Bacovianul Marin Sorescu

Pentru generația mea, șaptezecistă (despre care unii mai cred, fără argumente, că nu există), șaizeciștii au fost „contemporanii noștri clasici”. I-am citit aproape în timp real, crescând cu cărțile lor de la început. Cu admirație, nicidecum cu umilință. Proiectele literare ale șaptezeciștilor își căutau argumente ziditoare în interbelic, dar descopereau destule punți de legătură cu șaizeciștii, cum nu se vor simți, mai târziu, în ruptură nici cu optzeciștii. Grație echilibrului lor funciar, întemeiat pe biblioteci vaste și pe o situare calm-întrebătoare față în față cu lumea, și-au aflat un loc de necontestat în istoria literaturii române, cu o autonomie generos deschisă spre toate valorile literare.

Anii studenției noastre au coincis cu intrarea în literatură a poeților șaizeciști. Impetuozitatea începutului s-a dovedit durabilă în cazul unor Ana Blandiana, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu. Cum spuneam cu alt prilej, fiecare dintre ei și-a adjudecat net, cu aplomb, un teritoriu poetic recunoscut fără ezitare de toată lumea ca excepțional, râvnit de mulți, dar descurajând imitația. Au influențat masiv voci mai tinere, dar n-au putut fi urmați fără riscul de a cădea în epigonism minor. Remarcasem la un moment dat ca pe un lucru nemaiîntâlnit faptul că, după câteva poezii publicate în Familia, foarte tânărul Eminescu era întâmpinat în Ardeal ca un poet deplin, recunoscându-i-se autoritatea cuvântului. Ei bine, în anii studenției mele (1965-1970) se petrecuse un lucru asemănător. Blandiana debuta în 1964 cu Persoana întâia plural, urmat în 1966 Călcâiul vulnerabil. Tot în 1964, Marin Sorescu ieșea în lume Singur printre poeţi, iar în 1965 apăreau Poeme-le. După debutul din 1960, cu Sensul iubirii, Nichita Stănescu tipărea în 1964 O viziune a sentimentelor, iar Adrian Păunescu, Ultrasentimente (pref. Matei Călinescu), în 1965, Mieii primi, în 1966. Noi i-am citit atunci cu încrederea nepusă la îndoială cu care apelezi la clasici, dar și cu încântarea că limba română se exersa dintr-o dată proaspăt și viu prin intermediul acestor voci tinere și surprinzătoare. Simplificând, la Eminescu, se recunoșteau imediat prospețimea și noutatea pe care cuvântul lui le aducea poeziei noastre marcând ieșirea din stângăcii premoderne; larga și entuziasta recunoaștere a poeților din anii 60 celebra ieșirea poeziei din îngrădirile proletcultului (de o bună, chiar sărbătorească primire au avut parte în anii aceia și debutanții echinoxiști: Adrian Popescu, Ion Mircea, Dinu Flămând). Ei au intrat în literatura română ca legende, iar popularitatea lor – la publicul larg, dar și la critică – a rămas constantă, evoluând în platou. Sunt numele de poeți pe care ți-i poate înșira fără ezitare orice român trecut cât de cât prin școală. Lucian Raicu observa exact la Blandiana: „Particularitatea acestei rostiri este că într-o formă echilibrat melodioasă, calm elegiacă, de felul unui blând şi inofensiv murmur abia dacă muzical, spune lucruri deloc temperate, neliniştitoare, dureroase”. Tot el citea la Sorescu „o poezie fundamental lirică, bizuită pe iluminări ale minţii şi totodată pe mari emoţii pe care buna funcţionare a gândirii nu are de ce să le împuţineze”. Altfel spus, avem de-a face cu voci poetice pariind apăsat pe forța cuvântului de a fi martor Lumii, de a o ajuta să fie.

*

Marin Sorescu face parte din familia de spirit, rară, a lui George Bacovia. Fără a ştirbi în vreun fel originalitatea celor doi poeţi, lăsându-le întreagă retorica proprie, individuantă, identific atitudini congruente, mişcări lirice asemănătoare. Iată câteva: asumarea cotidianului în datele lui cele mai banale, mai puţin spectaculoase, mai umile, şi înregistrarea lor cu o dez-mirare (grimasă la Bacovia, rictus ironic la Sorescu) care le scoate din anonimat transformându-le în emblemă a condiţiei umane; expurgarea oricărei formule tradiţional „frumoase”; dinamitarea sistematică a convenţiilor literare; ignorarea anume, semnificantă, a pitorescului, suavului, decorativului, somarea cititorului să vadă criza în elementar, în obişnuit, în primar; greutatea de plumb a existenţei diurne – turnată în căderi şi sumbre atârnări la Bacovia, tradusă pe dos, cu aparentă uşurătate, în dezvăluiri ca-ntr-o doară, la Sorescu; simplitatea tragică a compoziţiei, lucrată în gri-cenuşiu la Bacovia, în tonuri pure, de aberantă imponderabilitate la Sorescu; interioritatea obstinată a perspectivei – eul situat în centrul arenei receptând, isterizat de plâns ori de râsul galben, toate loviturile lumii; monotonia ca dimensiune funciară a fiinţei, lamentată în refrene lugubre la Bacovia, sonorizată în jocuri pe buza prăpastiei la Sorescu; transcenderea elementarului, a prozaicului, a meschinului nu prin operaţie metaforală, cathartică, ci prin refacerea drumului înspre corespondenţele prime; deconspirarea semnificaţiei majore, în ordine existenţială, a derizoriului, a minorului; capacitatea de a atinge duioşii extreme prin eliminarea recuzitei de gen şi exersarea unei comunicări imediate, de o sinceritate disperată… În acest „secol orb ce delirează” (Aici), Marin Sorescu vede prelungirea „agoniei unui veac suspect”, exasperantă pentru Bacovia. Ştiu amândoi că „începe timpul lumii sfârşite” (Paul Valéry) şi că simptomele nu trebuie căutate prea departe şi nici mascate cu vorbe frumoase. Vremea nu mai e decât „o hemoragie / De zile, otrăvite la izvoare”, climatul de angoasă, de nevroză, de nihilism s-a generalizat. Aşa stând lucrurile, accentul nu mai cade pe filele de dosar social şi politic, simple manifestări particulare, „provinciale” ale unui rău cosmic. Mişcările fiinţei în spaţiul scriptural, de veghe, contează în primul rând. Şi atunci poezia devine zvâcnet, zbatere şi mântuire („Trebuie să învăţăm să învingem monotonia născută dintr-o dublă absenţă: a Divinului ca amăgire şi a Umanului ca utopie” – Marcel Moreau, Discurs contra piedicilor, trad. Irina Petraş). Este bătălia în care s-au înrolat Bacovia şi Sorescu mânaţi, deopotrivă, de o ireprimabilă speranţă. Zdrenţuită, hăituită, încolţită, dar speranţă cu toate acestea. Gândul morţii, permanenţa lui („Cel ce mă scrie, poate-a isprăvit?” – Prin indigo; „Căci viaţa-i moarte, moartea viaţă / şi amândouă sunt delir” – Mişcare) înseamnă garanţie a măsurii, a lucidităţii, iar scrisul însuşi, poezia, performare a speranţei, sfidare a „inevitabilului de după colţ.” „Când scriu aştept”, mărturisea Bacovia. Aşteptarea este şi motivul fundamental al poeziei soresciene.

Despre Marin Sorescu am scris, o vreme, doar „referenţial” trimiţând la stilul său atunci când aveam de definit opera altora. Îmi era, cu alte cuvinte, subiect înainte de a-mi deveni obiect. Fişe, note, însemnări pe marginea cărţilor sale îl descriau ratând cheia. Viziunea soresciană ţinând de calitate, de esenţă, de mişcare proprie, „inglobantul” literaturii sale îmi alunecau printre degete. Portretele, unele dintre ele, îl izolează într-o facil reluată şi preluată ecuaţie ludică, umoristică. Lipsite de perspectivă, îl rup nepermis de tradiţie. Fiindcă, pentru a fi el însuşi, poetul descinde. Sorescu îşi făcea intrarea în arenă cu „părinţi” imaginari, împrumutaţi temporar – vezi Singur printre poeţi. „Marca” avea să prindă şi să se dovedească rezistentă. Zeci de pagini exegetice îl vor închide în „singurătatea” lui.

Revenind la paralela Bacovia-Sorescu, m-a surprins cât de aproape s-a aflat tot timpul Mircea Scarlat de o asemenea soluţie în prefaţa la volumul antologic Drumul (1984). Portretului pe care i-l face lui Marin Sorescu îi lipseşte doar pronunţarea numelui lui Bacovia. Mircea Scarlat vorbeşte despre poetul „insolent”, „incomod”, având „vocaţia insurgenţei”: Sorescu „nu râde spre a descreţi frunţile, ci spre a ne pune pe gânduri”. „Însingurarea deplină a celui capabil a sesiza falsitatea lucrurilor marchează apogeul tragediei” alături de „o tulburătoare spaimă provocată de însingurarea omului modern”. Dimensiunea tragică a râsului sorescian – „râsul în hohot, ca şi plânsul”, notează criticul – este înregistrată în termeni aplicabili deopotrivă lui Bacovia cel enervat de lunga agonie a unui veac suspect: „şi gem, şi plâng, şi râd în hi, în ha¼“. „Omul începuse să vorbească singur”. Mircea Scarlat spune, în continuare: „Nu e veselie aici, ci, mai degrabă, ciudă!” Dar, adaug eu, e acea ciudă ivită din irepresibilul optimism al celor doi poeţi – firi generoase, dar reticente, de un sentimentalism luminos oprit în expansiunea sa firească de imperiul lucidităţii şi al discreţiei, în cele din urmă: „A te destăinui, însă, prea mult, e întristător” (Bacovia). „Iar noi, cei ţepeni, într-o singură viaţă / Nici măcar pe-asta n-o ştim trăi, / Vorbim anapoda sau tăcem ani în şir, / Penibil şi inestetic / Şi nu ştim unde dracu să ne ţinem mâinile” (Sorescu).

Că ludicul este „domeniul unde se întâlnesc insurgentul şi însinguratul” se explică prin aceea că insurgenţa lui Sorescu (şi a lui Bacovia) este una solitară, cu o speranţă mereu înşelată de impact asupra lumii. „Şi cad, recad şi nu mai tac din gură” numeşte slujba lirică îndeplinită cu sentimentul înrolării necesare chiar în absenţa ideii de victorie: „Proţăpit / între cărţi şi idei / Când totul în univers trebuie să cadă / Şi chiar cade de milioane de ani / Cade al dracului” (volumul Tuşiţi). La amândoi are loc o curăţire a situaţiei verbale, o spălare a ochiului de „gunoaie” (vezi La lilieci), o limpezire nu înspre trandafiriu, ci înspre simplitate şi adăstare în spaţiul cuvântului. Ne înţelegem, credea Paul Valéry, „graţie vitezei trecerii noastre prin cuvinte”. Poetul adastă prin intermediul ralenti-ului metaforal. Bacovia şi Sorescu adastă în detrimentul „înţelegerii” grăbite, superficiale, codificate şi convenţionale dintre oameni, pledând pentru o înţelegere în care „a spune că plouă” să echivaleze cu o afirmaţie de extremă gravitate existenţială. De aceea, n-aş vorbi despre „radicalizarea atitudinii anticalofile” (Mircea Scarlat despre La lilieci). Calofilia se re-defineşte la Marin Sorescu. Avem de-a face cu o reîntoarcere la gesturile primare care îşi revelează astfel, re-numite emfatic, valoarea, cantitatea de frumuseţe sfâşietoare prin fragilitate şi deşertăciune. Mi se pare extrem de calofilă această încărcătură de simplitate, în fond căutată şi chiar „manieristă” a poeziei celor doi. Şi atunci e posibilă reducerea la o singură dimensiune, una emblematică, a întregului univers. „Va fi un uragan şi o hârtie / Mondială” consună „violetului” bacovian. E o simbolistică sumară, de o economie exasperantă, atât de valabilă când „toate lucrurile seamănă îngrozitor / cu mine¼“ Strania simplitate a enunţurilor tentează anamneza, în sensul eliadesc al termenului, de recuperare a datelor esenţiale ale fiinţei rătăcite în goana zilei. Bacovia şi Sorescu ştiu să cutremure spunând „că plouă”. La amândoi enunţul se poate rosti şi se rosteşte la două niveluri. Fie golit de orice referinţă umană, fie suprapus fiinţei într-o cădere pe creier a intemperiei, conotând infinit pe tema destinului. Iată câteva exemple. Anume, nu voi indica expres care sunt versurile unuia şi care ale celuilalt pentru a propune o mică experienţă: „Tăcere¼ e toamnă în cetate¼ / Plouă şi numai ploaia dă cuvânt”; „Şi afară plouă răpăind egal, / Şi e ceaţă¼”; „Şi parcă dorm pe scânduri ude, / în spate mă izbeşte-un val – / Tresar prin somn, şi mi se pare / Că n-am tras podul de la mal.”; „Se aud clipocind / înotând, / Gândurile mai vechi / Trec spre marginea de gând”; „Profund cerebrală e ceaţa / De pe creier, dimineaţa la şapte / (Şapte şi jumătate), după aceea se mai umanizează / Se mai rarefiază / Abur de haos în care se încheagă noi forme / Pe o melodie¼ Ce-o fi asta? Dumnezeu ştie!”, „Ce mai este¼ cărţi de noapte / Mai citesc, şi-mi pare că sunt viu – / Cine iar aprinde lampa / Când e prea târziu”; „Un câmp pustiu / Bătătorit ca un drum, / Şi din când în când câte o carte”; „Şi iar¼ aceeaşi oră de dimineaţă, / Pe toate mocnind acelaşi secret”; „Nu simţi undeva, departe, un val izbind ţărmul?”¼ „Simt ameţeala globului de humă / în disperarea fiecărui strop¼ / Plouă şi e întâiul meu potop”. „Şi-s umezi păreţii / Şi-un frig mă cuprinde – / Cu cei din morminte / Un gând mă deprinde¼“.

„Dialogul” poate continua. „Ştirile” pe care le comunică Bacovia şi Sorescu nu se opun „tendinţei prozaice a cititorului” (Paul Valéry), ci îi vin în întâmpinare, subminând-o în chiar esenţa ei. Anunţându-l că „plouă” îi dau senzaţia de univers, îl obligă să presimtă adâncimea poetică a „prozei” vieţii. „Ca o frunzărire de ziar, viaţa” îşi descoperă coordonatele abisale. Ochiul care priveşte astfel lumea este unul în posesia, încă, a capacităţii de a se mira, din intenţii anamnezice, de lucruri „banale”. Iată-l definit de Sorescu: „Ochii aceştia i-am văzut, dacă nu mă înşel / Mirându-se pe nişte lucruri obişnuite, / Pe tristeţe / pe noapte, pe spaimă”. „Golul istoric” bacovian – „O, între stele / E atâta timp degeaba”, exclamă Sorescu – individualizează gesturile banale, acestea dobândind pregnanţă şi ecou metafizic. „Dincolo de poezie însă, ecourile vieţii răcneau în fereastra sa” (Bacovia, Dintr-un text comun).

Publicat în nr.1/2021