Bogdan Crețu. Provocări editoriale

  1.  După ce, pentru ani buni, în ceea ce-i privește pe autorii români, editurile au favorizat poezia, în ultimii ani mai multe dintre editurile cu vizibilitate (Nemira, Trei, Humanitas, Litera) au lansat colecții de proză dedicate scriitorilor români (au apărut chiar și reviste, precum „Iocan”, dedicate prozei scurte). Cum vedeți aceste decizii și care sunt / ar putea fi rezultatele? 

Am scris și eu cu niște ani în urmă, nu o dată, că partea cea mai problematică, cea mai fragilă a literaturii contemporane o constituie proza. De ceva vreme, simt nevoia să-mi revizuiesc verdictul. Se simte un reviriment real al prozei, au apărut autori buni, care, chiar dacă nu dau lovitura cu prima carte, poate nici cu a doua, nu mai comit acele gafe specifice unui debut precoce. Sunt cumva bine pregătiți, au lecturi, au mână sigură. Asta fixează deja nivelul prozei destul de sus. Chiar dacă sunt ani în care nu simți, ca cititor cu ceva experiență, că există cărți-eveniment, pentru care să bagi mâna în foc à la longue… Faptul că în ultimii ani sunt mai multe edituri care și-au deschis colecții de proză contemporană (pe lângă Polirom, căreia trebuie să-i recunoaștem meritul incontestabuil de a fi relansat din 2005 încoace interesul pentru fenomen) e cât se poate de îmbucurător: să nu uităm, ele sunt societăți contemporane, deci aceste colecții se susțin finaciar. Asta înseamnă că există un public, nu spun ca foarte numeros, care urmărește constant cărțile scriitorilor actuali. Or, aici dialectica e clară: câtă vreme va exista cerere, va exista și ofertă.

  1. Anul 2019 a fost, cel puțin declarativ, „Anul Cărții” – ce a rămas din el?

Sincer, nu am  un răspuns clar. Ezit. Pe de o parte, memoria noastră culturală e tot mai scurtă, a preluat ritmul trepidant al rețelor de socializare, care îngroapă în scurt timp cutare titlu sau eveniment sub alte și alte știri. Fetișizăm noul și asta dăunează culturii. Dar, de ce să mint: nu a existat un eveniment de neuitat în așa-numitul „an al cărții”. Sigur, în afara câtorva cărți realmente bune, care nu depind însă de modul în care statul se ocupă de literatura contemporană. Pentru că, de fapt, nu o face. Și ar fi foarte simplu, s-ar putea gândi programe care nici măcar nu ar consuma sume importante.

  1. Care (mai) este rolul revistelor literare?

Rolul lor este să creeze o rețea de opinii, de dezbateri, de polemici. Să dea tonus literaturii. Să facă legătura dintre scriitori și cititorii care se vor informați. Și mai este unul, foarte important: să arhiveze reacțiile epocii, să le conserve pentru mai târziu. Site-urile, facebook eșuează aici, mizează pe imediat. Acum, să nu fiu naiv: prea puține reviste literare reușesc să ajungă la alți cititori în afara celor din strictul mediu cultural. Multe sunt moarte din naștere, confiscate de anumite găști și grupări de interese, care se legitimează de la autoritatea brandului cultural înscris pe frontispiciu.

Am relansat de curând la Iași revista „Timpul”, pe care o vrem o revistă a tinerilor și foarte tinerilor scriitori. Spre surpiza mea de om sceptic, interesul e mai mult decât încurajator. Nici o instituție nu dă atenție, din păcate, literaturii celor aflați la început.

  1. Mai au o șansă / un atu revistele în format fizic în fața celor online? 

Nu prea, chiar și noi le citim online. Sigur că există bucuria foiletării, dar e clar că tot mai puțini fac efortul de a-și cumpăra revista preferată la chioșc sau de a-și face abonamente. Și e păcat.

  1. Dar librăriile „brick and mortar” în fața celor online?

E un fapt că foarte multe librării au dispărut. După cum e clar că rețelele de librării din malluri vând mult mai multe obiecte de papetărie, jocuri, ceaiuri, CD-uri ori alte cadouri decât cărți. Pe de altă parte, ele sunt spații plăcute, prietenoase. Problema nu e asta, accesul la carte din marile orașe. Problema gravă e, după mintea mea, absența acestor librării din provincie. Când aveam 6 ani, mama a cumpărat Istoria lui Călinescu de la librăria din Cobadin. Cartea aia m-a fascinat de mic, la început datorită dimensiunilor ei: îmi doream să scriu și eu o carte atât de impozantă. (Încă îmi doresc…) Acum, asta ar fi imposibil.

  1. Biblioteca publică, depozit de cărți – Ce rol mai au bibliotecile publice în contextul în care este tot mai greu să fie aprovizionate, fiind printre primele instituții care suferă atunci când autoritățile vor să facă economie la buget (să ne amintim doar cazurile recente de propuneri de restructurare prin concedierea a o treime a salariaților bibliotecilor județene din Oradea, Bistrița, Sibiu sau a bibliotecii municipale din Rădăuți)?

Și aici e jale mare. Funcționează cîteva biblioteci de tradiție din orașele mari, cu centre universitare, de regulă. Și nu sunt doar depozite de cărți, ci, prin evenimentele pe care le organizează, instituții de cultură. Dar sunt foarte puține. Iar fondurile de achiziții sunt meschine. O bibliotecă nu costă deloc mult, să fim serioși! Dar problema reală e lipsa de viziune: o clasă politică total incultă nu are cum să înțeleagă și cum să susțină bibliotecile publice.

 

  1. În timp ce unele proiecte literare văd lumina tiparului în urma unor finanțări AFCN, altele sunt sprijinite în urma unor campanii de crowdfunding. Finanțările alternative sunt o soluție de viitor?

Nu îmi dau seama, fiecare își face calculele și își derulează afacerile editoriale cum crede de cuviință. Mi-e greu însă să cred că se poate trăi la nesfârșit în acest mod, care e improvizat. Nu există decât prin excepție un sistem culturtal independent: și el depinde tot de finanțările de la stat.

  1. Cui lăsăm literatura pentru copii? Dar paraliteratura?

Cred că în ultimii ani mulți dintre scriitorii contemporani (poate chiar prea mulți) au scris și cărți pentru copii. E o pare consistentă a pieței de carte. Știu asta de acasă, îmi observ copiii, citim împreună: nu mai reacționează așa cum o făceam noi la titlurile „sacre”, clasice. Nici la Dumas, nici la Jules Verne, Mark Twain sau alții… Au alt imaginar, alte reacții, altă sensibilitate. Alt mod de a perecepe provocarea. Piața s-a adaptat. Lupta e cu fascinația pe care o produc ecranele. E greu să ții un copil sau un adolescent lipit de pagina tipărită, și nu de un ecran pe care se derulează amețitor tot felul de grozăvii și lupte interstelare. Or, aici trebuie să se strecoare literatura pentru copii și așa-numita paraliteratură. O face? Nu am suficiente date ca să pot da un pronostic.

  1. Marketingul sau critica literară: cine mai alcătuiește canonul?

Care canon? Literatura se citește din atâtea unghiuri diferite, cu atâtea interese distincte, încât e imposibil să mai ajungem la un acord. Or, canonul înseamnă tocmai acord asura criteriilor, joc de echipă. Critica literară este, însă, un câmp atomizat, care rar mai ajunge la concluzii similare, care rar mai produce ierahii comune. Marketingul e o altă poveste, miza nu mai e culturală. E mai agresiv, repetitiv, poate păcăli, dar nu poate fixa.

  1. Cum a afectat pandemia de COVID-19 provocată de coronavirus piața editorială românească?

Aici ar trebui să întrebați editorii. Eu unul nu am sesizat nici o catastrofă: cărțile au apărut, scriitorii au scris, editurile au publicat. Sigur, fiecare cum și-a gândit strategia. Pentru scriitori, straniul, frica, incertitudinea nu pot fi decât provocări. Literatura reacționează la criză. Și văd că o face.

1 thought on “Bogdan Crețu. Provocări editoriale

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.