VII.

Se trezi cu o durere cumplită de cap. Părea destul de tîrziu, fereastra se scălda în lumină. Zări un bilet pe cealaltă pernă: Trebuie să avem o discuție. D. Îl parcurse printr-un ochi întredeschis și durerea i se prăvăli din nou în țeastă. „Am pus-o”, își zise. Perna ei părea neatinsă. Presupuse că femeia s-a culcat în sufragerie. O făcuse de oaie, cum se spune. Avea în față cîteva ore, timp în care intenționa să pună la cale o stratagemă despre care nu avea nici o idee.

Lăsă bilețelul să cadă la loc pe pernă și se rostogoli pînă ajunse alături de pat. Încercă să-și amintească aventurile din ziua precedentă, strîmbîndu-se din cauza durerii din tîmple. Simți cum ochiul drept îi zvîcnește și-și aminti brusc incidentul cu derbedeii. „Probabil s-a învinețit”, își spuse. Și de îndată descoperi cu limba locul din care îi căzuse lucrarea dentară. Asta mai lipsea, numai să n-o fi pierdut. Încercă să se ridice și un nou val dureros din tîmple îl făcu să-și lase capul pe marginea patului. Reuși cu greu să se tîrască pînă lîngă ușă și se ridică sprijinindu-se de toc. Lucrarea dentară se afla în buzunarul bluzei din cuier, descoperi cu bucurie. I se păru un semn bun.

Înviorat, se întoarse în baie. Numai să-și revină și o să-l sune pe dentist. Își privi fața în oglindă și se cutremură. Obrazul îi era buhăit, iar sub ochiul drept se formase o pungă vineție. Brrr, urîtă treabă! Cum să iasă în oraș în halul ăsta? Se așeză pe scaunul veceului cu gînd să rămînă acolo toată ziua. Ar fi fost nevoit să elibereze tronul cînd ajungea Dana acasă și, ca de obicei, intra întins în baie. Dar pînă atunci erau ore bune.

Își sprijini capul în mîini, încercînd să-și facă ordine în gînduri. Cît timp nu se mișca, măcar nu-l izbea durerea în tîmple. Se văzu nevoit să rămînă în aceeași poziție. Pe coșul pentru rufe se afla o revistă cu integrame, însă nu îndrăzni să întindă mînă. Renunță și rămase nemișcat, încercînd să se adune. Îi trecuse acest verb prin cap, deși nu-și dădea seama ce dorea și nici cum ar fi fost posibil să facă asta.

Există lucruri mai presus de mintea omului, pentru că deseori se întîmplă cu totul altfel decît se așteaptă el. De astă dată sună telefonul fix. Nae, ușor contrariat, se întrebă cine îl putea deranja la ora aceea. Dana îl suna de obicei pe mobil, însă avînd în vedere incidentul din seara trecută, nu putea să excludă nimic. Făcu un supraefort și se ridică. Era nevoie să răspundă cît mai iute, pentru ca Dana să priceapă că el e totuși în formă.

Alergă, împleticindu-se, în sufragerie și se lăsă epuizat lîngă măsuța pe care se afla telefonul.

— Alo! spuse, încercînd să-și țină răsuflarea precipitată.

Un timp nu se auzi nimic în receptor și îi trecu prin cap că poate vreun copil se joacă făcînd apeluri aiurea. Nevastă-sa nu putea fi, își spuse Nae, excluzînd-o din lista unor posibili apelanți. Nu era femeia care să facă glume proaste. Se auzi un foșnet și-și apropie microfonul de ureche.

  — Băi, boule! zise cineva, apăsat. Părea o voce bărbătească. Încerca să-și ascundă timbrul, probabil vorbea printr-o batistă. Făcu o scurtă pauză și, înainte ca Nae să aibă timp să spună ceva, adăugă, ca un lătrat: Nevastă-ta-i curvă!

Individul închise imediat, fără să-i dea răgaz să-și formuleze și el opinia. Nae rămase blocat cîteva clipe. Se întrebă cine putea fi, însă nici o figură cunoscută nu-i trecu prin minte. „Mama mă-tii de mojic”, înjură în gînd. Un gunoi. Nu trebuia să-și bată capul, pentru că risca să-și facă sînge rău de pomană. Lăsă receptorul în furcă și rămase cu privirile ațintite înainte. Și totuși, ceva nu părea a fi în ordine. Nimeni nu sună din senin un bărbat să-i dea plăcuta veste că nevastă-sa e curvă. E musai să aibă un motiv, altfel lucrurile nu se leagă. De aici trebuia să pornească.

Rămase năucit lîngă măsuța telefonului, încercînd să țină lucrurile sub control, ca să n-o ia razna. Pe lîngă mahmureală și durerea de cap, îl izbise și această copită de măgar plasată prin telefon. Nu reușea să se dezmeticească și să priceapă ce naiba se petrece. De cîtva timp, toate îi mergeau de-a-ndoaselea. Însă mizeria cu telefonul le întrecea pe toate. Dacă i s-ar fi întîmplat cu ani în urmă, probabil s-ar fi distrat copios. Nu putea fi decît o bazaconie, soția nu l-ar fi înșelat pentru nimic în lume. De ce să riște inutil? Ce-ar fi putut găsi în plus la alt bărbat? Nimic nu l-ar fi convins că Dana era în stare să facă o asemenea eroare. Dar acum nu mai era la fel de sigur.

Revoltat, se smulse de pe podea, doar nu avea de gînd să zacă toată ziua acolo. El nu era bătaia de joc a nimănui. Deocamdată trebuia să afle postul telefonic de la care a fost apelat. „Probabil că asta n-o să ducă la nimic”, își spuse. „Lașii sînt prevăzători, își iau măsuri de protecție”. Putea fi sigur că a fost sunat dintr-o instituție, ca să nu i se poată da de urmă. Se întrebă dacă era cazul să-și piardă timpul. Și chiar dacă l-ar dibui, nemernicul ar tăgădui totul și nu s-ar alege cu nimic din toată povestea.

Se întoarse în baie și se spălă îndelung pe față. În timp ce se ștergea, auzi sporovăiala eternelor doamne din fața blocului și încercă să se asigure că nu existau motive să-și bănuiască nevasta. Nu părea femeia care să trădeze; cînd avea ceva de spus, o făcea deschis, nu șușotind pe la spate. O femeie pe care putea să conteze. Și dacă îi examina trecutul, lucrurile nu se schimbau deloc. Ridică din umeri. Uneori simțise un ghimpe în suflet, surprinzîndu-i vreo privire sau reacție la o glumă spusă în doi peri de cineva. Dar asta i se poate întîmpla oricărui bărbat. Era o simplă părere, nu existau motive să-și piardă încrederea în soția lui.

Își trase pantalonii, încercînd să se liniștească. Era destulă vreme pentru a clarifica lucrurile. În sufletul său nu existau gropi abisale, își păstra în general calmul și se ferea de oamenii pătimași. Căuta să nu trăiască din amintiri și, mai ales, să nu-i reproșeze soției sale fapte din trecut, pe care nimic și nimeni nu putea să le schimbe.

Deși nu-și făcuse un plan de bătaie, porni spre cuier cu gîndul să îmbrace bluza. Atunci își aminti că pupezele alea se aflau în fața blocului și abia așteptau sămînță de discuție. Dacă ar fi avut ochelari de soare, și-ar fi luat inima în dinți, sperînd că echimoza putea trece neobservată. Însă, din păcate, nu avea. Un pansament ar fi atras și mai mult atenția, iar doamnele s-ar fi întrebat cu satisfacție dacă nu cumva nevastă-sa i-a învinețit ochiul.

Nu exista nici o soluție. Era nevoit să rămînă în apartament pînă la amiază, cînd senioarele se retrăgeau pentru prînz și siestă. Numai că tîmplele îl dureau îngrozitor la fiecare mișcare. Își aminti de romul cubanez din bucătărie, dar alungă speriat gîndul rău. Știa că zicala cui pe cui se scoate e o mare nerozie cînd e vorba de băutură. „Nu, în nici un caz. Un pahar la ora asta te dărîmă”, își spuse. Deschise televizorul; trebuia să-și omoare timpul uitîndu-se la vreo emisiune de călătorii o oră, două. Se așeză în fotoliu și deodată îl străbătu un gînd nelămurit: „Și pe urmă?”. Habar n-avea ce putea face după aceea și unde să se ducă. Uite, la asta nu se gîndise.

