Biserica pe roate

Un element care defineşte perfect lumea dicomesiană a Carții Milionarului, opera de căpătâi a lui Ștefan Bănulescu, este Biserica pe Roate. Cu precizarea că ”marele povestitor” izolat deasupra Metopolisului, unde urcă sau coboară cu o veche drezină, adică laboriosul şi exactul Milionar (deținător al unui ”milion de povești”), ne spune că aceasta „a dispărut” între timp: „Spun a fost, pentru că Biserica pe Roate nu mai poate fi văzută, e de mult neştiută sau pierdută.” Iată cum arată acestă ciudăţenie a locurilor imaginare construite de Ștefan Bănulescu prin suprapunere peste marea noastră câmpie dunăreană din sud-estul spațiul românesc,: „Iarnă de iarnă, dicomesienii coborau în urma unui fel de Biserică pe Roate trasă de şase cai spre lunca fluviului unde aveau loc alergările tinerilor de însurat şi unde vin fetele să privească, să fie privite şi răpite. Dicomesienii au acum biserici obişnuite, dar Biserica pe Roate, pe care în vremuri vechi o luau cu ei în fiecare an în lunca fluviului, a fost folosită numai pentru elogiul acelei zile de iarnă a călăreţilor tineri şi a fetelor încălţate.”Fete încălţate” pentru că numai atunci, gata de-a fi răpite şi de-a se mărita, acestea primeau prima lor pereche de pantofi sau ghete, tot aşa cum Iapa-Roşie, una dintre eroinele epopeii scriitorului român, îşi primeşte prima pereche de ghete, roşii, de la legendara Fibula Serafis, dar ratează întâlnirea cu vreun tânăr dicomesian şi ajunge în braţele solide ale armeanului Aram Telguran cel cu gura bogată în citate şi interpolări biblice.  Înţelesul Bisericii pe Roate este însă altul, dicomesienii mai noi, inventivi şi întreprinzători fiind, şi uitând acest înţeles mai vechi, odată ce condiţiile ce l-au produs au dispărut în istoria mai veche a locurilor, folosind-o în scenariul lor de Bobotează, pentru ca apoi sfântul locaş să rămână doar o legendă a locurilor. Acest înţeles îl aflăm de la Fibula Serafis, cea care a văzut în realitate Biserica, cea care explică ce era de fapt cu aceasta, desigur, lucruri aflate de la singurul om care putea să le ştie, unchiul ei, savantul bizantinolog Filip Lăscăreanu-Teologul, zis Umilitul (pentru că era „umilit” de nevasta sa nemţoaică, o anuma Wanda Walberg), dicomesian prin origine, un geniu deosebit de Constantin Pierdutul, astfel de locuri, ca Dicomesia, părând a da naştere şi a unor astfel de personaje, desigur, tot inefabile: „Fibula era bătrână când a început să spună că ea a văzut Biserica pe Roate şi că avea pereţii lungi din scândură negeluită, roţi înalte cu butuci groşi şi două oişti, una la pronaos, alta la altar. Caii puteau fi înhămaţi fie într-o parte, fie în alta, amintind se pare de vremi de început de istorie, când dicomesienii câmpiei erau surprinşi de năvăliri turceşti ori tătăreşti sau de oricare alte invazii venite din toate părţile şi când, în grabă, puteau înhăma la oiştea care le era mai la îndemână şi să fugă apoi spre munţi, călări pe caii lor mici şi păroşi cu bărbi şi coame până la genunchi, având în fruntea convoaielor Biserica pe Roate unde îşi urcau şi îşi ascundeau fecioarele şi lăzile cu sămânţă de grâu.” Deci povestea cu oiştile Fibula o ştia de la un singur om care a fost în stare să i-o şi tălmăcească cum trebuie: anume Filip-Lăscăreanu-Teologul (un posibil model al savantului ar fi, ar fi sugerat chiar Bănulescu la un moment dat, Micea Eliade), plecat de mult în străinătate unde a devenit un om învăţat, un savant bizantinolog, şi care singurul şi-a dat seama că Biserica pe Roate e o avere: o avere mai mare – spunea el – „decât o bogăţie strânsă de zece milioane de oameni timp de o mie cinci sute de ani şi de care bogăţie dicomesienii habar n-au avut şi nu au şi au folosit Biserica pe Roate în zilele de Bobotează ca pe un car de petreceri.” La ce avere inestimabilă se referă savantul dicomesian, lăsată uitării de conaţionalii săi sau folosită doar la petrecere? Desigur, nu e vorba aici doar de o curiozitate entografică, demnă de a fi pusă la muzeu, ci e vorba de o înţelegere anumită a istoriei şi la modul de a ieşi din ea sau a reintra în aceasta, păstrându-ţi identitatea etnică şi spirituală la vremuri de restrişte, cărând în Biserică „fecioarele” şi „seminţele de grâu”, adică tocmai elementele esenţiale pentru păstrarea şi continuitatea neamului. Înţelesul este cu atât mai important, cu cât e vorba aici de întreg neamul românesc, sub orice vremuri ar trăi acesta, în sensul atât de simplu şi de bătător la ochi de păstrare a tradiţiei, singura cale de existenţă posibilă. Numai că, vezi, se pare că dacă rânduială nu mai este, nimic nu este.

Publicat în nr.1/2021

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *