Bastonul

Bastonul. Așa era cunoscut secretarul cu propaganda în întreg orașul. Prea puțină lume știa cum îl cheamă de-adevăratelea pe omulețul scund, gros, cu ochi mici, cenușii și cu sprâncenele împreunate, care, deși era școlit până-n pânzele albe, părea că ține morțiș la anumite tertipuri deja înțelenite în memoria colectivă și, evident, recunoscute în aroganța, în grosolănia și în ambiția mai mari decât el, toate folosite în scopul de a se impune cu îndărătnicie în fața celorlalți, și de a fi sigur că subalternii îi vor respecta cu sfințenie ordinele. Noi, cei care aveam obligația să trecem musai pe la el, pentru tot felul de aprobări și paraaprobări de texte dramatice, în vederea punerii lor în scenă, sau a parafării vizionărilor unor scenete gata montate pentru scenă, eram convinși că cel puțin 30 la sută din felul său de a-și etala arsenalul comportamental ofensiv ține de disimulare și nu de cei șapte ani de acasă, cum se credea în oraș, așa că ne șopteam zâmbitori în barbă: Lasă-l, că nu știe ce face. De câte ori nu ziceam că Bastonul nostru se poate lua de mână cu milițienii care, la intrarea în Sibiu dinspre județul Alba, ies din borcanul lor cel de toate zilele și opresc autoturismele, doar pentru se da rotunzi în fața bieților șoferi și eventual să controleze la sânge, bagajele din portbagaj, pentru a găsi o pricină în vederea unei amenzi.

    Totul s-a petrecut într-o mare viteză. Marţi dimineaţa, toașu Baston mă cheamă la raport. Las totul, mă învoiesc de la directorul şcolii şi mă fac luntre-punte ca să ajung cât mai repede, la sediul pecere. Mă anunţ şi, în loc să fiu invitat în birou, văd că se deschide uşa singură și în tocul ei apare  toașu Baston care, parcă din cale afară de curtenitor, mă ia de braţ:

  –  Vreau să ascult emisiunea de ieri de la Radio Ora Locală – zice el grăbit – Acum. Hai să mergem…

    Cum ordinul nu se discută, ci se execută, las totul și îl însoțesc în drum spre studiou, unde era învălmăşeală mare  zăcând într-o prăfăraie pe măsură. Şeful nu mai fusese niciodată până atunci, într-un studiou de înregistrări. Nu pricepea de ce pereţii sunt căptuşiţi cu cofraje de ouă și nu ştia că fiecare emisiune trebuie înregistrată în prealabil, pe o bandă electro-magnetică (aveam un Kashtan aproape nou, câteva benzi, 50% ale mele şi un microfon proprietate personală), pentru a putea fi oricând cenzurată şi că, la ora începerii emisiunii, eu trebuie să car magnetofonul în brațe, povară serioasă cum era, până la Poştă, cale de 300-400 de metri, unde, la ora 10 fix, se întrerupea emisiunea naţională de radio şi intram pe recepţie. Nu-i venea să creadă că emisiunile nu erau alcătuite direct şi-i crescu inima când auzi, chipurile, că el este cel care e în drept să controleze la orice oră, tot ce se vorbește și ce se scrie în orașul nostru.

   Cu inima la gură aşteptam surpriza pentru care fusesem chemat pe nepusă masa, la spovedit. Nu era greu să fac legătura între acest eveniment major și un alt eveniment minor, petrecut cu câteva zile în urmă, chiar la ieșirea din Casa de Cultură când, aflat la o parolă cu încă doi colegi, puseserăm țara la cale povestind a pagubă, despre eventualitatea cât se poate de banală, că la al paișpelea congres al partidului, în locul lui Ceaușescu, ar putea fi ales unul din cei doi: Ion Văduva și Ion Iliescu. De fapt, eu și cu metodistul Casei de Cultură făceam haz de cel de-al treilea povestaci care susținea sus și tare că Ioan Măduva este de fapt numele corect al unuia dintre ei, nu Ion Văduva. Și precis i-o fi ajuns la urechi toașului Baston, bârfa noastră și de aceea, vezi Doamne, se întâmplase ce se întâmplase. Privirile toașului tot timpul dădeau senzația că știe despre conlocutor mai multe decât știe acesta despre sine, dar și că lăsa omul, temporar, să dunțuiască bine-mersi, în propriul suc, eventual să nu doarmă liniștit gândindu-se prin ce miracol or fi ajuns atât de vulnerabil. Cu alte cuvinte, capabil să dea răpunsuri spontane, mai bine decât toți ceilalți directori și șefi ai instituțiilor socialiste de pe raza orașului, aflați în subordinea politică a lui, ca și cum la școlile de partid ar fi studiat numai și numai aceste secrete legate de ticluirea replicilor în așa fel, încât să închidă oricui, gura definitiv, Baston știa să-ți creeze plăcuta senzație de a te simți cât mai mic în fața lui. Adică să dea tot timpul, șah oricui,  printr-o singură replică, în vederea unui eventual mult așteptat mat.

– Tovarăşe – vorbeşte el rostogolind a nervozitate cuvintele ca mingile de ping-pong, unele peste altele, și în sfârșit, zâmbind cu o ostentativă superioritate – am auzit că ai transmis la Radio Ora Locală a noastră, ceva de la Europa Liberă. E adevărat ? – apoi pe un ton ceva mai plin de nerv și sacadat, de parcă chiar eu aș fi fost surdo-mut – Repede, repede, repede… Unu cu unu face doi, băiete… Hai!  Trăbuie. Trăbuie să ascult toate ben-zi-le, da?…

 Sincer să fiu, imediat mi se aprinseră beculețele înțelegând că același generic extras din Rapsodia Română a lui George Enescu, cu care se deschidea emisiunea la Radio Europa Liberă, și folosit de mine tot ca generic, dar numai la rubrica File de istorie,  îl pusese pe gânduri, pe toașu Baston.

   Măi, să fie! – îmi șoptește vocea interioară.

   Dau drumul la magnetofon să ascultăm banda din ziua precedentă, cu tot, țoc în poc. Cum era de așteptat, el nu găseşte nimic dubios. Scotocesc prin sertare mai mult a pagubă. Găsesc şi benzi de magnetofon alandala, dar şi alte obiecte fără nicio legătură cu studioul radio: ceşti de cafea cu zaţ pe fund, casete, ţigări de contrabandă primite cadou, o cârpă cu care şterg de regulă praful, un fierbător electric, o pungă cu nechezol, un briceag multifuncțional, poze alb-negru dintr-o excursie în Rodnei, o pereche de foarfeci, o brumă de zahăr şi câteva discuri pentru pick-up etc. Trec ore în şir. Secretarul se cam plictiseşte. Fumează ţigară de la ţigară și-și sugativează transpirația ce-i inundase hodoronc-tronc, gâtul. Totuși, este din cale afară de rezistent. Surpriza n-avea să fie însă, faptul că el nu găsise în conținutul niciunei benzi, ceea ce căuta, adică acel ceva care ar fi făcut măcar o aluzie la Europa Liberă. Surpriza cea mare avea să fie însă, când avea să asculte banda cu emisiunea din vinerea următoare, cea cu interviul de la familia Curmeziş – cel mai fascinant caz pentru mine ca reporter amator, şi anume cel cu hipnotizatul. Toașul secretar cunoştea foarte bine cazul tovarășului Tudor Curmeziş care, de câtva timp, îşi aştepta moartea ca pe o speranță, aşa cum i-o proorocise cu un an în urmă, un iluzionist de duzină, trecut pe la Casa de Cultură: Tovarășe Curmeziș, vei muri atunci şi atunci (și specificase ora, ziua, luna, anul...și anul) – îl asigurase iluzionistul, pe Tudor ridicat în picioare de față cu sala plină de oameni ai muncii aduși acolo cu arcanul, din timpul serviciului. Tudor crezuse tot ce auzise atunci, pentru că acelaşi iluzionist îi ghicise cu câteva minute mai înainte, toate datele din buletin, prin intermediul unui medium, o tipă bine, cu pantalonii de plesneau pe formele ei din cale afară de feminine, mai mult decât apetisante. Emisiunea mea însă, nu-şi propunea să analizeze banalul Caz Curmeziș, cum ar fi crezut orice ascultător. Nici nu-mi puteam permite un asemenea moft, ca nu cumva să se interpreteze mai sus. Îmi propuneam însă, să realizez un interviu cu fosta soţie a acestuia şi cu fetele domnului Tudor, acasă la ele, undeva în partea de nord a oraşului, unde se mutaseră înghesuite, în chirie, imediat după ce Tudor, cuprins de streche şi de semipareză, văzându-se dintr-o dată părăsit de toată lumea, se retrăsese cuminte în fundul unei odăi, ca să aștepte cât mai fidel, moartea (gura lumii și asta o știa, și anume ce ziea el cum că, dacă doamna Moarte n-ar fi de genul feminin și el nu și-ar închipui-o goală, ca pe-o femeie caldă, în vârful patului, n-ar aștepta-o cu așa mare interes).

 –  Pierzi vremea cu prostii, toașe! – zbiară şeful la mine, cu ochii jucându-i în orbite ca niște titirezi cu care ne jucam când eram de-o șchioapă – Ce titlu e ăsta, toașe: Pregătire pentru moarte? Ești nebun, măi omule? ’Mneata îţi dai sama la ce te expui? Se va interpreta, toaşe! Cuvânt cu cuvânt se va interpreta şi ajungem şi eu şi ’mneata la țuhaus. Înțelegi? Că dacă cineva înţelege cam aşa chestiile estea cum că pecereul se pregăteşte pentru moarte sau cum că România se pregăteşte pentru moarte și pentru para-pam-param-pa-pam? Înţelegi ce vreau să zic, da? Sau (Se uită chipurile, temător spre uşă) dacă cineva care n-are ce lucra, înțelege că Toaşu’, știi tu care, se pregăteşte pentru para-pam-param-pa-pam?… Înţelegi ’mneata, da? Dar, în fine, hai, las-o să meargă, ca să mă iedific ce și cum… Dar ce văd, omule? Hă-hă! Numa’ ţigări fine fumezi, da? Ia uite, și Snagov și Alberia și Marlboro…Măi, măi, ce noroc pe capul la subsemnatu!

 Se serveşte tacticos cu un Marlboro, îl aprinde cu bricheta din propriu-i arsenal și, ținând țigara dreaptă între dinți, se face că este mai atent decât trebuie, la redarea aflată pe rol, a înregistrării cu pricina: „Dragi ascultători, ne-am deplasat în strada Speranței, colț cu Nervilor, unde, într-o cameră scundă ¾, locuieşte tovarăşa Pila, fosta soţie a tovarăşului Tudor Curmeziş, în chirie, împreună cu ambele fete gemene, Nina şi Anina. Uşă scundă. Te poţi lovi cu capul. Masă pe patru picioare în centru, cu patru taburete dotate cu un blat din pefele. Televizor, colţ dreapta. Camuflat (doar peste zi?). Recamier Gheorghiu- Dej încăpător, pentru dormit ad-hoc şi eventual dosit lenjerie intimă noapte. Pe etajeră vraf de cărţi. Unele deschise. Cu ciorne mâzgălite în loc de semne de carte. Eventual urechi de măgar. Pereţii pavoazaţi cu planşe precum: Sistemul osos, Sistemul nervos,  Grupele de muşchi,  Sistemul cardio-vascular, Sistemul limfatic, Sistemul salivar. Planşe cu diferite secţiuni ale organelor corpului uman: jumătate craniu, jumătate limbă, jumătate nas, jumătate mandibulă, jumătate inimă, laringe secționat în două, trahee tot așa, buze, la fel etc. Alte planşe cu organele interne: ficatul, bila, pancreasul, intestinele, vezica urinară, fierea etc. Lângă uşă, secţiune prin măduva spinării. Pierdere de vreme…(Paranteză pentru pauză, iar  pentru microfon, timpi mai mult morți) La această oră matinală, toate aceste planşe, de pe vremea lui Pazvante, oricând pot fi depăşite. Posteritatea va face bancuri pe seama enormităţilor ştiinţifice de ieri, azi basculate la dosarul neștiinței. Planşe naive într-o cameră cu fete brici. Ca trase la indigo. Privind planşele, ai pretenţia că începi să cunoşti domnişoarele, pe de o parte, iar pe de alta, ai senzaţia că planşele cu coloristica lor vie, ar fi precedat creaţia divină, că natura ar fi apărut imitând aceste desene colorate de pe ele. Că, bunăoară, ar fi creat ficatul după chipul şi asemănarea celui de pe planşă. Intestinele, după chipul și asemănarea celor de pe planșă. Că ar fi creat coloana vertebrală respectând toate detaliile de pe planşa cu pricina, inclusiv substanţa albă – marcată frumos cu creion galben. Între planşe, pe mijlocul peretelui din fund, un poster cu Elvis Presley în mărime naturală. Bărbatul fatal pentru orice femeie sănătoasă fizic! În alt colţ stânga, pe un aparat de radio Opera antic și de demult, un craniu-mărime normală, din masă plastică (din nou creaţia pare să fi imitat mulajul cu inscripția Altay). Alături, braț cu brăţară și falange cu inele. Pe masă flori artificiale, prăfuite, apărute parcă, din Mezozoic, şi un ibric emailat, roşu cu buline albe în formă de inimioară, împroșcat accidental, cu zaț de nechezol chiar în dreptul săgeții lui Cupidon. Abajur naiv, confecţionat cândva, de copii, la şcoală, contra un 10 cu felicitări. De tavan atârnă o bandă lipicioasă, cu muşte moarte din vremuri imemoriale. E cinci fără un sfert. Fetele gemene dincolo, în bucătărie (de bucătărie am uitat să amintesc. Deci, o bucătărie tip toaletă, adică foarte neîncăpătoare, şi aproximativ o cămară/debara, ceea ce nu-i sigur. Toaleta, undeva prin fundul grădinii, ozene identificat. Până ajungi acolo, faci pe tine). Fetele scriu temele. E vorba de Nina şi Anina. De fapt una scrie temele, alta îşi lăcuieşte unghiile şezând pe un taburet, cu labele picioarelor chircite sub fund. Sub fundul ei, evident. Sunt observat. Nina lasă stiloul din mână. Păşesc spre bucătărie. Nina se ridică de la masă. Semn de politeţe sau, mă rog… Mă pofteşte să iau loc. Alt semn de politeţe. Nu ocup loc. Anina salută cu coada ochiului. Probabil vrea să pară mai şmecheroasă. Nu. Gest de superioritate. Unghiile ei sunt mai importante decât musafirii. Cândva era altfel. Totuşi eu nu sunt orice musafir. Nu scot încă microfonul. Am şi eu emoţii. Nu ştiu ce vor declara fetele despre perioada dificilă prin care trece tatăl lor. Cei care au deschis numai acum difuzorul, trebuie să ştie că mă aflu la familia Curmeziş, fără tovarășul Tudor Curmeziș. E ora 5. Peste câteva momente va începe interviul cu surorile Nina şi Anina – eleve în clasa a unșpea, la liceul din localitate. Când m-am anunţat, doamna Curmeziş, că tot aşa o cheamă, deși a divorţat de tovarășul Curmeziș, ca să nu o cheme altfel decât pe fete şi ca să nu sune urât. (Iată am citat din spusele mamei pe nume Pila Curmeziş, fostă profesoară de biologie la liceul din localitate şi viitoare profesoară, tot de biologie, la acelaşi liceu dacă acesta nu se va desfiinţa la noi ordine). Tovarășa Pila îmi zice: „Poftiţi, cu plăcere, dar eu n-o să dau nicio declaraţie pe viu, atât pentru că am nițică oroare de microfon, cât şi pentru că nu pot istorisi iară şi iară, la infinit, toate tâmpeniile pe care le-a pus la cale soţul meu, adică tovarăşul Tudor, de când i-a ghicit mafiotul acela de iluzionist sastisit și tâmpit, ziua în care va muri: dată, lună, an ețetera. Domnule, imaginează-ţi că stai în casă cu un om care visează toată noaptea, ce dracului visează, are coşmaruri, e somnambul, se ridică din pat, răcneşte ca o fiară, te ia în braţe şi te aruncă cât colo din pat, pe duşumea, ca pe un sac plin cu cartofi, şi strigă cât îl ţine gura: Arde! Iar eu, claviculă ruptă, entorsă gleznă stânga, palpitații ca la dracu, nervi cu tona, tensiune 26 cu 18, fibrilaţii peste fibrilaţii… Ce să mai zic? Aşa că îmi pare foarte rău… M-am săturat să vorbesc de cazul Tudor Curmeziș. Voi renunţa și la cererea de plecare definitivă în refege, că şi chestia cu plecarea e tot opera lui, şi vreau, dacă tot m-am despărţit dracului de el, să-mi fie permis să reintru în învăţământ și să trăiesc ca oamenii botezați”. Convorbirea cu tovarăşa Pila se întrerupe brusc, fără nici măcar cu un anemic la revedere, că trebuie să meargă că se dă pâine. Transcriu convorbirea. Era bine dacă o înregistram. E ora cinci şi un minut. Ideea de bază în interviul meu cu fetele, sub genericul Pregătire pentru moarte, sună cam aşa: E corect să părăsiţi un tată în momente de cumpănă? Ce grad de culpabilitate credeţi că veţi avea când îl veţi vedea pe tatăl vostru întins pe catafalc? Scot microfonul. E 5 şi 4 minute. Pregătesc întrebările. Nu apăs pe enreg. încă. Anina, pe semne, refuză să-mi răspundă. Nina începe să se aranjeze, ca şi cum ar trebui să filmeze pentru televiziune. Pare-se, are în vizor și firul ei de păr numărul 540 și lacul de pe unghii. E 5 şi 6 minute.

 – De ce să transmiteţi la Radio Ora Locală  toate astea ? (Nina)

– Ca să nu se mai dea  naştere bârfelor de tot felul. (Eu, concesiv)

– Sau, din contră, vreţi ca bârfele să fie cunoscute de toată lumea?(Nina, de data aceasta cu iz de plăcută impertinență adolescentină).

–  Nu, nu, domnișoară. Eu sunt de bună credinţă. Nu vreau ca lumea să le cunoască eronat. Emisiunea aceasta nu ține de Radio Șanț (Eu, la fel de concesiv).

  Adun sculele. Introduc microfonul într-o pungă. Mă pregătesc să plec. Încă nu zic la revedere. Nina mă opreşte. Îmi oferă un loc. Mă întreabă de cafea (Astăzi, și nechezolul e tot un fel de cafea). Cu această ocazie o scuză pe maică-sa. O să întârzie. Face o mutră cu o strâmbătură bruscă a buzelor, ca şi cum eu ar fi trebuit să ştiu că ăsta e stilul maică-sii de a se comporta cu musafirii.

–  La ce vă pregătiţi ?(Eu, pașnic)

–  La mate (Nina, telegrafic)

–  Cu biologia staţi bine, nu ? (Eu, ca să fiu cât mai drăguț).

 –  Nicio problemă… (Nina, cu nonșalanță)

  Se face 5 şi 20. Ceaşca cu nechezol, aburindă. Valuri de aburi și miros ca de nămol. Aştept să se domolească. E 5 şi 25. Scot din nou microfonul. Caut o priză.

– E după Ficat – mă teleghidează Nina cu un zâmbet de faraoană recunoscută după fața maglavaisuită perfect, brunetă cum e.

   Găsesc priza, dar numai după ce ajung cu degetele pe buricul arămiu şi pe pubisul fin şi lucios al fetei de pe posterul sexy lipit pe dosul planşei cu ficatul. Mă holbez. Poster sexy aproape cât o planşă de mare, nu mai văzusem niciodată. Stau cu gura căscată. Mă uit apoi la Nina şi ea la mine şi amândoi la sânii teribil de frumoşi cu sfârcurile în vânt, ale femeii de pe poster. Îmi arată că toate planşele au pe dos ceva sexy, dar și că mai mult sunt cu nuduri bărbăteşti, așa că…

–  Mama ştie? (Eu, încălzind atmosfera)

–  Categoric… (Nina, tranșant)

–  Şi?… (Eu, ca să fiu cât mai giorno)

–  Sunt ale ei… (Nina, a descătușare)

–  Şi voi vă uitaţi la ele ? (Eu, cu buzele arcuite a zâmbet forțat)

–  Mă faceţi să râd, domnule. Depinde de musafiri. Acum de fapt vă aşteptam pe dumneavoastră și de aceea le-am dosit…(Nina aruncându-și brusc, privirile în jos, probabil ca să apară mai pudică decât este).

–  Bravo! (Eu, stupefiat în continuare)

  E ora şase fără un sfert. La şase am o repetiţie la Cadoul de Paul Everac, autor acreditat de partidul și de statul nostru. E 6 şi 10. Apăs pe înregistrare. Vorbeşte Nina. Din păcate se termină caseta în câteva momente…”

  Înregistrarea se întrerupe. Scrumiera de pe masă e plină. Toașul secretar e nervos. Îi vine, cred, să se urce pe pereţi. Fierbe. Ar face spume la gură, dar nu vrea să se facă de cacao. Mă priveşte ca un căpcăun, din cap până-n picioare și invers, şi mașinal, oftează producând un Pff!, ca o buceagă oprită brusc în mijlocul șoselei:

– Vezi că ai dat de dracu, toașe. Sper să nu-ţi treacă prin cap să dai porcăria asta la radio. Aşa vrei ’mneata să le faci la uteciștii din orașul nostru, educaţie sănătoasă, cu postere, toașe, şi cu trei lulele și cu tot pa-arm-pam-pam-ul ăsta de prost gust? Aşa prelucrezi ’mneata documentele de-de-de partid și de stat? (Conștientizând că se cam bâlbâise, zbiară mai tare, ca și cum ar da comanda unor soldați aflați în subordinea lui: drepți!) Aşa îţi faci datoria, toașe? Şi-și-și culmea, dom’le! ’Mneata, ca profesor cu scaun, cum ești, ar trăbui să ştii foarte bine cum stau lucrurile, nu ?

   Se ridică rapid de pe scaun, ca și cum ar fi auzit cornistul care, în armată, chema soldații la program și vorbește deslușit:

–  Mâine vii la sediu, ca să discutăm ce și cum… Vezi, poate-ţi baţi iar cuie în talpă, toașe…

  Pleacă. Vreau să-l conduc. Refuză. Mă mulțumesc însă, să rămân cu chiştoacele, cu vraful de benzi electro-magnetice și cu ceștile pline cu zaț, care între timp invadaseră blatul mesei.