Cu multă băgare de seamă se ridică din fotoliu, încercînd să nu-și zdruncine tîmplele. Din păcate, în frigider nu găsi nici o picătură de lapte. Dezamăgit, se întoarse în fotoliu și apăsă pe telecomandă căutînd alt post. Dădu peste un reportaj despre un trib amazonian, dar nu reuși să priceapă nimic. Se simțea revoltat; mama mă-sii de treabă, cum să nu găsești o picătură de lapte? Ce fel de casă-i asta? N-ar fi stricat puțină ordine, totuși. De cîtva timp, fiecare e pe cont propriu și parcă nu mai știe unul de celălalt.

Privea imaginile derulîndu-se una după alta, fără să înțeleagă nimic. Un sălbatic aproape gol izbi o suliță în apă și, cînd o ridică, împrăștiind picături argintii în razele soarelui, apăru un pește zbătîndu-se în vîrf. Cîțiva copii săreau în sus de bucurie și se stropeau cu apă. Nae încercă să se împotrivească ținîndu-se strîns de brațele fotoliului. O chemare năprasnică, neîndurătoare, venind de la ani și ani distanță, îi poruncea să se ridice din fotoliu. Nu, nu trebuia să se dea bătut. Numai asta nu.

Apăsă din nou pe telecomandă, simțind că sîngele i se răzvrătește. „Doamne, numai asta nu!”, îi trecu prin cap, încercînd să se opună teribilei ispite. „Și nu ne duce pre noi în ispită,/ ci ne izbăvește de cel rău./ Și nu ne duce… Nici nu-i nevoie, că mergem singuri”, își spuse. Rîse amar, scuturîndu-și tot corpul. Pe ecranul televizorului sau numai în mintea sa apăru imaginea unui vîrtej de ape, iar un sobol sau altă vietate încerca să se agațe de niște cioturi. Cîteva clipe animăluțul reuși să rămînă în echilibru, însă șuvoiul continuă să se prăvale; în cele din urmă gheara i se desprinse din încîlceala de rădăcini și capul jivinei dispăru sub apele tulburi. „Asta este”, își spuse.

Merse în bucătărie și-și turnă puțin rom. Un degetar. „Nici un strop în plus”, se gîndi. Dădu băutura peste cap, simțind cum îi pătrunde direct în sînge. Ajunge pe astăzi. Se întoarse din nou în fața televizorului. O undă de optimism ciudat i se strecură în vene. Un timp nu se gîndi la nimic, uitînd parcă de telefon. „Asta-i lumea, ce poți să-i faci?”, își spuse. „Nu scapă nici un prilej să facă rău”. Însă nu-i cazul să pună la suflet. „Trebuie să fie vreun bețivan care se distrează dînd telefoane cum se nimerește”, continuă el să presupună.

Gîndul acesta îl dispuse. Probabil mai erau și alții în situația lui. Ha, ha, ha! Numai că nu aveai cum să întrebi pe careva, n-ai primit un telefon despre nevastă-ta, așa și pe dincolo? Se ridică din fotoliu și se aplecă de două ori, încercînd să-și atingă picioarele cu vîrful degetelor de la mîini. Nu-i prea reuși schema. Efortul însă îi înteți respirația. Fără să-și facă probleme, merse iar în bucătărie. De astă dată, turnă mai mult. Nu avea de gînd să facă naveta la sticlă și înapoi. Această băutură urma să-i țină de urît în fața televizorului, pînă cînd va reuși să coboare. Senioarele făceau întotdeauna o pauză la prînz și pentru vreo două, trei ceasuri fiecare dispărea în vizuina proprie.

Uitînd de planul făcut, bău romul din cîteva înghițituri. Se  cutremură din tot trupul și se întoarse în fotoliu. Încet-încet se simți cuprins de teamă. Nu-și dădea seama de ce. Poate se lega de trecut. Existau șaptesprezece ani seci în urmă; îi simțea ca pe niște coji uscate, în bătaia vîntului. I-a trebuit ceva curaj să se însoare cu o femeie mult mai tînără. Cel puțin, așa erau încredințați unii prieteni. În realitate, el nu și-a bătut capul. Socoteala lui fusese simplă. Se apropia anul 2000, la pachet cu sfîrșitul lumii, deci lumea nu se gîndea serios la viitor. Trebuia să trăiască din plin timpul rămas pînă la sfîrșitul veacurilor. Mai departe, Dumnezeu cu mila!

„Dar ce-a fost în capul ei?”, se întrebă Nae. „Asta-i întrebarea de fond. Cum să te măriți cu un tip cu șaptesprezece ani mai mare?! Ți-ar putea fi tată”. Nu reușea să-și explice de ce a făcut-o. Ce putea să urmărească? Au discutat de cîteva ori despre asta, mai mult în glumă, dar niciodată nu i-a dat un răspuns limpede. Probabil nu l-a iubit, deși uneori a fost tentat să creadă că descoperă la ea un sentiment profund de afecțiune. Praf de aruncat în ochi. Nici nu îndrăzni să gîndească mai departe. Probabil că, așa cum spune un proverb românesc, ce știe tot satul, nu știe bărbatul.

Se simți cuprins de neliniște. Gîndurile îi erau încîlcite și simți în suflet un sentiment de teamă. Cu numai cîteva luni de zile în urmă avea o problemă numită disponibilizare. Clară ca lumina zilei, fără dedesubturi. Nu-l luase pe nepregătite. Se ivise la capătul unor lungi discuții, zbateri de personal și peregrinări prin sălile tribunalului. Apoi se pensionase anticipat. Însă acum, dintr-odată, s-a trezit bîntuit de griji confuze și neliniști prăpăstioase. Părea să-l fi lovit din senin o boală în fața căreia doctorii ar fi ridicat probabil din umeri.

Continuă să se uite la ecranul televizorului fără să priceapă ceva. Prin mintea lui se perindau cu rapiditate tot felul de imagini printre care încerca să-și facă loc Bazil. Un ins fals și libidinos, cum de nu și-a dat seama pînă acum? Mai bună acoperire decît cea de coleg de serviciu și prieten de familie nu putea să găsească. Iar el, ca ultimul fraier, înghițise toate minciunile lor. Rîdeau probabil și curcile auzindu-l cum îl întreabă pe Bazil de ce nu se însoară. Iar acela se alinta hlizîndu-se, cică nu s-a îndrăgostit încă de nici o femeie. Ptiu!

   Treptat, teama lăsă loc unei furii ușoare și peste el năvăli o dorință diabolică necunoscută, nevoia irepresibilă de a le provoca rău. Țîșni în picioare împins de un gînd pe care nu și-l putea mărturisi. Trecu în bucătărie și-și turnă alt pahar cu rom, pe care-l dădu peste cap. Își îmbrăcă bluza și ieși din apartament, uitînd să încuie ușa. Coborî scările în grabă, fără să se mai întrebe dacă bătrînele s-au retras sau nu pentru siestă. Jos constată că pe bancă se afla numai doctora, cum îi spuneau unei vecine care fusese asistentă medicală. Ca de obicei, citea o carte și nici nu-l băgă în seamă.

Nae nu-și făcuse o idee despre ce intenționa să facă, mergea strivit de dogoarea soarelui. Dădu colțul blocului și înaintă pe lîngă punctul termic spre garajul din spate. Impropriu i se spunea garaj. În realitate era un șopru din lemn unde doamna Oltea, o văduvă șchioapă de alături, ținea mobilier vechi și cîteva găini. De vreun an, acolo era cazat și Bazilache, un cîine lup pe care Dana îl primise cadou de ziua ei de la Bazil. Cîinele era legat într-un lanț, culisînd pe sîrmă de-a lungul șoprului. Avea o relație bună cu găinile, pentru că nu fuseseră semnalate incidente între cele două părți. Doamna Oltea părea convinsă că prezența acestui paznic incoruptibil ținea departe hoții de orătăniile sale.

