monodramă

se dedică lui tata binu

personaj: bărzoiul

sinopsis: un bărzoi singur caută de mâncare prin omătul proaspăt depus peste câmpul încă verde de la marginea satului. nu dă niciun semn că ar vrea să plece în altă parte… se mișcă elegant, ca un balerin nijinski zburător legat de dor de umbre călătoare. barza lui a plecat pe nori, departe, spre soare, spre tropicul sufletelor plutitoare… el nu va pleca niciodată.

am o formă străpunsă de povești.. pătrunsă cu respirări de lună, îndesată cu stele, plină ochi cu nopți atinse de meteoriții poemului care dau târcoale aripilor care nu vor să se desprindă de trupul rănit de marginile lumii…

am un fel de sare grunjoasă în ochi.. ea mă trece dincolo de gheața amintirilor, fără să alunec în tristețea sihastră care se roagă cu lupii, cu urșii, cu copacul cunoașterii din capul frunzelor duse în galben,. corbii corbesc povestea mai departe.. lăsați povestea să vină la mine!

caut dincolo de absurd lacrima vrejului fericirii… într-o zi te voi mângâia în livada metamorfozei de dincolo de palpabil, vom umbla goi și inofensivi prin bibliotecile ascunse în flăcări… vom începe să ne recâștigăm captivitatea în istorii adevărate, ne vom aminti de frumoasa singurătate veșnică a statorniciei, ne vom atinge cu aripile, vom dansa ca păsările străvezii din icoanele vechi și nimeni nu va ști că suntem îngeri care plâng pentru fiecare cer împachetat prost…

zăpada proaspătă fură scârțurile lumii, le bagă-n capul nebunilor care încă visează în alb… doar în alb ard bine cuvintele în brazii din pădurea gândurilor răpuse de spuse… ne alungă lumea în mijlocul sensurilor, ochiul de chihlimbar al grației totdeauna prea puțin plânse.

firește, sunt un cerșetor de idei translucide, un cerșetor de lumină a nemărginirii, un păstrător de templu pentru toate ființele… la fiecare pas al meu gândul se solidifică, culorile capătă pene, sărutul de moarte devine final fericit, indiferent din ce punct al universului ai privi.

crisalide străbune spală picioarele visării în lumea care nu are gratii, nici lacăte… suișul pe roata muntelui durerii face să crească aripile mai viguroase,… moșii spuneau că orbirea e doar o schiță, despre cum se vede în infinit, care nu trebuie băgată în seamă…

unii așează cuvintele, ca pe cartofi, în pământul care vede tot ce îl rănește… de aia el supureză, rana hrănește sămânța, o maturizează, ca să se vindece, și o aruncă afară… dacă nu e vreo perioadă de secetă…. așa e și cu tristețea din iubire a omului… uneori se vindecă, alteori,… niciodată.

deseori am mai multe inimi. de obicei le dăruiesc învelite în nectar trecătorilor,… ei devin donatori de sânge pentru curgerea personală a visului pădurii de brazi și transformarea în sucuri vajnice, apoi se gândesc la toți alungații în aripile visării și vor și ei să fie triști și veseli, când apasă pe butonul declanșator al corzii sensibile, ca și cum meniul tristeții zilei se poate amesteca ușor cu meniul veseliei… a fost cândva aici, în sat, un magazin care avea și cărți, zicea învățătorul.

dacă aș fi carte… m-aș visa mai degrabă puiet de fag, stejar, ulm, arțar, jneapăn, mă rog, nicidecum pe un raft prăfuit la anticariat… niște metafore de turtă dulce acră se aruncă în apele timide ale abisului meu negru și nu știu cum să drămuiesc visele, fără să le dezleg… pe aripa dreaptă, cea roz, am sculptat un tatuaj despre nesfârșit, pe cealaltă, cea galbenă, dau voie fulgerelor și frisoanelor din vis să se încălzească la iubirea cea mai simplă cu putință.

am o formă străpunsă de cuvinte… stresată de neliniștea lumii, îngrijorată de unde se află adevăratul potir, mă doare pământul ăsta pe care pășesc… mă mai odihnesc pe câte un picior,.. o iau din nou la drum,… sunt cel ce nici el nu știe ce este… spuma tortului din vis e doar o demonstrație de forță a unei vâjâieli parțial durabile…

moartea dezbracă soarele, clipele pietrifică grilajele nucilor, dragostea hibernează… o vreme. fuga e un aliment de întreținere. somnul se poate cumpăra, chip senin, cu broaște și șoareci de câmp. hrana stăpânilor nu are autonomie. ultima călătorie nu e ultima niciodată. prescura iubește sămânța de pe palma cerului…

lumina e gând pe drum… lăsați lumina să vină prin mine! … când liniștea n-o să mai plângă și sângele mielului va coborî în venele poetului, sensuri noi vor căpăta ramurile pomului, bordeiul din lacrimă va deveni palat al sufletelor noastre proaspete… cu dinți de lapte… cerșesc iubirea cu inima, nu cu barosul și cuiele… inima mea se acordă, nu se dă.. a ta se acordează perfect… concertele noastre deschid porțile de dincolo de șiragul de pietre din pajiștea asta..

mă doare dorul de tine,.. sunt ca un măr atârnat încă în pom din care păsările se hrănesc încet, foarte încet,…  o schingiure tăcută, un furt a singurătății din fruct, o durere care năclăiește lumina și sparge dorul… și-l face tot mai mare, tot mai aprig,… nemărginirea devine palidă, norii imibilizează aerul într-o moliciune mortală care zboară deasupra mea, zbaterea devine nebuloasă,… zarea murmură silabe neiertătoare care adulmecă rapid dansul din furtuna destrămătoare de zbor… în preschimbare devastatoare mă dor lacrimile de iubire…

un vânt elegant anunță frigul, pomii se așează în ei,… umbra… nu mai contează unde se duce, trecerea vine, nu prea elegantă… munți de gânduri așează pe zile trecute talaș de nea. gerul sclipește taciturn, dantele de sonete nediezmierdate se culcă pe tipsia-capcană pentru interiorul meu… unde durerea plutește-n derivă pe mări de speranță căzută-n dizgrația oricărui viitor… timpul e când roșu neclar, când verde decolorat, când negru, când alb, cameleon care șterpelește copilăria din zori, o aruncă în cascada asfințitului și apoi râde în hohote de babele și moșii care nu înțeleg nimic din tot ce li se întâmplă, și nici nu-și dau seama de ce au fost alungați din grădina unde ei ar fi vrut să construiască un templu în care să cânte orgi de lumină și tot ce crește sub soare să danseze până toate culorile să se facă funie de salvat exilații despre care încă nu știau că tocmai ei aveau să fie… rămâne la zi problema extazului transformat în magie…

într-o zi, știu că te voi mângâia folosindu-mă de tradiții de mine nuitate,… te voi ține de mână în livada mea de stele, ne vom săruta pe săturate, nu cu porția,.. ochii ni se vor contopi într-un dans de zbor cu înflorituri străvechi, vom îmblânzi fiarele din toate miturile și le vom hrăni cu idei de viață lungă,… vom învăța să scriem cuvinte sacre pe pergamente diafane, vom seca apele acide din văile trecerii, vom putea să privim cum curge sângele din vena mea a iubirii în vena iubirii tale,… atunci inima mea o să dorească să bată doar împreună cu inima ta o simfonie a himerelor blânde până vom uita definitiv că moartea nu a fost nicio clipă ușoară,… iubirea mea singulară.

știu că acum trăim în lumi paralele. lumea mea se trezește după un somn poate prea lung în brațele sunetelor clopotelor care vestesc celor vii că viața nu trece numai prin mădulare, ci și prin sfere himerice care zboară pur și simplu fără știe ce e violența, ura, crima, prin gândurile ascunse, nespuse vreodată, coerente, necoerente, cine mai știe?,… mistere de sânge albastru altoit cu lapte de lupoaică albă blajină supusă la radiații antidevorare, antidepravare, antidepărtare… nimeni nu știe ce simte în sufletul ei picătura de apă când se prelinge de pe frunză și-o suge pământul…

lumea ta n-a încetat să existe, doar că tot ce se întâmplă acolo se-ntâmplă ca într-un templu de apă pură,… unde istoria nu umblă fardată și nu e cu buzele date cu ruj… unde nu există bube care să se coacă mocnit,… unde tentaculele tenebrelor nu ajung să strice ritualurile de plutire deasupra pământului,… unde supraviețuirea nu-și poate pierde niciodată încrederea în ajungerea înțelegerii în fiecare cotlon al tuturor anotimpurilor facerii, refacerii, suferinței umane…  lucirea de foame de iubire a ochilor nu se stinge niciodată..

apa clipocește în zăpada asta nouă ca-n chinurile facerii, dar nimeni nu o poate auzi din cauza forfotei învingătorilor de ființe și a baterii din aripi a neființelor vii în văzduhurile veșniciei,… deja de demult răzlețită, din cauza efortului teribil de-a respira normal în fața vinului chihlimbar care atestă că privirea mea a cedat privirii tale din dragoste fără hotar,… apa cântă, pietrele zac cunoscătoare, iarba de sub neaua subțire înghețată tremură neștiută, exact când clipocește apa… toate se petrec acolo… cine zicea că renunțarea la viață e gustul dulce-amar-acrișor-sângeriu ce rămâne după asumarea de jale supremă, avea dreptate curată.

aici nu a existat vreodată un antidot la evadarea din realitate. poveștile cele mai savurate sunt cele cu zâne minunate, feți frumoși curajoși și zmei ticăloși la culme, altceva nu are căutare… faptele istorice nu sunt simple fenomene legate de dragoste și ură,… faust nu poate oricând deveni diavol, în schimb diavolul poate deveni faust când vrea el… nu se întâmplă asta pentru că ar fi simple imitații, fără viață, fără obsesii justificate, ar dubla cu cascadorii fade personajele… când soarele vrea să fie umbră, poate, indiferent de cât de mare ar fi setea de-a sta în frig ca la căldură,… umbra întotdeauna luminează altfel.

timpu-i stăpân peste-acest cuib de praf… nu mă lasă cioburile viselor sparte ale tinereții să mă revolt încărunțirii,.. vreau să joc o bătută abstractă pe rugul flăcărilor care-mi ard în pământ, nu afară, bucuriile clădite-n deșert,.. care au miros de înghețată cu vanilie pe băț de cărbune din lemn de prun, care sugrumă orice încredere în orice formă de neîncredere… vijelia tristeții e doar o deznădejde care dacă nu se transformă în taifun pentru visători, rămâne o simplă tornadă în tristețea din mijlocul paradoxului unui zâmbet clar.

m-am săturat să am doar morți în clavecin! nu mai suport doar râsete duse, imagini fugare cu fețe transfigurate,… iubirea ta, ce ar fi vrut să îmi arate în serile când deznădejdea părea că moare și lăsa loc unui cântec frumos bine înfipt în raționalul momentului?,… speram să văd râuri înghețate aruncate în foc, să mâncăm la micul dejun lipsă de primejdie unsă pe pâine cu sirop de arțar și lapte cu cacao,… la prânz, ciorbă de posibilitate de acceptare maximă a vieții de-atunci,… la cină, o friptură de vise fragede la proțap,… și la final, cu ochii la stele, îmbrățișați ca-ntr-o doctrină a iubirii care nu se poate termina vreodată, să sorbim din vinul ereziilor de mare calitate…

fanatismul ideilor e necesar în lumea spiritului, tulbureala minții din pricina vinului e și ea de dorit,.. și parcurgând ușor povestea de iubire se va vedea că lumea toată n-a murit de sete ori de foame, ci pentru că realitatea nu are voce să strige la dobitoci destul de tare… niciun târziu nu poate preveni nașterea preadevremelui, cum soarele habar nu are că iarba verde se hrănește cu el, și vaca, pasărea,… și omul,…

pe lumea asta sunt două continente. o falie definitivă separă continentul norocos de celălalt disimulat într-unul ludic.. unii locuitori au inima plină, alții săracă, alții albastră ori neagră… injecțiile cu lună plină le apropie, ca la lupte libere, doar pentru o clipă, apoi maladiile învingătorilor devin legi, capetele rupte ale învinșilor devin efigii pentru monedele tipărite de urmașii care vor schimba mersul lumii și direcția.. cântecul care dă tonul contrastelor e de-o muțenie infernal de gălăgioasă.

ți-am spus să pleci, piatră, pe ape, să faci trei-patru cerculețe, zvrrrr!… să mă bucur ca la un discurs liric bun în fața tuturor contrastelor care ies la soare să se umple cu vitamina d absolut… nu poți să ții spiritul nici în sertar, nici în lesă, abundenta mea tristețe ascunsă în vârtejul de ideologii… soarele meu știe să și tacă, la fel cum știe să ajute vrejul spiritului să urce golul și să pupe sămânța la care jinduiește tot pustiul… de ce-ai mai fi rămas de piatră?…

eliberarea e o explozie, o expoziție de durere deformată, o bucurie întunecată de nori care vorbesc despre nimicul ce va fi însingurat în cele din urmă… ca un ou clocit se sparge scăfârlia extraterestului care viețuiște în mintea copilului hrănit cu pâine din grâu crescut pe pământ cutremurat de zbuciumare… fii optimist și bun, suflete, îmi spun… uite, broscuța asta vrea să vorbească cu tine… e un banc prost, eu am văzut și tresăriri de normalitate în fiecare clipă a zilei ce se zbate să audă vocea unui poet însingurat… mama ei de însingurare! aparent, poetul este și se simte liber și la aer curat. totul este deja scris și hotărât… idealul comunitar bea vinul umilinței.

amăgirea trăiește și-n moarte și-n viață, stăpână peste fericirile și nefericirile lumii, pregătită să dea oricând o palmă destinului oricui s-ar îndrepta chiar numai cu visul spre indiferent ce fel de fericire… cine ar vrea să scrie despre despre asta, dragă jurnalule? nimeni nu e stăpân pe fericire, cum nici pe moarte ori pe viață nu e nimeni sigur… cel mult, un crochiu despre șansa nenorocului frumos, un fel de makura no soshi,… poate că aș putea scrie…

am fost uitat cu brio, așa a început cea mai bună perioadă din viața mea. în jurul meu nu mai roiau nici lupii, nici urșii, nici ciorile, puteam fi artistul contemplativ perfect,… ba chiar eu însumi începusem să uit cine-am fost, cine sunt, și astfel număram frunzele cum cădeau din copaci și dădeam nume noi planetelor… și nimeni nu țipa, nimeni nu cădea de nicăieri, nimeni nu mirosea urât, nimeni nu mă deranja,… pentru că nimeni nu mai era lângă mine, trăiam într-o lume transcendentă în care singurul transcendent eram eu,… doar noaptea mă dădeam de trei ori peste cap, mă transformam în cel ce sunt, și mă culcam pe un braț de cetină, ca un vers plăpând în vârful peniței condeiului poetului…

soarele sărută și iarba și zăpada, nu face difernțe. boabele de apă cântă exact ca lacrimile pe care nu le poate nimeni ascunde în chihlimbar, ca pe gâze,.. nu te poți uita la ele peste sute de ani, doar mintea le poate imortaliza între coperțile ei,… pentru ca apoi să le transforme în lăstari de măsurat timpul petrecut între două ierni, între două vieți care ard în ochii tăi, în buzele tale de flacără, locul unde se naște sărutul,.. o lume crește din două lumi care cântă împreună, două ruguri sincere, fără armuri… în ceață

copiii ăia doi, o fată și un băiat, care se uită la mine, se joacă de-a barza-mea-noroc-stop!, îmi fac semne prietenoase să mă apropii,… s-au maturizat, au fire albe,… ei nu știu că mă cunosc foarte bine,… pe ea am înfășat-o de multe ori, când era proaspăt venită pe lume, în cealaltă lume a mea,…m-aș duce la ei, dar nu pot, eu sunt prins între lumi,… aici fac doar o pauză de umplut rezervoarele minții cu energii din locul ăsta ferit de nebunia universului, de la poalele muntelui…

am tot ce se cuvine să am. înainte să plec, promit să mă fac pădure liberă, cu acte în regulă și să instaurez obligativitatea respirajului de ozon, ca religie… când copacii vor afla, vor prinde curaj să-mi țină îngerul cel bun mai departe de pedeapsă, mai departe de beznă, mai aproape de sufletul meu sugrumat, să mă țină de mână când luntrașul o să-mi primească între două degete bănuțul arămiu… vâslește vâslitorule, vâslește mai aprig, mai repede, nu prea mai am timp!… vreau să ajung cât mai iute la tine, iubirea mea!… barza-mea-noroc-stop-joc!..

sfârșit

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *