Bebe Kent

Când Bebe Kent intră în holul mare de la intrare, însoțit de mama lui, aproape toți întoarseră capul după el, ca și cum brusc se aprinsese o lumină puternică. Înalt, blonziu, cu o față destinsă și zâmbitoare, cu un mers atletic, atrase instantaneu mai ales privirile doamnelor și domnișoarelor care „bântuiau”, cum ar zice doctorul Chihaia, între zona de saloane și curtea din față a spitalului.

       — Am venit, frumoaselor! Eu sunt Bebe Kent și nu dau sculament! le adresă salutul de bun-venit celor câteva paciente care se aflau în holul mare de la intrare. Cei câțiva aparținători care stăteau la ușa sefului de secție se făcură că nu aud.

       — Marius, nu e frumos, nu așa se vorbește! îl luă de mână ca pe un copil mic mama lui. Se îndreptă spre „Primiri bolnavi”, la ușa din stânga și o rugă pe asistenta bondoacă și blondă care stătea la birou și scria ceva într-un registru de format A3:

       — Doamna Gina, bună ziua, am o programare la doamna doctor Kalapod pentru fiul meu, e cam agitat acum, am mai fost pe aici, știți că venim tocmai de la Ploiești. Mă cunoașteți, nu? Mă puteți ajuta?

       — Cum să nu vă știu doamnă! Bună ziua!

       — Rânciov, Marius Rânciov, e pentru fiul meu.

       — Cum să nu-l știu eu pe Bebe! Aha, da, sunteți pe listă. Așteptați puțin aici că e aglomerație la Șefa. Blonda bondoacă făcu un semn în registrul de primiri și apoi îl închise la repezeală.

— O mică atenție, vă rog, doamna Gina, pentru deranj! Și doamna Rânciov îi vârî la iuțeală asistentei în buzunarul de la halat un pachet de Kent superlong înfășurat într-o bancnotă de cincizeci de lei cu un Cuza parcă atunci pozat.

— Mulțumesc, nu trebuia. Dar cu aceeași iuțeală vârî în buzunarul halatului micul „deranj”. Mă întorc imediat.

Doamna se așeză pe scaunul dinspre fereastră, iar Bebe se aruncă pe canapeaua medicală de după ușă, ca la el acasă.

— Stai frumos, Marius, se supără doamna!

— Mă mai bați mult la cap? Ce-am făcut?

Un cap ciufulit, rotunjor, se întinse pe după pragul ușii. Doi ochi mici, verzui, iscodiră câteva secunde biroul mic de „Primiri bolnavi”. Marius îl văzu imediat și sări de pe canapea la ușă. O fată cu un picior mai mic o luă la fugă, șchiopătând, spre zona de saloane. Mai venise pe aici, dar nu o mai văzuse. Din pragul ușii, holul de la intrare i se păru mai mare ca altădată. Capul acela dispăruse spre zona de femei unde bărbaților internați le era interzis să intre. Se strecurase ca o șopârlă pe lângă peretele central, același pe care era ușa de la cabinetul șefei de secție, cu efigia din gips a conducătorului iubit atârnată aproape de tavan și flancată de stema țării viu colorată și stema cu secera și ciocanul.

Vederea efigiei fu ca o lovitură, drept în creierul lui Marius, însoțită instantaneu de un urlet care-i îngrozi pe cei câțiva aparținători garați cuminți la ușa șefei de secție, dar și pe cei câțiva bolnavi care priveau absent afară spre curtea dinspre stradă a pavilionului, prin geamurile înalte împodobite atent cu perdele albe de nailon.

Doamna Rânciov, deși la doi pași, nu-l putu stăvili pe Marius care începu să urle înfiorător și se năpusti cu pumnii asupra zidului cu chipul lui Berilă în relief, pictat de o mână meșteră exact ca în toate pozele din manualele școlare. Încercă să se cațăre, dar, fără niciun sprijin, ascensiunea la efigie se dovedi imposibilă. Berilă, așa i se mai spune lui Ceaușescu, ca să nu se prindă caraliii și ăia de la secu – deși cred că acum știu și ei de porecla asta.

— Dați jos boul, că altfel nu mă internez!

Boul privea impasibil, cu capul întors ușor într-o parte, spre cabinetul șefei, pe care se părea că o veghează neîncetat, dar și spre Marius, mai ales spre Marius.

Ușa cabinetului se deschise și printre cei care așteptau ieși chiar șefa. Cu statura ei mică și părul tuns scurt, aproape băiețește, marea șefă e invizibilă pentru Marius care țipă întruna și lovește cu pumnii în perete.

— Dați jos boul!!!

— Bebe, puiule, se îndreptă șefa spre Marius, se poate?! Dar eu te știam un tânăr manierat, educat, cum poți să țipi așa? Hai vino la mine în cabinet să stăm de vorbă puțin.

            — Ce caută boul ăsta aici? Aaaa! E și el internat? Dați-l jos, duceți-l într-un salon și legați-l de urechea aia mare!

            — Bebe, puișor, nu se cade să vorbești așa, hai la mine în cabinet și rezolvăm toate problemele acolo – face cu ochiul spre Gina –, uite o să vină domnul asistent Gimy, prietenul tău, și el ne va ajuta – și iarăși îi face cu ochiul Ginei care o ia la fugă spre tratamente ca să-l aducă pe Gimy și alte cadre medicale care or mai fi pe acolo.

Întăririle sosesc tot în fugă, Gimy cu o seringă pregătită cu ceva de blegit și madam Zizi cu un cearceaf alb.

          — Bebe, hai cu mine, zice prima Zizi, femeia de serviciu.

— Bebe, copilul meu, hai la tata Gimy, ce, nu mă mai cunoști?

— Dați jos boul!!! Nemernicilor, dați jos boul!!! Nu mă internez!

Dintr-o mișcare, se vede, exersată de sute de ori, Zizi aruncă cearceaful pe capul lui Marius și într-o clipă îl strânge în jurul gâtului, iar Gimy, tot într-o secundă îl injectează în fesă cu o dexteritate care îi lasă cu gura căscată pe toți.

Așa prins, fără să mai vadă nimic, Zizi îl trage pe Marius pe canapeaua de la Primiri, iar Gimy îl prinde pe la spate de grumaz, introducându-i pe la subsuori propriile lui mâini pe care le sudează de ceafa solidă a lui Marius. Gemând, victima urlă în surdină:

— Dați jos boul!!!

Doamna Rânciov a rămas înțepenită în mijlocul holului, dar doctorița Kalapod o ia de mână protectiv și o poftește în cabinetul ei.

— Doamna directoare, ne ocupăm noi de Marius, e un băiat bun, doar știți că de fiecare dată la internare are același comportament. Dar îl punem pe medicație și îl facem bine. A luat tratamentul pe care vi l-am dat la ultimul control?

— Da, doamna doctor, în fiecare zi! pronunță încet, încă speriată. Eu i l-am dat! De vreo săptămână însă nu mai vrea. A început să se agite și mi-am dat seama că trebuie să vin cu el la control la dumneavoastră.

— Nu a scuipat medicamentele?

— Eu nu l-am văzut.

Telefonează la Primiri:

— Gina, draga mea, s-a mai liniștit Marius? Vino până aici, te rog.

Apoi se întoarse către doamna Rânciov:

 — O să vină Gina și o să-l interneze pe Marius în rezerva 2, că la 1 e tatăl domnului prim secretar de la Vâlcea. L-a adus aici de aproape un an, că nu avea posibilități de îngrijire permanentă. E paralizat, nu îl va deranja pe Marius. Se va ocupa Gina de tot.

— Mulțumesc, mulțumesc, doamna doctor, sunteți a doua mamă a lui Marius, să știți că eu și soțul meu așa vă considerăm.

— Ei, e prea mult, zâmbește cu modestie prefăcută doctorița Kalapod. Ne ocupăm de el într-adevăr în mod special. Sindromul pe care îl are e considerat incurabil, dar eu, aici, cu echipa mea am descoperit o formulă de medicație care face minuni! Deja i-am dat și lui Marius ultima dată când a fost internat, dar formula aceea e depășită deja, avem o altă formulă acum cu mult mai eficientă.

— Să vă ajute Dumnezeu să reușiți, că am început și eu să mă rog, eu care nu credeam în Dumnezeu. Și datorită naturii funcției mele. Dar mai ales a soțului meu.

Prinse momentul când celebra doctoriță pare mai compătimitoare, deschise poșeta și scoase un plic destul de gros cu bancnote cu Bălcescu ieșite parcă de ieri din tiparniță.

— Vai, nu vă deranjați doamna directoare! Se poate!? Vă rog, vă rog! Ei, dacă insistați… Mulțumesc, dar zău că nu trebuia.

— Pentru cât faceți pentru noi, e prea puțin. Mai am ceva și în mașină, să dați cheile de la mașina dumneavoastră doamnei Gina ca să le ducă la șoferul meu.

— Vai, prea mare deranjul! zise doctorița Kalapod și se ridică, o îmbrățișă pe doamna Rânciov care își lăsă capul mult în jos pentru a primi sărutul cu ruj roșcat. Mă mai mir cu cine seamănă atât de înalt Marius! Așa mi-ar fi plăcut și mie să fiu, mai înaltă, dar ai mei sunt de aceeași talie cu a mea.

— Minionele așa drăguțe ca dumneavoastră au farmecul lor. Și mie uneori îmi pare rău că nu sunt minionă.

Se așeză pe scaunul din fața doctoriței Kalapod și își desfăcu puțin jacheta bleu foarte elegantă.

            — Vai ce m-am speriat! Ultima dată când l-am adus nu a făcut așa. Credeam că i-a trecut. Și tocmai de tovarășul să zică! Nu știu ce i-o fi picat pe el. Când era copil îl primea cu buchetul de flori pe tovarășul la noi în județ. Îl pregăteau colegii lui bărbată-miu, și el, înăltuț și frumușel cum era – era foarte frumos când era mic și numai un zâmbet – îi vrăjea pe toți. Tovarășul îl știa pe nume. Îl întreba mereu dacă îi place la școală când Mariusel, după ce declama ca pe poezie ce îl învățaseră ai lui bărbată-miu, îi întindea un buchețoi mare de trandafiri. Când venea și tovarășa, Mariusel da  buchetul  tovarășei, iar tovarășului îi dădea buchetul fetița unui subaltern de-al lui bărbată-miu. Dar tovarășul tot pe el îl întreba dacă-i place școala. Ei, știți cum e cu astea. Dar acum ne și ferim, că poate zice cineva că îl învățăm noi… Doamne!

            — Doamna directoare, stați liniștită. Că de aici nu se aude nimic. Îi dăm noi ce trebuie și își revine. Vor dispărea ideile astea.

Gina deschise încet ușa ca să nu deranjeze sau să surprindă ceva ce nu se cade să surprindă.

— Gata, șefa, zise victorioasă, l-am dus pe Marius la 2. Formula a acționat imediat. Gimy, ați văzut, a fost de milioane!

— Da, întărește șefa spre doamna Rânciov, e cel mai bun asistent-șef pe care l-am avut vreodată. Îți voi scrie medicația. Vreau să ne ocupăm în mod deosebit de Marius. Bebe e copilul nostru. Auzi, dragă, ia tu de la doamna directoare cheile de la mașina mea și du-le la șoferul dânsei, e o Dacie cu număr de Prahova, nu? o întrebă pe doamna Rânciov.

— Da, doamna Gina, e neagră, 1-PH-137, e Ghiță la volan. Îi dai lui cheile că știe mașina doamnei doctor.

— Altfel, iubito, i se adresă doctorița Kalapod cu maximă prietenie, cu facultatea cum merge băiatul nostru? Are vreo prietenă? E la Petrol și Gaze parcă, nu?

— Da, e pe al treilea an. Primul și al doilea au mers cum au mers, anul ăsta însă nu a prea dat pe la cursuri. Noroc că ne cunosc decanul și profesorii… în sfârșit, sperăm că va continua, mai ales cu ajutorul dumneavoastră. Să aibă și el o calificare că ne gândim că atunci când n-om mai fi noi, să se poată ține, deși are el de pe acum destule. Numai pe el îl avem… La prima sesiune din iarnă nu a dat niciun examen… poate la vară reușește, dacă nu, va trebui să amânăm anul din motive medicale. Ei, își făcuse o prietenă la facultate… cum e el frumos și simpatic când e bine…. venea și cu ea acasă. Dar într-o seară, noroc că eram noi acasă, am crezut că o omoară! A început să urle la ea, cum face el… și fata s-a speriat și nu a mai venit. Deși noi am fi vrut, că e și el bărbat acuma…

(Fragment din romanul Fading. Vol 1. Îngerii nu știu să vorbească)