Bazilache îl simți de la distanță și începu să se agite bucuros, schelălăind și arătîndu-și colții puternici. Sărea în două picioare, agitîndu-și coada lungă și stufoasă. Ochii migdalați păreau lăcrimoși; părul de pe spate era închis la culoare, aproape negru, iar botul și labele aveau nuanță maronie. Se bucura de apariția lui Nae și nu dorea decît să-i intre în voie. Fără să presimtă nenorocirea ce se apropia implacabilă, se zbenguia înnebunit, sperînd că stăpînul avea chef de joacă sau intenționa să-l scoată la plimbare.

Nae îi ocoli privirile mate, strălucitoare, căutînd să se țină la distanță de entuziasmul și prietenia animalului. Orice urmă de slăbiciune îi putea da planul peste cap. Iar asta nu trebuia să se întîmple, decît dacă accepta că e un om de nimic. Își dădea seama că și acest cîine juca un rol precis în operațiunea de prostire la care era supus de cîțiva ani. Putea fi socotit complice la trădare. Totul fusese bine pus la punct, nu degeaba i-l oferise Bazil cadou soției sale. Dar venise timpul să pună capăt acestei mascarade.

Preocupat de ceea ce avea de făcut și căutînd să nu se gîndească la repercusiuni, trecu peste gardul din scînduri și apucă lanțul. Înnebunit de bucurie, Bazilache începu să se zbenguie, încercînd să sară cu labele pe el. Nae îl izbi cu piciorul în coaste, iar cîinele schelălăi de cîteva ori, neînțelegînd ce fel de glume face stăpînul său. După o scurtă derută, începu din nou să se gudure, încercînd să-i intre în voie. Nae îl smuci pînă lîngă șopru și trecu lanțul pe după un căprior. Realizase un scripete perfect. Măsură din priviri distanța și, fără să se oprească, trase de lanț pînă cînd simți greutatea animalului ridicat la celălalt capăt. Încercă să nu se gîndească la nimic și împinse lanțul pe după mînerul ușii. Asta era tot ce avea de făcut. Se întoarse brusc și sări peste îngrăditura de leațuri, fără să arunce vreo privire în urmă și fără să ia seama la convulsiile și scheunatul cîinelui din laț.

Se deplasă la iuțeală spre colțul blocului, înnebunit de zăpușeală. Nu trebuia să se gîndească la nimic și, mai ales, să nu se oprească. În fața blocului, își dădu seamă că între timp plecase și doctora de pe bancă. Pe cînd urca scările, își spuse că era posibil să treacă întîmplător careva pe lîngă garaj și să-l salveze pe Bazilache din laț. Ridică din umeri.

Nu-și făcuse un plan de apărare și nu se gîndise la vreun alibi care să pledeze pentru nevinovăția lui, însă instinctiv își dădea seama că trebuie să lase de înțeles că a dormit ca un nesimțit și n-a părăsit apartamentul. Dintr-odată pricepu că nu-și poate asuma această mizerie. Dacă amanții meritau o pedeapsă exemplară, iar acest lucru nu putea fi pus în discuție, strangularea cîinelui însemna o nesăbuință pe care n-ar fi înțeles-o nimeni. Nu era numai uciderea unui animal lipsit de apărare, ticăloșia lui însemna indecență.

Ajunse în apartament răsuflînd din greu și încuie ușa cu un sentiment de teamă, de parcă l-ar fi urmărit cineva. Intră în bucătărie, doar cît să dea gata și restul de băutură. Apoi îi trecu prin cap că e nevoie să șteargă urmele și ascunse sticla goală în buzunarul unui palton din șifonier. Rîse în sinea sa, hi, hi, hi, pe canicula asta, cine să aibă nevoie de palton? Și, ca și cum ar fi isprăvit cu treburile pentru toată ziua, se lăsă să alunece în pat.

Un timp s-a simțit prins într-un vertij halucinant, apoi se scufundă într-un somn profund și fără vise. Este totuși posibil ca prin somn să-i fi dat tîrcoale sufletul lui Bazilache sau poate că însuși duhul care ocrotește neamul cîinesc să-l fi cutreierat și afurisit pentru netrebnicia lui. Nu putem ști. Cînd se trezi mai tîrziu, auzi vorbe din camera de zi și recunoscu vocea Danei. Atmosfera tihnită din casă îl surprinse și nu-și dădea seama de ce. Dacă n-ar fi fost presiunea chinuitoare din burtă, s-ar fi întors pe cealaltă parte, prefăcîndu-se că doarme.

Simți că nu va face față mult timp apăsării intestinelor, așa că se ridică din pat, încercînd să nu facă zgomot. Se deplasă silențios pe hol pînă la toaletă, însă balamalele ușii de la baie scoaseră un scîrțîit care îl rîcîi prin creieri. Tentativa de a nu-și trăda prezența fusese compromisă. Așezat pe scaunul toaletei, se întrebă cu cine conversa Dana. „Probabil e vreo cucoană de-a ei”, își spuse, ridicînd umerii. Numai de n-ar scăpa vreun zgomot suspect. O bășină, după cum se știe, te poate compromite definitiv în ochii contemporanilor. Și, în afară de asta, nu-i ieșea din cap întrebarea ce devenise un fix: „Ce naiba s-a întîmplat cu Bazilache și de ce era atîta liniște în casă?”. Simțea că își iese din minți.

Își văzu în oglindă fața buhăită și ochii injectați. Pe partea stîngă rămăsese imprimat un pliu de la fața de pernă. Se spălă îndelung și se șterse tamponîndu-se cu prosopul, continuînd să se observe în oglindă. Își trecu o perie prin părul rar și vîlvoi. Deși dormise cu pantalonii și bluza pe el, hainele păreau a fi în ordine. Dădu să iasă din baie, însă se răzgîndi brusc, își scoase bluza și se spălă pînă la brîu cu apă rece. Trebuia să fie pregătit pentru orice, îi trecu prin cap, deși nu avea idee la ce să se aștepte.

Ieși din baie după multe codeli și încercă s-o ia spre dormitor, însă Dana îi strigă: „Hei, domnu’, poftim pe la noi! Avem musafiri de departe”. Nae se simți derutat de tonul glumeț al soției, întrebîndu-se ce naiba se întîmplă. Ceva nu era în regulă. Se așteptase la istericale, țipete și lacrimi, reproșuri și amenințări, însă, în loc de toate astea, madam părea jovială. Apoi strică puțin impresia, adăugînd: „Arată-te la față, să vadă și alții ce bine arăți!”.

Încolțit, cu inima bătîndu-i puternic, se întoarse din nou în baie, fără să răspundă. Se holbă în oglindă, întrebîndu-se cum putea să apară în fața musafirilor într-un hal fără de hal. Și cine puteau fi ei? Bazil îi veni de îndată în minte, dar fu exclus la fel de rapid, pentru că nu era „de departe”, dimpotrivă. „Din nefericire”, se gîndi. Și din nou se concentră pe înfățișarea lui. Arăta ca naiba cu ochiul vînăt și umflat, iar cînd deschidea gura, încercînd să schițeze un zîmbet știrb și dureros, părea de-a dreptul dezgustător.

Se gîndi să se încuie în baie și să rămînă acolo pînă cînd musafirii se vor căra. Fie ce-o fi, se afla în casa lui și nu era obligat să dea seamă unde stă și ce face. Totuși, dacă Dana îl invitase, știind starea în care se afla, înseamnă că erau persoane apropiate și putea să ia în considerare și această variantă. Numai că îi era rău, tremura și nu-i venea în ruptul capului să iasă. Își examină din nou fața în oglindă, gîndindu-se că ar fi fost nevoie probabil de un machieur pentru cadavre, ca să-i facă figura cît de cît agreabilă.

