Batardouri
Ștefan M. Găbrian (3 ianuarie 1936-27 noiembrie 1997). Ștefan M. Găbrian a făcut parte din prima echipă redacțională a revistei Euphorion (Revista Euphorion a fost fondată de Uniunea Scriitorilor din România la 1 ianuarie 1990, sub direcţia de onoare a lui Ştefan Aug. Doinaş şi din iniţiativa unui grup de scriitori tineri din Sibiu, alcătuit din: Dumitru Chioaru – primul redactor şef, Vladimir Munteanu, Ştefan M. Găbrian, Iustin Panţa şi Radu Ţurcanu)
Nu știu cum am ajuns aici. Am fost convocat? Am fost adus cu un autobuz gratuit? Am fost plantat ca un pom? Sau implantat prin vibro-împingere ca pilonii de pod? Nu știu, nu știu. Aud o monodie tristă, un psalm îngînat, ceva murmurat cu gura închisă, din gîtlej. Văd un zid depărtat, un șir de ferestre false, cîteva linii și muchii severe; detalii arhitectonice repetate obsesiv. Și-o luminozitate estivală…
Dar nu știu unde sînt, nu am puncte de reper, nu-mi aduc-aminte pe ce drum am venit, simțul orientării în timp și în spațiu mi-e blocat, poate că mi-am pierdut cunoștința în urma unui accident rutier, poate că am suferit o criză hipoglicemică. Poate au trecut cîteva ore sau cîteva zile, un timp consumat, desprins de mine ca o piele de șarpe. Un timp rămas într-un focar orajos depășit. Un interval în care am fost transferat în stare de inconștiență, de unde?, dintr-o intersecție intens circulată?, de la domiciliul meu?, situat unde? Nu pot preciza, tot ce aparține de trecutul meu psre șters din memorie…Oricum, transferat de acolo, aici!
Fac eforturi să-mi amintesc măcar cine sînt, calculînd că, pornind de la cîteva date indubitabile, voi rezolva încet-încet restul problemelor. Deci, cine sînt? Nu-mi amitesc decăt foarte vag că într-un trecut indecis intram într-o curte printr-o poartă lucrată din lățișori verzi; un gard scund din piatră de rîu și bare metalice; un pom (corcoduș) cu jumătate din crengi arcuite deasupra; o cupolă din umbră; nu prea departe, cu două dintre roți urcate pe trotuar, un autovehicolstătea cu spatele spre mine (cel care intram mergînd unde?, acasă?, de unde naiba să știu!) și pe-a cărui portieră, sub spoiler, scria cu litere negre, într-o frumoasă grafie modernă: John Player Special…
Mai departe nimic, nimic. Nu mă pot insera într-un timp și într-un spațiu trecut. Am senzația clară că am fost pus în stare de cusaterie, deoarece n-am fost capabil să fac față exigențelor unui anumit standing, în mine ceva care s-ar putea denumi revoltă și protest, două simptome – semne particulare – după care încep să mă recunosc, să mă individualizez. Dacă mă revolt și protestez, deci dacă nu asist impasibil la această inebruiabilă punere în stare de cusaterie, atunci trebuie să fiu eu! Pentru că eu niciodată n-am înghițit învinuirile nedrepte… Iată însă că analizînd mai bine ce e cu această punere sub stare de cusaterie, îmi dau seama că, de fapt, am uitat sau poate că nici n-am știut vreodată semnificația cuvîntului cusaterie (DEX-ul nu-l consemnează). Atunci despre ce exigențe, despre care standing mai poate fi vorba? Și, de fapt, în cazul acest, mai sînt îndreptăit să-mi desfășor revolta și protestul? Protestez și mă revolt, din care motive? În această alternativă sînt obligat să admit că s-a produs probabil un scurtcircuit? Unde? Undeva…
Trebuie să-mi probez funcționalitatea memoriei. Mă întreb: cîte atmosfere se dezvoltă în țeava unei arme prin combustia prafului de pușcă? Îmi răspund: presiunea atinge trei mii și cinci sute de atmosfere! (Am scris într-o fișă lucrul acesta!) Bun. Dar leopardul, cu ce viteză aleargă după pradă? Cu nouăzeci și cinci de kilometri pe oră, dar numai pentru o perioadă de cincisprezece secunde. F.b.! Magna cum laude! Spune-mi acum ceva în franceză, dacă se poate: ceva oț. Si j’en voulais j’en aurais treize à la douzaine! Bun! Ce înseamnă struggle for life, citește struglî for laif? Dacă îmi aduc bine aminte, asta înseamnă lupta pentru existență și se poate interpreta în felul următor…N-am înțeles, vorbește mai tare te rog, ai spus: următor sau urlător?
Însă cine garantează că cifrele și noțiunile debitate anterior sunt corecte? Că memoria, cel puțin din acest p. de v. al reproducerii informațiilor înmagazinate cîndva, funcționează normal? De ce nu a reținut și datele de identitate? Nu cumva funcționează cu promptitudine doar pe secvențe selective?
…Și e o luminozitate neobișnuită, parcă prin apropiere sunt înălțate paravane albe care reflectă și concentrează lumina solară în orele amiezii. După cum îmi dau seama, dorm, mai precis: zac pe-o parte, pe stînga, zac într- stare de entropie perfectă. (Oare nu l-am rugat pe Vladimir să-mi explice băbește noțiunea de aentropie?), zac făcut ghem… Dacă deschid ochi, și trebuie să-i deschid, trebuie să aflu cum am ajuns aici, ce caut aici, cine sînt eu, ce-i cu praful de pușcă, cu leopardul, cu laifa, văd un perete înalt, despre care însă nu pot spune unde începe și unde se termină, din poziția în care mă găsesc, cîmpul meu vizual e destul de restrîns iar unele lucruri le văd ranversate. Pot constata că peretele are o înălțime apreciabilă, este de culoare deschis-luminoasă, un gălbui sclipitor ca al plajei marine cu nisip foarte fin, și există un șir de volete de culoare ceva mai închisă despre care, deși n-am de unde s-o știu, îmi zic că maschează niște ferestre oarbe…
Aud un cîntec, mai mult o îngînare, o voce neutră, monotonă ca un bocet, acompaniată de un instrument de suflat, posibil: ocarină. Însă de unde vine această muzică?, din ce direcție?, nu știu. Poziția în care zac răsturnat mă derutează. Acustica locului mă derutează. Vreau să cred, sînt foarte tentat, fără a avea un motiv serios pentru asta, că în dosul voletelor au fost monate difuzoare. Sau poate că deasupra zidului, acolo unde nu pot ajunge deocamdată cu privirea, o femeie tristă, alcoolizată sau răvășită de o mare deziluzie, stînd în genunchi șezînd pe călcîie, cu mîinile frînte în poală, bocește. Lîngă ea în picioare, cu capul plecat peste umăr, cu palmele strîngînd duios, cu căldură, ca pe un lucru și drag, și fragil, și de preț, ocarina cît vrabia… Îmi amintesc că în adolescență am scris un poem pe-o temă oarecum similară: Strigoii iluziilor dănțuiesc felin în jurul fiecărei tăcute cruci de marmoră neagră… Prin porii lespezilor viperele groazei ne privesc rînjind… La paznic, în geamuri, batistele pătrate ale luminii, printre ramuri, flutură ca la cei care pleacă pe mări și nu se mai întorc… La căpătîiul moartei tale mame te văd oprindu-te… Păsările eterului îți despletesc ghirlanda pletelor, razele lunii te mîngîie, soră… Iar eu îți deapăn gîndurile și plîng compătimitor la picioarele tale paralizate…
Patru note distincte în mereu aceleași două registre: mi-sol-si-la, mi-sol-si-la. Deasupra ocortină de cer albastru, în culțul din dreapta se dezvoltă într-o invazie lentă un escadron de cumulo-nimbuși. Și în sfîrșit, aud primele vorbe: ”Nea Sulariu, dumneata va trebui să duci cîinele-lup. Pregătește-te! Fă un duș! Folosește un spray superior! Îți recomandprodusul ”8×4”! Ia și niște gumă de amestecat! Nu uita esențialul: cîinele-lup nu suporă mirosul de tutun și de transpirație!”
Replica veni cu viteză, furbesc, ca o minge de tenis lobată: ”Dar eu nu suport cîinii ăn general. Prefer pisicile. Vă rog, dați altcuiva această sarcină de cinste!” Și din nou prima prima voce, autoritar și sarcastic, cazon: ”Te înșeli, nu-i o sarcină! E un ordin! Și ai să-l execuți dumneata! Nu discut! Treaba asta vreau să iasă brici! Du-te la duș! Fii pregătit!”
Se spune că omul a căpătat conștiința de sine în clipa cînd s-a ridicat în două picioare. (Aveam un profesor care perora mult și patetic la lecția asta, nu?) Iată o învățătură cu care mă trezesc din somn de cel puțin un sfert de secol. Mă ridic în picioare sperînd din tot sufletul că prin această manevră voi reveni la o viziune normală asupra lucrurilor, stărilor înconjurătoare, cu care automat voi ajunge, bănuiesc, în relații sintone. Deci mă ridic. Mă bucur imediat de de-o perspectivă nouă. Mai întîi însă am satisfacția de a constata că aparatul meu loco-motor răspunde prompt la comenzi, de unde prima concluzie avuabilă, aceea că organismul meu n-a suferit gravele răniri distructive, cu pierderi însemnate de substanță, cu hemoragii interne perfide, cu multiple fracturi deschise, tipice accidentelor rutiere. Iar dacă inconștiența și amnezia s-au datorat doar unei lipotimii, de indiferent de ce cauză, acestea au fost pasagere și, după o o perioadă de tranziție, se vor disipa complet, probabil fără tulburări sechelare. Apo, excedat de nevoia acută a inserției în mediul ambiant, trec la inventarierea detaliilor extante. M-am ridicat, precum văd, dintr-un culcuș de nisip foarte fin; remarc, perfect conturate, urmele ființei care a zăcut aici în decubit pe stînga, cu genunchii la gură, cu brațele adunate la piept, poate din cauza frigului nocturn, poate adoptînd această postură fatală sub imperiul fricii. Patul e așezat lîngă un zid de ciment, nu l-am văzut mai înainte deoarece, dormind cu spatele spre el, nu intra în cîmpul meu vizual. Acum însă observ că este pereche cu celălalt zid. Simt fiori de gheață pe șira spinării: e clar că mă găsesc pe fundul unui batardou. Sînt într-o imensă fîntînă, între imensele virole de ciment ale unei fîntîni de diametru fantastic. Deasupra – un voal albastru transparent. Îmi amintesc că din fîntînile foarte adînci ar trebui să se vadă stelele chiar și în orele amiezii. Nu văd însă nimic strălucind. E un tifon de culoare albastră pe care se întind menasant niște pete învolburate, mucegaiuri în creștere… Și undeva deasupra lor, un glas care poate fi de femeie, murmurînd îngînat o melopee tristă, în timp ce ocarina urcă și coboară în cele două registre cele mereu patru note: mi-sol-si-la, mi-sol-si-la…Și iarăși vocile care nu ajung la consens asupra transportării acelui cîine-lup blestemat ce nu suporă mirosul de tutun și de transpirație. Nu pricep ce legătură au unii (muzicienii) cu alții (dresorii de cîini) și ce legătură am eu cu toți aceștia. Îmi aduc aminte că într-un trecut foarte apropiat – iată, încep să-mi construiesc deja un trecut, fapt care mă încurajează – sistemul meu afectiv a cunoscut un bufeu de revoltă și protest, consecință firească a unei puneri (arbitrare) sub stare de cusaterie. Interesant că acum dinspre partea asta mă simt cu totul neutru. Ceea ce dă materie morii mele de vînt, e spaima… Mi-e groază din mai multe motive, că nu știu cînd și cum am fost abandonat pe fundul unui batardou, că aud, din ce în ce mai clar, apele clipocind în apropiere, că presimt pericolul, iminent, provenind din ideea că în curînd apele clipocitoare vor inunda batardoul și mă vor îneca… Din poziție erectă îmi dau seama că, de fapt, falsele ferestre nu sunt altceva decît un șir de trepte metalice asemănătoare celor pe care se poate ajunge în vîrful coșurilor de fum, la furnale. Și spaima, spaima privită ca un distilat al bunului nostru instinct de conservare, mama noastră spaima, spăimuța noastră cea de toate zilele, mă proiectează spre scara de fier, mă reintroduce în propedeutica ascensiunii: cu mîna stîngă se apucă treapta cea mai de sus, piciorul drept se așează imediat, temeinic, pe treapta de jos; se contractă întreaga musculatură, se împinge din umeri, din șale, din coate; mîna dreaptă înhață fușteiul următor, piciorul stîng…
Vremea trece (unii ne putem vedea oameni ajunși). Clipocitul apelor rămîne tot mai jos. Plaja pe care am adormit e acoperită de ape spumegînde. E o fiebere dedesubt, un bazin circular în care clocotesc la rece ape carbo-gazoase. Mirosuri neobișnuite, de plumb, de fier și de cupru. O răcoare proaspătă urcînd de jos, insinuant. Atunci, acroșat de scară ca un liliac (Nyctalus noctula, nu Syringa vulgaris), am două revelații extraordinare. Port pe mine, iată de unde provin dificultățile ascensiunii, un halat mult prea larg, roșu cărămiziu și murdar; pentru că îi lipsește cordonul, poalele lui flutură în spinarea mea pocnind în curentul de aer ca niște vele de yaht. Privit de jos, seamăn frapant cu o greoaie rădașcă roșie. Îmi amintesc că din pricina acestui cordon absent, am avut cu soția dar încă nu știu dacă a fost prima mea soție, angelica Maria, sau dacă a fost Orica-Marlen, zisă și Scabiola Calevra, zisă și Ultimul-tren – ”niște discuții”… Mi se pare interesant că trecutul meu anterior începe să se structureze pornind nu de la alte evenimente profund evocatoare care mi-au jalonat existența – și au fost, presupun, prea destule – ci de la aceste nuclee mizere numite eufemistc ”discuții” (cu Maria, cu Marlen), ah, acest gaspilaj de ”discuții” (cu una, cu alta)… Îmi amintesc că am rugat-o să-mi aducă de-acasă un cordon. Să nu mă mai deplasez cu poalele halatului petrecute, cu brațele încrucișate pe abdomen, ca un bonz. I-am spus că aveam acasă, în magazia cu unelte de grădinărit, un capăt de frînghie. Să-mi aducă o bucată de, să zicem, cel mult un metru jumate…
Și nu numai atît. Îmi aduc aminte și motivul pentru care am ținut atunci să mă încing cu un capăt de frînghie. Amintirile se cheamă una pe alta. În perioada cînd am lucrat (ća munc nec) la Muzeul tehnicii populare din Dumbrava Sibiului, am cunoscut doi călugări englezi. M-a mirat faptul că Albionul (perfidul), în zilele noastre eficientizate, mai păstrează în schemă călugări. Ignorant, credeam că doar cei de la Muntele Athos (deci tot de-ai nostri), doar cei de la Instanbul (”Instanbul not Constantinopol”) își mai pot permite asemenea extravaganță. De fapt, m-au uimit personajele, ambii călugări păreau pogorîți din cărțile ascezei sau cel puțin din romanul lui Eco. Amîndoi numai piele și os. Numai piele, os și privire. Numai suflete palpitînde înveșmîntate în sutanele negre din păr de cămilă. Desculți în sandale romane. Încinși peste mijloc cu frînghii. Unul (Guglielmo) era bătrîn, venerabil, omniscient, mai uscat decît cureaua de tras briciul. Celălalt (Adso), adolescent, pur ca lumina, obedient și respectuos; ca un discipol din Filocalia, semăna – cred – cu Hristos cel dinaintea baptizării…
Am vrut să am la sutana cărămizie, jegoasă, proprietatea administrației, un brîu din frînghie împletită, pentru ce? Pentru că așa am vru, un chef de moment, o autopersiflare inocentă…Dar Scabiola mi-a adus de-acasă cordonul halatului ei de baie, ca și cum treaba asta n-ar fi fost cu mult mai trăznită, motivînd nonșalant că după numai zece ani de căsnicie nu aveam dreptul să aspir la favoarea de-a primi chiar din mîinile ei un căpețel de frînghe. Pentru o redempțiune completă eatu necesari încă de vreo cinci ori pe-atît!
A doua revelație o aveam în legătură cu apele care, pe măsură ce avanam pe scara de fier, parcă mai mult se apropiau. Urcam spre capacul albastru al batardoului concenttrîndu-mi toate resursele fizice, temăndu-mă că viteza de creștere a coloanei de apă va exceda în cele din urmă viteza mea de înaintare. Apele îmi udau tălpile. Cîntecul îngînat al acelei femei nevăzute, slalomul ocarinei, papotajul celor care, dincolo de buza batardoului, se îngrijeau de transporatarea unui cîine-lup valoros, se estompau treptat, înghițite de clocotul apei. Și la un moment dat, mai aveam cîteva trepte pînă deasupra, apa mi-a ajuns la genunchi, am văzut spinările peștișorilor. Detalii noi, insolite completau acest tablou epustuflant – aripioarele dorsale spintecau suprafața apei ca niște bisturie, peștii se zbenguiau în frenezia nunții de reproducere. Toată ebuliția se datora peștilor…
Atunci m-am revăzut șezînd, într-o atitudine de-un chietism desăvîrșit pe bordura de beton a hidrocentralei de pe rîul Sadu (prima din țara noastră, 1897? Am scris într-o fișă). Un canal betonat, pereți înalți de boton, ape ieșind de dedesubtul hidrocentralei, și păstrăvi uriași, blînzi, parcă dresați să ocolească undița, înotau maiestuoși pe firul apei, urcînd pe canal, pătrunzînd în tunelul inaccesibil… În jur: păduri de conifere, versanți însoriți, miros și parfum de afine, de zmeură… Știi, iată ce lesne îmi amintesc, cu cine eram acolo. Și cauzele pentru care, în urmă cu mai bine de zece ani, am avut prilejul să parcurg acele locuri de basm preacurat din preajma hidrocenralei. Pe atunci mai aveam motocicleta…
O (d)uzină de amintiri. Gangă multă, firește. Sînt totuși aproape stăpîn pe întregul meu trecut. Sînt inserat în mediul ambiant. Cunosc acum și epoca în care mi-e dat să trăiesc. (Contează cum?!). Știu cine sînt. Mai puțin ce doresc…Ce mai doresc…
O dată cu asta coșmarul batardoului se risipește. Mă aflu pe bordura unui bazin faianțat cu plăcuțe albastre și albe. Deocamdată nu realizez dacă este destinat înotului comunal. Bazinul e gol, am motive să cred că a fost deversat de curînd, pe fundul de pantă ușoară se prelinge spre o gură de scurgere o peliculă translucidă de apă. Dar nu văd cabine, umbrare sau alte instalații aferente unui ștrand. Din loc în loc, chiar pe margine, sunt depuse vase ciudate, mă întreb dacă sunt într-adevăr niște pixide. Parcă aduc mai mult a sinistre fiale. Cercetez cîteva, sunt vide, uscate; desene din mica sculptură funerară a antichității mă fac să presupun că am de-a face cu niște lacrimarii. Ideea îmi aduce din nou în urechi bocetul femeii; ocarina, prin repetarea obsesivă a aceluiași motiv muzical, o protejează poate de disperări acute. Caut perechea acolo unde s-a prăbușit coșmarul batardoului. Locul e curat, o plajă de nisip aurifer începe chiar lîngă bazin. În jur, la distanță, sunt niște ziduri înalte pe care s-au așternut la soare și aer macate din iedera deasă, de-un verde suculent. În stînga, pe latura lungă a bazinului, remarc o construcție scundă, peretele ei dinspre mine e pe de-a-ntregul vitrat, ferestrele sunt vopsite în alb calcaros. Bazinul se contină undeva dincolo de acest glasvand sub care văd o gură de tunel și doar o draperie de întuneric…
Merg mai departe, cu poalele halatului cărămiziu umflate de curenții de aer puternici. Străbat deja jumătate din distanță cînd văd elicopterul. Mă opresc și privesc siderat mașinăria de pe cer. Mai întîi, sesizez net impresia că sînt închis într-un alt batardou, mult mai larg decît cel din coșmarul trecut; zidurile înalte învelite în iederă, curgerea vertiginoasă a unor ape, bolborositul lor venit ca dintr-un deflegmator din construcția spre care mă îndreptam sau de sub placa pavimentală a bazinului, apoi melopeea funebrală și ocarina, apoi din nou senzația clară a unei primejdii iminente – sunt argumente destule pentru a considera coșmarul recidivat. Cu foarte mici diferențe… Privesc elicopterul și îmi spun ca întotdeauna: mult zgomot pentru nimic! După cît vacarmproduce, se deplasează ca melcul, poate că și mai încet. Dar nu asta mi-a suscitat interesul. E un elicopter de-o formă epatantă. Parcă n-am mai văzut. O născocire diabolică, un atentat la legile designului modern.Tot ce poate fi mai ilogic și mai dizgrațios într-o invenție tehnică al cărei scop este transportul de oameni, iluștri adesea, sau de materiale, se condensează în această sculă infernală. E de fapt o cisternă, aproape identică celor cu care cefereul transportă țițeiul. Numai că aceasta e vopsită într-un albastru celest. Încît te gîndești la niște containere care ar trebui să conțină esențe de visuri naive sau amintiri concentrate… Il urmăresc cu privirea pînă dispare după zidul de iederă. Il aud uruind în continuare, acum cu intensitate scăzută, și presupun că a aterizat cu bine chiar dincolo de zid. În urma lui cerul a rămas invadat de cumulonimbuși. S-ar putea să prevestească furtună. Și fum negru, este mult fum negru acolo, dincolo de zid… Plec mai departe. O ușă de sticlă, o seră, plante exotice în ciubere de lemn. Răcoare, aer nepoluat, curățenie farmaceutică. Am impresia că am pătruns într-o stație de prelucrare a apei potabile; bazine imense în care apa șopotește blînd și se scurge pe paturi filtrante. Observ continuarea bazinului faianțat cu albastru și alb. Chiar sub glasvand se găsesc niște porți de ecluză, acum deschise aproape complet. Nivelul apei pare să fi ajuns la etiaj, dacă mai este un strat de apă de-o palmă… Aud o zvîrcolire animală, parcă de pești nenumărați rămași în apă puțină. Trec pe lîngă ficuși uriași, mă aplec peste o bară de protecție; jos, pe fundul bazinului, reîntîlnesc păstrăvii din batardou! Care nu sunt alții decît ce contemplați acum mai bine de zece ani, într-o epocă în orice caz mai fericită a vieții mele și într-o dimineață de miraj cînd credeam că a zăbovi un răstimp pe bordura canalului betonat din avalul hidrocentralei de pe rîul Sadu, a privi alunecarea cohortelor de păstrăvi curcubeu sunt gesturi lipsite de consecințe psihologice. Eh, dacă mai am această facultate, ca o ființă exuviabilă ce sînt, de-a reîmbarca o piele părăsită, de-a trage peste cap tricoul unor amintiri rămase prea strîmte (cum scrie într-o carte, frumos), dacă nu mai simt pe creier amăreala sempiternă a cenușii unor regrete legate fie de ceea ce nu am făcut, fie de ceea ce am prea făcut de-a lungul existenței; dacă mă mai văd în retrospectivă urcînd din treaptă în treaptă, din an în an, scara de fier a batardoului… Atunci pot fi sigur că sînt stăpînul trecutului meu. Iată ceva ce-mi aparține. Integral!
Deci privind în jos spre fundul acestei ecluze, văd zbaterea peștilor, văd o mînă care îi capturează cu un minciog, ia din grămadă cum ar lua din oala pusă la foc, îi transferă probabil în alte bazine din subteran, care însă nu cad în raza mea vizuală. Văd două seringi colosale rezemate de zid, ambele cu pistonul coborît, iar în locul acului nichelat dispun de fiintice de gumă blanșată, desigur prin sterilizări repetate… Nu-mi dau seama ce se petrece dedesubtul meu, e acolo mai jos o surplombă. Dar aud zbaterea peștilor, dar văd laba care manipulează minciogul, dar ce se întîmplă acolo?… Bănuiesc că seringile sunt destinate recoltării icrelor, deși ideea mi se pare absurdă. Vreau să cred vă mă aflu, de fapt, într-o păstrăvărie-laborator. Nu-mi sfîrșesc bine gîndul cînd mîna de jos mă întreabă dacă nu doresc un exemplar pentru cină. Cum nu?! Îi spun că da, fără să știu ce-aș putea face cu el și, mai ales, fără să reflectez dacă treaba e cinstită. Mîna îmi aruncă, expertă, un pește pe care îl evaluez imediat, cît încă e în aer, curbat ca un arc de oțel: între două și trei kilograme. ”Douăzeci de lei. Preț de producție!” zice mîna de jos, parcă știind că nu aveam la mine mai mult, era chiar înaintea zilei de salariu. Îi arunc în minciog două hîrtii de zece. Prind cu stînga, de coadă, păstrăvul viu; îl ascund sub halat, plec mai departe…
La capătul halei, după ce dublez o sumă de bazine identice, dau peste panoul de afișaj. Decupaje din presă îngălbenite de vreme. Portrete perimate de oameni celebri. Baliverbe parladocte la dresa unor volume de Scritti scelti. Mă întreb încă o dată: Quid prodest? Aș striga cu toată puterea: Quid prodest? Însă anunțul: Păstrați liniștea!…Sub el, un ferpar îndoliat cu referire la interdicția furtului de păstrăvi în timpul seviciului. Un plan de muncă pe trimestrul al doilea al anului o mie nouă sute și o-ho-ho, în care sunt enumerate avantajele turismului organizat, accentuîndu-se pe faptul că turiștii, băștinași sau etranjeri, vor beneficia de:
– prînzișor haiducesc și degustări de vinuri,
– prînz ciobănesc și degustări de vinuri,
– cină românească și degustări de vinuri, iar în final, de-o
– seară românească integrală, cu degustări de vinuri și, pun pariu, cu dameze costumate în
renumitele ii și fote naționale… Oh, da! Asta îmi amintește că într-o vreme am fost obsedat de povestirea satirică. Cu care am sperat că voi face măcar o găurică în cer. Și mi-am pus nădejdi în… Păstrăvul, încă viu, îmi bate coapsa. Mă simt năclăit cu mucozitățile lui. Mă simt înfricoșat, teroarea unei obsesii: dacă voi fi controlat la ieșire? Dacă voi fi pus sub stare de cusaterie pentru furt din avutul obștesc?
Trec cu bine prin culoarul de ieșire în stradă. Văd imediat o mulțime de oameni îmbrăcați de paradă. Invadează trotuarele și chiar jumătate din partea carosabilă a drumului. Un flaimoc mestecînd viguros ciuingum face o cursă de viteză și îndemînare cărînd pe brațe un cîine-lup negru, lucios. Cîinele-lup e cam greu, plus că îi răsuflă în față, și flaimocul a obosit, abia își mai tîrîie picioarele. Dar nu se dă bătut, aleargă mai departe și în final treaba va fi, garantat, mai mult decît brici… Undeva la capătul străzii, pe-o pajiște din Parcul Tineretului, îl așteaptă fremătînd elicopterul-cisternă. Tot acolo un cor antic femeiesc murmură un cîntec de-o mare tristețe… Ar mai fi: ocarina, păstrăvul în spasmele morții, fialele din curtea stației de prelucrare a apei, plăcuțele din faianță albastră și albă, o poartă lucrată din lățișori vopsiți verde spanac, o intrare într-o curte umbrită de crengile unui corcoduș înflorit și un automobil parcat pe trotuar. Pe portieră, sub spoiler, scrie: John Player Special. Aș scoate cheile din buzunar, aș urca la volan, aș pleca să caut un parking cu taxă…
(1984)
P.S. Într-una din zilele anului 1984, la Sibiu, un tovarăș-de-nădejde l-a transportat pe brațe, de la elicopterul prezidențial pînă la boeingul prezidențial, pe tovarășul Corbu. Era bolnav? Nici vorbă! Însă pista aerodromului încă nu se zvîntase după ploaie iar susnumitul nu purta încălțăminte: putea să răcească, își putea murdări labele… Întotdeauna m-a impresionat atenția cu care unii răsplătesc devotamentul celui mai credincios prieten al omului, cîinele. Uneori, singurul. Și ultimul.
FOTO: Ștefan M. Găbrian și Marin Sorescu (din arhiva ing. Gheorghe Stroiescu)
