce la văz apare

Doar limbii din puterile create

Aceluia purtînd-o pe palat

Cu strugurii din bucuria-n lacrimi,

Din sufletu-i ce gustă sacre patimi

Noroaselor trofee atîrnat”.

Definită de Robert Burton, în epocala carte Anatomia melancoliei, drept „o trăsătură caracteristică a vulnerabilităţii fiinţei umane”⁽⁵, melancolia înseamnă pentru Keats conştiinţa tragică a vieţii limitate temporal, manifestîndu-se într-o acută spaimă de moarte care nu poate fi rostită în cuvinte:

„Că voi muri îmi intră frica-n oase,

Fără să port cuvintele-mi spre pană”.

(Că voi muri…),

iar de altă parte, o boală divină infiltrată în miezul inocenţei omului, care-i deschide orizontul cunoaşterii spre infinit. Astfel, eul se dizolvă depăşindu-şi extatic limitele şi proiectîndu-se, ca în Odă la o privighetoare, în alte avatare ale fiinţei:

„Ascult în întuneric… Deseori

Am îndrăgit uşorul Morţii duh;

I-am spus dulci nume-n mii de rime-n zbor

Să-mi suie răsuflarea în văzduh.

Belşug mai mult înseamnă moarte azi:

M-aş stinge-n miez de noapte, fără chin,

Cînd al tău suflet preschimbat e-n harpă,

Cu negrăit extaz”,

pentru a se putea exprima în poezie – observă John Bailey în Fascinaţia romantismului – „cu naturaleţea manifestată de pasăre în mişcarea ei”⁽⁶.

Keats spera să se vindece de tuberculoză, agăţîndu-se cu disperare de iubirea faţă de Fanny Brawne căreia, într-o scrisoare, îi declară patetic: „Iubirea mi-e religia – Aş fi-n stare să mor pentru ea – Aş fi-n stare să mor pentru tine – Credinţa mea-i Iubirea şi tu eşti singura ei dogmă”⁽⁷, identificînd ca şi Novalis iubirea cu o religie. Nimic nu este mai romantic decît o religie a iubirii. O iubire care a trezit în poetul condamnat să moară tînăr o adevărată pasiune de a trăi şi de scrie poezie cu aceeaşi intensitate. Este o iubire „egoistă”, recunoaşte Keats însuşi, dar religie salvatoare a celui care exclamă: „Fanny, îngerul meu!” şi crede că „sănătatea e pentru mine paradisul visat, iar tu eşti Huria mea”⁽⁸. Nu există o lirică erotică a lui Keats, dar multe versuri din textele lirice sau din marile poemele epice Hyperion şi Endimyon, transpun exaltările sentimentale din scrisori în imagini mai senzuale, precum poezia cu accente patetice contrapunctate de altele ironice, „închinată”, fără a o numi, lui Fanny:

„Cu raza-ntîi de soare

Să-mi vii, iubita mea, strălucitoare!

Odată capul să-mi mai ţin culcat

Pe sînul orbitor şi femecat!

Mai lasă-mi braţele, cînd se vor cere,

Să-mi fie mijlocului temnicere!

Mai lasă răsuflarea ta, mereu,

Să risipească vraja-n părul meu!

Mai dă-mi dulceaţa chinului, fecioară,

Şi gura dă-mi-o iară!”.

Keats a avut, la fel ca Novalis, şi o religie a poeziei. Într-o scrisoare adresată prietenului său John Reynolds, el mărturiseşte: „Descopăr că nu pot trăi fără poezie – fără eterna poezie”⁽⁹, credinţă ce provine din identificarea vieţii cu poezia, precum în poemul programatic Somn şi poezie. Somnul este celebrat orfic într-o serie de întrebări divinatorii, menite să dezvăluie la gradul comparativ superioritatea faţă de aspectele cele mai frumoase ale realităţii, ca de pildă: „Ce-i mai gingaş, oare, ca un vînt de vară?”, „Ce-i ca o romanţă, mai de vise plin?” sau „Decît chipul dragei ce e mai senin?”. Simbolic, somnul reprezintă puntea dintre realitatea înconjurătoare şi lumea de dincolo, tot astfel cum, prin analogie, este şi poezia pentru Keats. O poezie care dă intensitate trăirii intime şi transfigurează realul prin, ca să folosesc expresia lui Nicolae Balotă, „simţurile nesăţioase”⁽¹⁰, în imaginar, frizînd mai mult inefabilul: „Căci lucrurile de pe tronul ei văzuse/ Ce-abia dacă pot fi în versuri spuse”, decît exprimabilul din Arta poetică a lui Boileau, ironizată de Keats:

„O mie de roboţi stau să trudească,

Purtînd pe chip al Poeziei mască!

O, prost ursită, păcătoasă rasă!

Scuipatu-l-aţi în faţă, fără ca să

O ştiţi, pe Liricul strălucitor,

Steag decrepit şi-njositor,

Cu niscai motto de nimic, şi, o,

Un nume scris de-o şchioapă: Boileau!”.

Idealul Orfeului romantic este „să mă topesc în tine, poezie”, contopire mistică ce se caracterizează printr-o – ca să-l citez pe Dragoş Protopopescu – „senzualitate diurnă”⁽¹¹, nu nocturnă ca la autorul Imnurilor către noapte, în imagini dinamice, precum în versurile:

„Să dorm pe ierbi, să mînc căpşuni şi mere,

Să pot alege orişice plăcere

Pe care-o zămisleşte-nchipuirea;

Vreau nimfe cu mîini albe-n încîlcirea

Pădurilor să prind, cu buze arse

Să fur săruturi de pe feţe-ntoarse;

Vreau să mă joc cu degetele lor

Să mîngîi umăr alb, strălucitor,

Să-l strîng puternic într-o muşcătură,

Cît buzelor le este pe măsură,

Cu ochii basm plăcut să tot citească

De-un strop de viaţă omenească”.

Poezia lui Keats depăşeşte romantismul revoluţionar englez, regăsind, de astă dată ca Hölderlin, idealul clasic grec şi actualizînd modelul poeziei lui Sapho, care dă expresie percepţiei sensibile a lumii, celebrată în Odă la o urnă grecească în versuri ce reprezintă, de fapt, arta lui poetică:

„Povestea ţi-i, de flori, ca stihu-n gol,

Cu nimb de frunze, ce legende, oare,

Pe forma ta-s, cu muritori şi zei?

Pe-arcadiene lespezi şi-n Tempe?

Ce oameni sunt? Ce zei şi ce femeie?

Ce urmăriri? Ce luptă spre salvare?

Extaz sălbatic, tobe, fluiere?

De-i dulce cîntul auzit, mai dulce

E cel tăcut… zi-i, fluiere,-nainte!

Cînt fără ton în suflet să se culce,

Să nu-i cînţi, nu, urechii care simte!”,

Această odă care se încheie cu identificarea platonică între Frumos şi Adevăr: „… «Adevăru-i Frumuseţe/ Şi Frumuseţea-i Adevăr», mereu”, cîtă vreme poezia înseamnă nu numai expresie sensibilă a frumosului ci şi cunoaştere a adevărului, la fel ca pentru Shakespeare, ceea ce face din John Keats – afirmă Georges-Albert Astre – „cel mai bun continuator al marii tradiţii poetice engleze, în mijlocul unui romantism cu surse confuze şi disparate”⁽¹².

Note:

Folosesc pentru citarea versurilor, traducerile realizate de Aurel Covaci în volumul John Keats, Versuri, Ed. Tineretului, 1969 şi de Miron Kiropol, în John Keats, Poezii, Ed. Albatros, 2001.

1. Paul van Tieghem, Le romantisme dans la littérature européenne, Ed. Albin Michel, 1969, p. 68

2. Percy B. Shelley, Apărarea poeziei, în Opere alese, Editura pentru literatură

şi artă, p. 412

3. Paul Rozenberg, Le romantisme anglais, Presses Universitaires du Mirail,

2011, p. 150

4. Ibid., p. 95

5. Robert Burton, Anatomia melancoliei, Ed. Herald, 2016, p. 43

6. John Bailey, Fascinaţia romantismului, Ed. Univers, 1982, p. 14

7. John Keats, Scrisori, Ed. Univers, 1974, p. 345

8. Ibid., p. 374

9. Ibid., p. 30

10. Nicolae Balotă, Un romantic modern: John Keats, în De la Homer la Joyce, Ed. Ideea Europeană, 2007, p. 288

11. Dragoş Protopopescu, Romantismul englez, în Romantismul european, Conferinţe ţinute la Fundaţia Carol I, 1931, p. 57

12. Georges-Albert Astre, John Keats, Ed. Pierre Seghers, 1966, p. 43