Pe loc îi trecu prin cap o idee genială și se întoarse tiptil în birou. Scotoci printr-un sertar și găsi punga cu măști. O mască reușea să-i ascundă aproape toată fața. I-ar mai fi trebuit niște ochelari de soare fumurii și putea merge la operă. Sau măcar o șapcă pe care să și-o tragă pe ochi. Nimic. Șapca era în cuier pe hol, iar ochelari fumurii nu avea. Își așeză masca pînă sub pleoape, apoi încercă să-și facă curaj. Nu mai putea da înapoi. Fie ce-o fi!

Deschise ușa și se opri în pragul camerei de zi. Pe recamier zări două doamne și-și dădu seama că una dintre ele era Dana. Alături se afla o necunoscută care se holba la el. Înțelese că arată jalnic, însă faptul era consumat. Se arătase în toată splendoarea, degeaba ar mai fi dat înapoi. Măcar de s-ar comporta firesc. Pe măsuța din fața lor erau căni cu ceai și o farfurioară cu prăjituri. N-ar strica să facă o glumiță, își spuse. Nu-i ieși nimic, pentru că străina continua să-l examineze mirată.

— Ți-o amintești pe Viorica? Dana făcu prezentarea, cuprinsă de o ciudată veselie. Cum să nu, că tare-ți mai umblau ochii după ea, adăugă ea.

El o recunoscu de îndată după privirile întunecate și ovalul plăcut al feței. Într-adevăr, pe vremuri se scurgeau ochii bărbaților după ea. Era cam de vîrsta Danei, numai că schimbarea la față o făcea greu de recunoscut. Nae își dădu seama cu un sentiment de ușurare că figura îi era devastată de cute, semn că dusese o viață agitată. Asta-i, ne schimbăm cu toții, de ce se holba la el?

— Bună, Viorica, spuse Nae, chinuindu-se cu durerea de tîmple. Se apropie de femeia aceea trecută, cu riduri adînci în zona ochilor și pe frunte, și o îmbrățișă. Își întoarse lateral fața, socotind că din profil nu i se vedea vînătaia de la ochi. Ce mai faci?

— Așa și-așa, spuse femeia, arătîndu-și dantura paradită. Nae se întrebă de ce purta masca sub bărbie, cînd ar fi putut să-i ascundă măcar acest cusur inestetic. Cu treburi prin capitală, adăugă. Și-am trecut să vă văd, că voi n-ați mai dat de-o veșnicie prin provincie.

Nae numai nu-și găsea locul, întrebîndu-se ce s-a întîmplat cu Bazilache. De ce nu spunea nimic nevastă-sa? Cercetă ceștile pline cu ceai și farfurioara cu prăjituri de pe măsuță și trase concluzia că femeile se aflau în casă de puțin timp. Află că Viorica venise pentru niște analize medicale, însă mintea îi stătea în altă parte. Parcă vedea cîinele alergînd pe sîrmă, zbenguindu-se încolo și încoace de-a lungul șandramalei și dintr-odată totul încremenea într-o scenă odioasă.

Încerca să înțeleagă ce discutau cele două femei, spunîndu-și că ar fi politicos să spună și el ceva. Dar nu-i trecu nimic prin cap. Se foi prin cameră scociorînd cu privirile îngustate rafturile bibliotecii, prefăcîndu-se interesat de vreo carte. Numai nu reușea să-și pună gîndurile în ordine. Sesizase că nevastă-sa schimbase tonul și o dăduse pe pace. Asta se datora fără doar și poate prezenței verișoarei ei, însă incertitudinea și pericolul pluteau în aer. Totuși, starea de confuzie nu dură mult, pentru că, deodată, peste capul lui se prăbuși tot universul.

— Vio m-a luat de la birou și n-am apucat să trec pe la Bazilache, spuse nevastă-sa. Se-ntreabă bietul cățel pe unde umblă stăpînă-sa. Scoate-l la plimbare, te rog. Eu n-am timp în seara asta, că ieșim la cumpărături. Știi, ca fetele!

  (Fragment din romanul Tramvaiul 13, în căutarea unui editor)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *