Bucurii şi lacrimi 

În anul 1945, într-un orăşel ceh se prăbuşeşte un avion german. O aripă cade în piaţa centrală, iar restul aparatului, ceva mai departe, pe câmp. Cât pot de repede, oamenii, cu mic, cu mare, dau fuga spre locul incidentului, astfel că, în scurtă vreme, se vor înapoia pe la casele lor cu câte ceva ce le-ar putea fi, cred ei, folositor: tot felul de plăci şi tinichele apar chiar de a doua zi sub formă de acoperişuri la coteţele de iepuri sau de orătănii, iar bucăţi din tabla aripii devin apărători pentru motocicleta unui localnic. Cu câţiva ani înainte, Ditie, un chelner debutant angajat la restaurantul Hotelului Praga de Aur, mic de statură (luat, din acest motiv, drept „un amărât de picolo” de majoritatea clienţilor!), dar plin de aspiraţii cum altfel decât măreţe (din punctul lui de vedere…), înţelege ce vrea să zică a avea un ţel în viaţă. Şi anume, nici mai mult, nici mai puţin decât a pune deoparte o sumă considerabilă de bani, dobândită cu preţul unei munci istovitoare de o săptămână, pentru a o cheltui, apoi, într-o singură noapte, cu desfătările oferite cu generozitate de Paradisu’, bordelul cel mai vestit din acea parte a oraşului.

         Acestea sunt amănuntele cu care atenţia cititorului e captată încă din primele pagini ale romanelor scriitorului ceh Bohumil Hrabal. Amănunte care demonstrează, în doar câteva rânduri, abilitatea autorului de a configura un extraordinar comic de situaţie şi care, deopotrivă, stârnesc râsul, căci ce poate fi mai predestinat efectului comic decât descoperirea sensului vieţii şi a ţelului existenţei în plăcerile oferite de prostituatele de la periferie sau decât graba membrilor unei mici comunităţi de a trage toate foloasele de pe urma unui accident aviatic… Dar exact acestea sunt şi elementele care individualizează atât stilul lui Hrabal, cât şi sensul profund al literaturii sale. Căci, dincolo de comic, detalii precum cele amintite au darul de a pune în faţa cititorului o neaşteptată oglindă, în care acesta să se poată contempla în voie – chiar dacă nu întotdeauna şi cu bucurie – şi a-şi observa până şi micile sau mai marile imperfecţiuni. Însă, în egală măsură, toate acestea deschid şi calea spre trăirea clipei, spre savurarea bucuriilor fie ele şi doar de moment, spre descoperirea capacităţii de a experimenta până la capăt plăcerea.

         „Am crezut întotdeauna în plăcere, în bucurie, în dorinţă. Chiar aspiraţia eternă a oamenilor spre frumuseţe se află în strânsă legătură cu acestea”, susţinea Bohumil Hrabal. Afirmaţia nu e deloc întâmplătoare, câtă vreme chiar sensul moral (în cel mai deplin şi mai bun sens al cuvântului) al scrierilor sale se întemeiază pe plăcere şi pe aspiraţia personajelor pe care le creează de a atinge ori de a descoperi frumuseţea vieţii. Prin urmare, Ditie, protagonistul romanului L-am servit pe regele Angliei*, va ajunge, în scurtă vreme, capabil să vadă şi să exprime minunea de fiecare zi a existenţei, chiar dacă e vorba doar de imaginea întrezărită pentru câteva clipe a unei femei frumoase cu rochia pătată de grenadină, care aduna în jurul ei albinele din vecinătate, dar care polarizează, deodată, şi întreaga atenţie a bărbaţilor care o privesc doar aparent dezinteresaţi. La rândul său, Miloš Hrma, tânărul elev-impiegat din Trenuri cu prioritate, se va maturiza treptat, trecând de la stadiul uimirii de-a dreptul copilăreşti în faţa perspectivei avansării şefului de gară la rangul de inspector („Un inspector la calea ferată e ca un maior în armată?”) şi de la atitudinea de superioară ignorare a celor care adunau resturile avionului prăbuşit în ultimele luni ale războiului („Nu pot să sufăr oamenii strângători. Eu şi adunatul sau demontatul pieselor sau mai ştiu eu ce alte drăcovenii!”), la iniţiative cu adevărat eroice, care, de fapt, îi vor aduce şi sfârşitul. În acest fel, scrierile lui Bohumil Hrabal trec de la momentele comice la aspectele cele mai serioase şi transformă râsul iniţial în profundă meditaţie asupra sensului existenţei, punctată, nu o dată, de acutul sentiment de singurătate al protagoniştilor sau de lacrimile pe care, oricât încearcă, aceştia nu şi le mai pot stăpâni („Anumite pete nu pot fi îndepărtate decât prin distrugerea materialului însuşi”, spunea, de altfel, scriitorul). Acest râsu’-plânsu’ e, de altfel, încă una dintre mărcile operei lui Hrabal.

         Alături de ea, se impune şi fascinaţia istorisirii, pe care o trăiesc mai toate personajele sale. Căci autorul a făcut din pălăvrăgeala aparent mai apropiată de atmosfera cârciumilor frecventate de băutorii de bere din Cehia decât de rafinata lume literară o adevărată manieră de lucru. Astfel, în mai toate volumele de proză ale lui Hrabal, o povestire ia naştere din alta, ca într-un joc al istorisirilor ce se nutresc şi se influenţează reciproc, într-o înşiruire care, parcă, ar putea continua la infinit. Scriitorul însuşi căuta mereu să surprindă momentul acela privilegiat „când imaginile încep să se modifice progresiv şi să se îndrepte, aproape pe nesimţite, către tărâmul legendei, al anecdotei, al ficţiunii”. Arta narativă a lui Hrabal constă, în principal, în abilitatea scriitorului de a detalia complicatul şi delicatul proces pe parcursul căruia realitatea însăşi devine poveste, istorisire, anecdotă. Altfel spus, ficţiune. Mai cu seamă L-am servit pe regele Angliei excelează în zugrăvirea unor personaje dintre care se individualizează Ditie, cel care încearcă iar şi iarăşi să transforme realitatea într-o poveste bine şi frumos spusă. Adică, cu vorbele lui Hrabal, „ne apar în faţă oameni care filtrează realitatea de fiecare zi privind-o din perspectiva unei strălucite inspiraţii.” Nimic altceva decât nevoia acestor fiinţe de hârtie, împărtăşită de autor, de a spune tuturor într-un mod cât mai convingător cum lucrurile cele mai incredibile pot fi, în anumite circumstanţe, perfect veridice. Privită astfel, chiar existenţa lui Ditie capătă alte semnificaţii şi se dovedeşte a fi mai mult decât o simplă înşiruire a unor aventuri desprinse parcă dintr-un bun roman picaresc şi, cu siguranţă, mult mai mult decât o viaţă trăită sub semnul derizoriului.

         În orice caz, subiectul, cel puţin în liniile sale esenţiale, ne duce cu uşurinţă către o foarte posibilă descifrare în cheie palpitant-picarescă a acestui roman, scris în anul 1971, însă apărut abia în 1977 – şi atunci, după numeroase amânări şi o întreagă epopee a dificilei relaţii a autorului cu editorii. Ditie cel mic de stat şi, aparent, nu prea mare de sfat, încearcă să se facă şi el cunoscut în lumea chelnerilor din Praga. Ideal dificil de atins, cu atât mai mult cu cât nu doar concurenţa e mare, ci şi ascendentul pe care-l au asupra lui unii dintre superiori tinde, în unele momente, să devină o barieră de netrecut. Maestrul indiscutabil şi, tot fără îndoială, modelul lui Ditie e domnul Skřivánek, „oberchelnerul” care susţine cu tărie că „a fi chelner e o adevărată artă”, doar cei capabili a deprinde înţelegerea profundă a naturii umane putând visa a se ridica la înalta ei demnitate. De unde ştie acest lucru? La întrebarea uimită a lui Ditie, răspunsul e unul singur: păi Skřivánek (care, de altfel, dă şi replica ce devine şi titlul romanului de faţă), declară ritos: „L-am servit pe regele Angliei.” La rândul său, după ani de zile, Ditie va ajunge să se mândrească cu decoraţia cu eşarfă pe care o primise de la Împăratul Abisiniei spunând, chiar, pe urmele lui Skřivánek şi, desigur, cu întreaga modestie simulată a aceluia: „L-am servit pe Împăratul Abisiniei…”, chiar dacă cei în faţa cărora va face acest lucru vor fi oameni simpli, dintr-o zonă rurală îndepărtată, unde se va stabili Ditie şi-şi va petrece zilele şi serile, altădată atât de strălucitoare, în compania câtorva animale domestice: un cal, o pisică, un câine, o capră…

         Dar, până să ajungă acolo, Ditie (semnificativ, numele său înseamnă „copil”!) va încerca să deprindă nu doar arta de a fi un chelner de mare clasă, ci şi pe aceea de a-şi însuşi strălucirea oamenilor de seamă pe care se întâmpla să-i servească la masă, convins, asemenea lui Stevens, celebrul majordom din Rămăşiţele zilei, de Kazuo Ishiguro, că demnitatea constă într-un soi de mimetism deprins prin imitarea comportamentului puternicilor zilei, fără, însă, a avea şi mijoacele materiale necesare pe care un astfel de comportament să se poată întemeia.  Aşa că Ditie pare a face mereu alegerile nepotrivite sau, în orice caz, a fi într-un permanent contratimp – mai ales cu marea Istorie: se căsătoreşte cu Lise, nemţoaică cu ochi verzi şi pistrui de care se îndrăgosteşte lulea, numai că povestea lor nu e menită a se încheia ca în basme, cu un final de genul „şi-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe.” În primul rând pentru că izbucneşte cel de-al Doilea Război Mondial, iar Lise face parte din rândul simpatizanţilor nazismului. Femeia moare într-un bombardament, încă ţinând la piept, ca pe bogăţia sa cea mai de preţ, o valiză plină cu timbre rare, despre care îi spusese lui Ditie că, la o adică, după ce lucrurile se vor mai linişti, i-ar putea aduce, cu condiţia să fie bine plasate şi vândute, hotelul pe care micul chelner îl visa din adolescenţă. Şi aşa se va şi întâmpla, noul proprietar fiind, probabil, sau prea fericit de achiziţie, sau prea ocupat, pentru a medita prea mult asupra faptului că timbrele aparţinuseră evreilor deportaţi în crunţii ani ai prigoanei naziste… Dar lucrurile nu se puteau opri aici: după nemţi, în Cehia ajung ruşii, se instaurează comunismul, iar în scurtă vreme toţi milionarii sunt arestaţi – cu excepţia lui Ditie. Care, ofensat că fusese trecut cu vederea, se prezintă singur la poliţie pentru a i se face dreptate şi a fi inclus în rândul milionarilor (aduce pentru asta şi extrase detaliate ale conturilor lui din bancă!), omiţând că „semenii” săi milionari se aflau dincolo de gratii…

         Încă de la prima lectură se vede influenţa lui Jaroslav Hašek şi a bravului său soldat Švejk, personaj mult admirat de Hrabal, cel care a mărturisit că a recitit adesea paginile înaintaşului său. În paranteză fie spus, această influenţă este vizibilă şi în Trenuri cu prioritate, mai cu seamă în atitudinile tânărului Milos, dar şi în scenele năucitoare care descriu modul în care inspecţia inopinată îl găseşte pe şeful de gară, printre porumbeii săi mult iubiţi, cu hainele în dezordine şi cu uniforma plină de găinaţ… Švejk e un fel de Sancho Panza în viziune cehă, prins în capcana uriaşă a Primului Război Mondial, semănând din multe puncte de vedere cu numeroase personaje ale lui Hrabal. În plus, asemenea lui Hašek, Hrabal a intuit valenţele stilistice ale limbajului colocvial, pe care l-a şi deprins, de altfel, în lungile ore petrecute în berăriile din Cehia (pe care, după cum spunea, le frecventa cu mult mai multă plăcere decât orice întrunire literară!) şi care l-au ajutat să impună în proza secolului XX neaşteptatul model narativ al unui şir de anecdote ce dau cititorului impresia că nu se vor epuiza niciodată.

         Bohumil Hrabal s-a născut în anul 1914, în Moravia, începându-şi activitatea literară cu poeme aflate sub înrâurirea directă şi evidentă a suprarealismului francez. (Considerat astăzi una dintre cele mai importante voci ale prozei est-europene, Hrabal va muri în 1997, căzând de la fereastra unui spital, în timp ce încerca să hrănească porumbeii şi după  ce meditase ani în şir la apropierea morţii). Numai că, pe nesimţite, poemele de început au devenit tot mai ample, transformându-se în mici episoade epice, adesea cu accente comice. În anii ‘50, scriitorul este membru activ al grupării literare conduse de poetul Jiří Kolář, iar după propriile sale mărturisiri, de acum datează şi aplecarea spre un nou mod de a face literatură, constând în punerea laolaltă a unor elemente eterogene şi aparent fără vreo legătură, cu scopul declarat de a crea efectul comic, bazat, însă, pe evidenţierea aspectelor rutinei cotidiene, iar nu pe procedeele elaborate ale suprarealiştilor.

         Cu toate acestea, modelul suprarealist va reprezenta, pentru scriitorul ceh, o permanentă fascinaţie, câtă vreme, de exemplu, spre finalul romanului L-am servit pe regele Angliei, îl descoperim pe Ditie răsfoind un volum de versuri al lui Paul Éluard. Scriitorul nu insistă asupra scenei respective, însă este clar că avem de-a face cu o cheie de lectură pe care Hrabal o oferă pentru ca cititorii să-i poată descifra mai bine tehnica narativă. Căci definiţia preferată a suprarealiştilor pentru noţiunea de frumos era şansa alăturării, pe o masă de disecţie, a unei maşini de cusut cu o umbrelă. Şi chiar dacă maeştrii suprarealismului preferau poezia, Hrabal a plasat la baza artei sale scriitoriceşti tocmai această tehnică suprarealistă a juxtapunerii elementelor disparate, cu scopul de a surprinde în mod adecvat micile (sau mai marile) revelaţii ale existenţei umane. De aici şi comicul, adesea involuntar, câtă vreme Hrabal e convins că alături de oricine se poate râde. Nu de oricine, căci esenţial rămâne că autorul nu râde de personajele sale, ci împreună cu ele, împărtăşindu-le sau, dacă nu, măcar înţelegându-le bucuriile, idealurile, dar şi tristeţile ce decurg, de fiecare dată, din inadecvarea la realitatea dură în care protagoniştii săi trăiesc a unor ţeluri frumoase şi luminoase, însă intangibile. Ditie e, fără îndoială, un exemplu în acest sens, alături de Miloš Hrma, din Trenuri cu prioritate* şi de Hanta, din O singurătate prea zgomotoasă.

         De aici izvorăşte şi teatralitatea scrierilor sale, Hrabal descoperind, cumva pe cont propriu, o lege fundamentală a comediei: acţiunile uman produc efecte comice în măsura în care oamenii le / se iau (prea) în serios. În conformitate cu această concepţie, comicul operei lui Bohumil Hrabal constă în simţul umorului pe care-l demonstrează mereu personajele sale – şi care e, mai degrabă, o excelentă intuiţie a proporţiei, adică, în contextul lumii sale romaneşti, capacitatea de a privi lucrurile din jur la adevărata lor dimensiune. O dimensiune întotdeauna micşorată – sau care, dacă nu este astfel de la bun început, atunci trebuie diminuată, aici fiind şi marele secret al hedonismului hrabalian: a fi mulţumit cu puţinul pe care-l dobândeşti, chiar dacă dorinţa iniţială a fost nemărginită. Nu e întâmplătoare, în contextul acesta, statura mică a lui Ditie, şi nici vârsta fragedă şi lipsa de experienţă a lui Miloš Hrma. Acestea devin elemente cu semnificaţie metafizică: fiecare personaj e, într-un fel sau altul, un om în miniatură, dar plin de ambiţii grandioase, ce vor sfârşi, însă, mai întotdeauna fie în derizoriu, fie în moarte. Tragismul ia naştere pe nesimţite, iar cititorul realmente nu-şi dă seama când încetează să râdă, apoi să surâdă, pentru a medita cât se poate de serios asupra condiţiei umane. Şi tot de aceea, megalomania unor personaje hrabaliene e atât de fermecătoare, iar ironia scriitorului nu e niciodată muşcătoare, ci blândă şi caldă, pentru a determina cititorul să evalueze nu doar efectele comice, ci mai cu seamă seriozitatea aflată dincolo de masca râzândă pe care numeroase personaje o poartă, doar pentru a-şi ascunde nesiguranţa, spaimele de tot felul, singurătatea.

         Privită din acest punct de vedere, chiar istoria, care reprezintă fundalul majorităţii scrierilor lui Bohumil Hrabal, capătă noi semnificaţii. Care să fie, la urma urmei, sensul istoriei? par a se întreba numeroase personaje. Şi ce înseamnă cu adevărat civilizaţia umană? În mijlocul unui univers care, după cum se exprima scriitorul însuşi, „nu face altceva decât să ne ajute să suferim”, istoria nu mai poate fi altceva decât povestea nesfârşită a unor urcuşuri şi coborâşuri. Sau, mai exact spus, a unor coborâşuri urmate de urcuşuri – nu o dată timide. Totul în opera lui Hrabal depinde de această schimbare fundamentală de perspectivă, mai cu seamă în cazul istoriei devenirii lui Ditie şi a lui Miloš. L-am servit pe regele Angliei nu e exclusiv povestea micuţului chelner, ci a fiecăruia dintre noi, cel puţin în unele momente ale existenţei noastre, chiar dacă, evident, nu ne face plăcere să recunoaştem asta… Căci fiecare fiinţă umană e, măcar uneori, servul celorlalţi, un personaj minor, actor secundar evoluând pe o scenă mult prea mare… Fundalul istoric devine, adesea, element de prim plan, iar prim-planul se transformă în simplu decor, astfel încât Boemia este, nu o dată, adevăratul protagonist al operei lui Hrabal, o uriaşă spirală pe care scriitorul o construieşte pentru a oferi personajelor un spaţiu necesar, chiar dacă nu întotdeauna şi adecvat, în mijlocul unei lumi din care plăcerea de a trăi s-a cam stins, lăsând în urmă o singură constantă reală; nu, însă, şi benefică întotdeauna, şi anume identificarea adevărului cu istoria, sau, şi mai grav, cu politica oficială a momentului… De aceea, ca cititori, îl înţelegem pe Ditie şi-i iertăm utopica şi nebuneasca idee de a deveni, după moarte, „cetăţean al lumii”, căci îl vedem stând singur, la vreme de iarnă şi pe un viscol ce pare a fi de-a dreptul apocaliptic, într-o cămăruţă pe care-o împarte cu câinele, pisica şi calul, singurele fiinţe apropiate şi, probabil, singurii prieteni adevăraţi pe care i-a avut vreodată…

         Toate acestea ne amintesc de realismul cehovian (atât de apreciat de Hrabal, alături de stilul frust al lui Isaac Babel), chiar dacă numeroşi critici accidentali au insistat să-l considere pe scriitorul de faţă un reprezentant aparte fie al realismului magic, fie al celui isteric. Iar dacă unii l-au comparat cu Salman Rushdie, Günter Grass sau chiar cu Thomas Pynchon, în vreme ce alţii l-au plasat în compania lui David Foster sau chiar Zadie Smith, adevărul de netăgăduit al creaţiei lui Hrabal rămâne acela că, şi atunci când textele sale par a avea o deschidere spre miraculos sau fabulos şi chiar dacă excelează prin aglomerarea elementelor semnificative, ele rămân profund umane şi cuceresc la fiecare lectură prin profunda lor umanitate, prin acel unic amestec de râs şi de plâns – evident, poate mai mult decât oriunde în Trenuri cu prioritate (de neuitat fiind, aici, în paranteză fie spus şi scena în care impiegatul Hubička probează ştampilele gării pe rotunjimile îmbietoare ale trupului seducătoarei telegrafiste Znenička!) Din păcate, succesul imens al acestei cărţi, apărute în 1965 şi ecranizate în scurt timp, astfel încât în anul următor pelicula regizorului Jřrí Menzel va fi recompensată cu Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin, este umbrit de invazia sovietică în Cehoslovacia, fapt ce-l va determina pe Hrabal să nu mai publice nimic ani în şir.

         Din punct de vedere stilistic, Hrabal a fost influenţat de fluxul conştiinţei aşa cum era el teoretizat şi practicat de marii reprezentanţi ai modernismului interbelic, însă autorul îmbogăţeşte formula cu plăcerea de a povesti, pe care o împărtăşeşte cu personajele sale predispuse să fie protagoniste ale unor lungi solilocvii, ce pot sta oricând alături de cele mai bune pagini ale lui Céline sau Beckett. Poate şi din acest motiv, accentele comice care-i marchează opera sunt paradoxale, Hrabal încercând – şi reuşind – să menţină întotdeauna echilibrul între dorinţa infinită şi capacitatea fatalmente limitată, între aspiraţie şi posibilitatea realizării efective. Rezultă o proză aparte, plină de capcane pentru cititorul superficial, tentat, desigur, să observe doar absurdul unor situaţii sau să se amuze copios în faţa unor scene rabelaisiene. O proză vizând să surprindă blocajul tragi-comic al omului în faţa destinului, dar şi să demonstreze implicit cât de valabilă era deosebirea pe care o făcea Freud între comedie, umor şi anecdotă; o literatură ce se situează de fiecare dată de partea umorului înţelegător în care autorul îşi îmbracă şi cu care îşi mângâie protagoniştii preferaţi. Căci, aşa cum spune Ditie, „M-am trezit singur în faţa oglinzii şi mă priveam, şi cu cât mă priveam mai mult, cu atât mai mult mă îngrozeam, de parcă m-aş fi aflat într-o casă străină, în casa cuiva care-şi pierduse minţile… Şi deodată uşa s-a deschis încet în spatele meu şi în odaie a intrat căluţul urmat de capră, iar pisica a sărit pe zincul tejghelei din dreptul sobei; şi eu eram în culmea fericirii şi mă bucuram nespus, fiindcă fusesem cu adevărat elevul domnului Skřivánek, oberchelnerul care l-a servit pe regele Angliei, iar eu, la rândul meu, am avut onoarea să-l servesc pe împăratul Abisiniei, care m-a distins pe viaţă, decernându-mi această decoraţie, decoraţie care mi-a dat puterea să scriu pentru cititori această poveste despre incredibilul devenit realitate.”

Rodica Grogire

* Bohumil Hrabal, L-am servit pe regele Angliei. Traducere de Jean Grosu, Bucureşti, Editura Art, 2013.

* Bohumil Hrabal, Trenuri cu prioritate. Traducere şi prefaţă de Corneliu Barborică, Bucureşti, Editura Art, 2013.