Bogdan Diță – poeme

Dimineața unui gaucho

Lumea lui Poe seamănă prea bine cu gara din Sibiu la primele ore ale dimineții
întunecată,
o baie publică, închisă, o pernă în fața ei pe care doarme un fost profesor
un bar, 2 mese, care se umple încă de la ora 5
cu creaturi cu blana groasă,
oameni cu un ochi care beau poțiuni secrete de culoare arămie
din borcane murdare.
Pe aici mă strecor în fiecare zi
când merg să muncesc pentru alții
Bucuros că măcar cititul a rămas legal
mă droghez în fiecare zi,
bag doze mici,
că nu îmi ajung banii…
Străzile pe care pășesc seamănă cu labirinturile lui Borges
pe lângă Podul Minciunilor îl întâlnesc mereu pe Martin Fierro
care își bea ceaiul mate, amestecând zahărul cu maceta.
E totul ca un vis din care mă trezesc mereu plicurile frumos desenate
care vin la fiecare sfârșit de lună
de la dilării care ne oferă viața asta.

Fast forward

Am vomat iar,
nu-i nimic,
mai bag un Nexium și 50 de Jameson înainte de somn.
Nu prea au efect,
pornesc tv-ul
o burtieră mare îmi spune că cineva și-a pierdut viața pe DN1
Dar cine are timp să se gândească la asta?
noi trăim repede, în viteză,
trăim așa de repede că nu mai avem timp să simțim,
trec toate pe lângă noi ca reclamele pe autostradă.
E bine,
așa spune și cântecul
„Ain`t it fun when you know that you`re gonna die young?”.

Dator pe 30 de ani

Muncim să plătim ratele primei mele case,
De parcă vom putea să o cumpărăm și pe a 2-a,
dormim suprapuși unii peste alții,
despărțiți doar de plăci de beton.
Seara aud autobuzele cum oftează
când pleacă din stație o nouă tură,
luminile lor îmi taie ferestrele dormitorului,
Respirăm libertatea la orele de vârf de la mașinile second,
Noii noi trăim „fresh”,
Trec pe lângă farmacia din cartier și e din nou plnă cu oameni.

Oda cafenelei
Nu m-am născut pe un vapor
Ca Novecento
M-am născut iarna,
În zodia cafelei, într-o cafenea de pe o stradă secretă.
Lumina zilei am văzut-o mai târziu
După cea a becurilor cu incandescență.
Laptele mi l-am turnat mereu în acea rămășiță a nopții
Elixirul negru ca iadul și pur ca un înger.
Cafeneaua în care m-am născut e modestă,
cu banchete roșii roase, cu numele trecătorilor scrijelite pe mese,
cu ferestre mici îngropate în pământ până la jumătate.
Aici e locul decăzuților, artiștilor, bețivilor și damelor ce au pierdut lupta cu timpul,
locul unde a apărut dialogul, ideea și revoluția.
Aici mi-a șoptit Wittgenstein că limbajul stă la baza omului, și
mi-am pierdut identitatea la un pahar de lichior de zmeură cu Pessoa (Persoana).
De aici am plecat cu Kafka să îmi arate dughenele întunecate, pasajele uitate
și castelul său de la mezanin cu lumină de lumânare și icoane ciudate.
E ușor să găsești cafeneaua,
te uiți după o plăcuță aurită
„Aici, Alfonso, negustor de chibrituri și anarhist,
vându tutun și privi viața cum trece”.
Doar aici ne găsești pe noi,
copiii de tertulias.

Bloc A54

Imediat ce nea` Titel și nea` Gabi și-au terminat ultimele beri Ursus,
Tanti Oana, patroana,
Strânge scanele albastre de plastic,
cu mânere topite de la țigările stinse pe ele,
le pune unele peste altele formând un turn de înalt.
Mătură superficial cojile de semințe de sub mesele de plastic uzat
încuie ușa barului și pleacă aproape dormind din picioare.
Din senin aparparcă din măruntaiele întunericului,
copiii din miez de noapte
și fete cu fuste scurte care se joacă numai cu băieții mari cu mașini.
Vali, șeful autoproclamat al copiilor,
își ocupă tronul, făcut din scaunele de la bar și hotărește jocul din seara asta –
de-a v-ați ascunselea!
Unii mormăie nemulțumiți, dar sunt calmați rapid cu un șut în fund
de acoliții lui Vali, Ponei și Ariciul, golanii blocului,
repetenți și aproape exmatriculați.
Se pun cu fața la perete cei mai mici din grup.
În seara asta, eu și Marius avem alte planuri,
vom urca pe volă,
utilajul monstruos al lui nea` Pătulea.
Știm că acolo s-au mai ascuns copii, unii nu au mai ieșit,
alții au spus ca e ceva acolo și că în câteva clipe au văzut totul.
Ne cățărăm cu greu pe utilaj pe scara metalică îngustă,
dar Marius se sperie când se vede mai sus și coboară.
Luat de val, eu continui,
ajung la cabina mașinăriei, apas pedala mică din stânga
și brusc mă trezesc într-un tunel.
Acolo întâlnesc copii dispăruți de ani întregi,
Stihii fără ochi care păzesc intrarea către obiectul secret.
Mă alătur unor copii-gardieni,
care mă poartă pe holuri întunecate, scări în spirală,
spre centrul lumii, o cameră ovală,
cu pereții acoperiți de cărți și în mijlocul camerei
observ un mic glob luminos înconjurat de copii care parcă au înghețat.
Mă apropii, lipsit de vreo urmă de judecată,
Iau artefactul și îl apropii de pieptul meu.
Brusc, văd întreg spațiul cosmic îndesat, cumva, aici,
văd marea nesfârșită, revărsatul zorilor,
o plajă din Argentina și un copil care construiește un castel din nisip,
o insulă ascunsă cu o biserică mică pe langă care atârnă
ciorchini plini cu strugurii șii parfumați.
Văd niște ochi negri care m-au uitat,
Plete ondulate care zboară în vântul toamnei,
O potecă îngustă ce merge spre o fântână cu apă sticloasă,
văd decăderea lumii și a omului,
ceasuri care își distrug trupul, învârtindu-și acele,
văd toți aricii de pe pământ,
un tun turcesc,
o pânză de păianjen pe o piramidă din Mexic,
prietenii mei cum îmbătrânesc,
văd moartea și lumina, nesfârșitul.
Amețesc și leșin.
Mă trezesc după câteva ore sau poate zile,
Mă întorc acasă,
dar nu sunt eu, e celălalt.