cabalinciu

monodramă

se dedică neliniștilor oricărui sculptor de pe lumea asta

personaj: sculptorul. în rolul principal, azi, însuși cabalinciu

sinopsis: acțiunea se petrece în atelierul care înainte a fost al unui pictor. sculptorul definitivează lucrări. pregătește o nouă expoziție cu cai. printre picioare i se plimbă motanul felix. ușa de la intrare este spartă cu violență. trei siluete mascate îl înhață pe sculptor, îl amenință, îl, bat, îl schingiuiesc în fel și chip și îl silesc să explice cum face lucrări atât de speciale și de râvnite pe întregul mapamond. cele trei siluete violente poartă pelerine negre și au cagule negre pe cap. li se văd ochii însetați de ură. nu vorbesc, doar privesc lucrările artistului și au momente de înghețare în diferite poziții de admirație și invidie maximă. din când în când, fiecare dintre ei scrie câte ceva pe telefonul mobil și îi arată sculptorului. sunt întrebări. sculptorul, ostenit de hărțuială și lovituri, își adună puterile, inspectează herghelia și le vorbește atacatorilor, vizibil ostenit de întâmplare, ca un profesor unor copii de școală.

… dragilor, sunt rădăcini imaginare legate de suflet care ignoră durerea și pasiunea răscolită devine frison și frisonul devine destin… atât. ideea asta cu caii mi-a venit de la calul măiastru dureros și frunza albastră ale lui nichita stănescu. din timpul liceului voiam să mă joc cu cai, să fac, să construiesc, dar nu aveam tehnici, nu le stăpâneam,… pe urmă am văzut că artiștii din breaslă nu prea folosesc cai. au biciclete, au mașini, merg pe jos sau cu trenul, cu avionul, dar cu cai mai puțin. așa că m-am gândit să mă joc eu cu caii.

… nu mă consider un expert în chestiuni cabaline, dar știu să privesc cu ochii potriviți caii, felul în care se mișcă, cum se pot transforma, relația lor cu omul, libertatea pe care o inspiră, fără recuzită, fără ambianță sonoră dură, fără zăbale… cred că am ales să călătoresc liber cu cel mai frumos animal de pe planetă și asta îmi dă curaj, dincolo de orice logică sau piedică ori impuneri ale altora.

… am fost un copil fericit, cu bunic și cal… asta se întâmpla într-un sat de poveste – o jucărie în mâinile creatorului – un sat perfect, cu o biserică de lemn care mă făcea să gândesc dincolo de parfumul inocenței mele… vedeam flăcările sfinte cu ochii copilului. nicio biserică nu se poate compara cu una cioplită din lemn,… aura prin care vorbește dumnezeu are altă consistență, copilul găsește altfel sânul esenței în care s-a botezat… jocul e joc numai când gânguritul știe să se tranforme în sunet blând de cuvinte.

… bunicul mă lua cu el în căruță, când mergea cu treburi în sat. cât lipsea, așteptându-l, admiram calul, îl mângâiam, vorbeam cu el, el îmi răspundea cu fornăituri prietenoase… nu știu clar ce-mi spunea, dat eu înțelegeam totul, de parcă ar fi vorbit pe limba mea… eram o mogâldeață de om, el era mai mare decât orice poveste. în mintea mea era în același timp o mulțime de cai despre care aveam să aflu mai târziu… calul fără nume al lui richard al III-lea – pentru care și-ar fi dat regatul; rosinanta lui don quijote ori calul senator al lui caligula – incitatus; catalan și voitiș ai lui ștefan cel mare; bolivar – calul de munte al lui o’henry; bucefal al lui alexandru cel mare; armăsarul copenhaga – al lui thomas grosvenor; vizir ori marego – ai lui napoleon; iapa eroină decorată – sargent reckles; breazu – al lui mihai viteazu; bator – calul de mare ajutor al incrâncenatei fefeleaga; dar și calul troian – uriașul purtător de soldați ucigători în pântec, calul înaripat al lui făt-frumos, calul bălan al popii din copilăria lui ion creangă… sau cel mai înțelept dintre centauri, atipicul chiron – perfecțiunea umană și animală unită, fructul reușit din îmbinarea binelui cu răul, ying-yangul bestiei îmblânzite..

… noi suntem copii, nu devenim copii,… trăim copii, murim copii… perspectiva copilărească a vieții e singura care nu dă frisoane, care nu doare în adânc. cândva, mi-amintesc că prin fereastra vechii case a copilăriei am văzut o magnifică iapă călcând elegant pământul și-n urma ei, într-un dans de vis, un mânz îmbrăcat în mantie de zăpadă și poezie fină, tânără și pufoasă… umbra unei imagini perfecte care nu-mi dă pace…

… caii se lasă dresați de oameni din blândețe, de drag, din dorința de a însănătoși ambientul, de a instaura un echilibru între marile nemulțumiri și marile posibile realizări. caii ne dau teme de gândire, ne țin prelegeri, nouă, copiilor ce suntem,… noi suntem păpuși fragile cu care caii se joacă… și gândurile noastre devin păpuși pentru cai… viața se poate lipsi de oricare dintre noi fără să simtă, fără să plângă… caii vor suferi elegant, până la capăt, depărtarea de cineva drag…

… arta împăcării cu universul e practicată din cele mai vechi timpuri de cai, armonia cerului cu pământul, șlefuirea spiritului e o practică sacră, cotidiană, corpul urmează un suflet curat și pacea vine de la sine, ca un mod de viață firesc… trecutul devine una cu viitorul și prezentul,… în lucrările mele reprezint cai necenzurați, neintrați îm politică. caii mei nu fermentează și nu joacă poker… caii mei propovăduiesc libertatea.

… calul iubește sinceritatea, este spiritual, el înlătură durerea din hipotalamus,… în prezența calului nimeni nu mai simte oboseala, temperatura corpului se autoreglează, somnul devine somn, insomnia dispare ca prin minune,… dependența de depresie fuge cât vede cu ochii, emoțiile nu o mai iau razna și autocontrolul se instalează, încrederea în sine revine… în prezența calului se modifică frecvența creierului,… calul te face să arăți așa cum ești.

… niciodată nu dau titluri lucrărilor… titlurile nu sunt pentru mine. sculptura e un gen de poezie aparte… dacă aș da titluri ar fi ca și cum aș limita registrul înțelegerilor posibile… mă identific cu omul preistoric care a pictat cai pe pereți de peșteri, fără să dea vreun titlu. după mintea mea, cine vede un cal știe că vede un cal, cine nu-l vede are o problemă de percepție, chiar dacă lucrarea e abstractă…  de obicei lucrez individual, dar uneori mă dedublez și atunci lucrez în grup… parcă am două minți, uneori și mai multe… călăresc o himeră încă de pe vremea studenției și cred că o să mai dureze o vreme până la descălecarea de pe acest animal fabulos…

… experimentez fără încetare. visez scene ecvestre, caut soluții, nu doar noaptea, ci și cu ochii deschiși, ziua… aud copite de cai, nechezături, fornăituri, scâncete, chemări, care, căruțe… în toate lucrările sunt îmbinate, pe lângă nisip, ghips, vată de sticlă, lemn, rășini epoxidice și alte ingrediente amestecate cu versuri ale lui mihai eminescu sau nichita stănescu, culori ale lui sabin bălașa, …

… aș emigra, pentru o vreme, în tibet,… dar acolo caii sunt mici, mai mici decât ai mei… sau mai mari? nici nu știu, va trebui să verific dacă e mai bine să fii împătimit nativ sau lovit de împătimire. palingeneza acolo ar fi mai ușor de făcut și joncțiunea divinului cu împătimirea, s-ar produce mai iute în preajma calului care suportă cu stoicism și sănătatea și boala…

… dialoghez cu contrastele din convingere. încerc să dreses viziuni și sentimente, știu că lumea este în fiecare dintre noi, toți suntem un mare micro univers,… emoțiile se confruntă cu dificultatea de exprimare, conflictul dintre imaginar și realitatea materialelor cu care lucrez e permanent,… practic rostul meu este de a crea echilibru între elemente văzute și nevăzute,… rezultatul e totdeauna surprinzător, nu totdeauna de înțeles, alteori fantastic, exact cum e un galop pe un cal înaripat prin spațiul infinit al metaforelor lumii și nelumii, gîndite ori negândite încă…

… m-am dedicat sculpturii pentru că așa am simțit că pot respira mai bine, că mi se oxigenează creierul mai bine… și pentru că simt că mi se potrivesc caii… arta e capabilă să îmbine tot ce mișcă pe lumea asta, de la nisip la piatră, de la lemn la jar, de la minte ageră la îndrăzneala făcătorului de începuturi… calul e perfecțiune.

… compoziția leagă idei, gânduri, schițe, de materialul în care lucrez, orice abstracțiune poate deveni realitate ori invers,… simt că fac artă pentru întreg mapamondul, chiar dacă sunt zile când nu văd altă ființă vie… ba, mint, îl văd pe motanul felix… singuratic ca și mine… el trăiește printre caii mei. mi-ar plăcea să știu cum se înțeleg când eu nu sunt la atelier… mieunătorule, auzi ce spun eu aici? cum te înțelegi cu caii mei? nu răspunzi, sigur, ești timid, nu dai din casă, nu dai interviuri, ești o vedetă ascunsă… sau poate te temi de musafiri? … capacitatea calului de cursă lungă de a fi câștigător stă în primul rând în voință, antrenament, experiență și abia apoi în echipament… echipamentul îl ajută doar pe cel pregătit.

… cine nu stăpânește figurativul e mort în zona abstractă… știți să desenați un cal, ? desenați un cal!… legăturile sunt atât de fine, că mulți le ignoră… plus că în școli lipsește o cultură estetică solidă. e posibil ca peste vreo douăzeci de ani maturii de atunci, copii azi, să nu priceapă absolut nimic din niciun fel de artă de dinaintea anilor lor de naștere.. sună prost, nu-i așa? ar fi bine să n-am dreptate…

… adevăr, căutare, să culegi eleganța din aer, să smulgi esența din te miri ce, aici e marea luptă, să găsești miezul și sensul lui, să guști gravitația, abstractizarea… din fericire, e timp pentru toate, și pentru om și cal.

… când mă doare spațiul gol gândesc acolo un cal, care se și materializează, care vine, ucide virușii, stimulează antiboala, esențializează și produce deschidere către ce el este din naștere: eleganță nativă, dans, vioiciune, spontaneitate,… și atunci se produce miracolul prin care un suflet deschis se zbate până atinge curățenia, care nu e liniște, ci început de nou drum creator de drumuri și posibilități, pentru că arta nu se termină niciodată…

… mi-ar plăcea să existe o republică a cailor… plină de lirism luminos, de dragoste și înțelegere, unde să nu se simtă că viața e extrem de perisabilă, de plăpândă… spiritul nu poate fi activ, decât parțial, într-un corp viciat, ba chiar poate să și dispară… experiența spirituală a cailor e vindecătoare… calul simte calcinomul, cum pisica locul cu energii negative,… să hrănești un cal cu mâna ta e o experiență unică, e ca și cum te-ai conecta la inima universului binecuvântării…

… cum scrii în limba cailor: războiul purifică? cine știe? cine mai crede asta?… poate doar nerozii, demenții!… istoria ar fi fost alta fără cai…. un imperiu fără cai nu putea exista, orice fost imperiu ar fi fost mort din naștere fără cai! caii au noblețea în sânge, un imperiu nu putea să omită asta, noblețea se transmite, e contagioasă… înțelepciunea întotdeauna e de dorit, iar calul este un mare înțelept… cred că dacă ar avea mâini, ar fi un fin bijutier modelator în lut de stele…

… realismul e uneori mai puternic decât realitatea… pentru că realitatea trece rapid, fuge și n-o mai prinzi… caii de război știu cel mai bine. dacă te uiți în ochii lor, afli…

… cele mai primejdioase ființe sunt cele care judecă după false principii,… frumusețea are și un sens tragic, foarte greu de priceput de cei care judecă pe fugă… caii mei sunt antifaustieni, de aceea ei salvează smintiți și bolnavi incurabili, au grijă de tradiții și dau palme-copite politicilor ipocrite… caii mei au copite meșterite din lacrimă de stâncă,… eu doar fac aur din scântei de copite adunate de pe drumurile imaginației…

… o viață simplă e mult mai bogată decât tot timpul și spațiul adunate degeaba într-un sac găurit. eu am suficient curaj să mă sui pe șa și asta fac… las calul să rumege, îl țesal cu dragoste, îi dau să mănânce jar de bună calitate, apoi încalec și plec în galop elegant spre locul sfânt al destinului spiritelor neliniștite…

… regimul comunist a ucis caii, eu îndrăznesc să-i sculptez… pandemia covidiană a ucis ceva mai mult: echilibrul lumii, care și așa era fragil… apoi a venit războiul din ucraina și criza asta care e doar la început… cutremurele… pare că vine apocalipsa mult prorocită de magicieni, vraci și vrăjitoare cititoare în boluri de cristal ori în cărți de tarot…

… libertatea, și cea artistică, ți-o câștigi singur prin inteligență. tot așa, o lucrare devine independentă prin adevărul pe care îl conține…

… de ce fac compoziții ecvestre de dimensiuni mici? foarte simplu… mersul lucrurilor lumii și pandemia m-au alungat dintr-un atelier uriaș într-un fost atelier de pictură. aici nu pot face lucrări mari. cum aș putea închipui aici un cal în mărime naturală?

… mulți au întrebat ce caută un sculptor într-un atelier de pictură? mă adaptez… nu aștept nimic să-mi cadă din cer… ce vine către mine vine pentru meritele mele, atât… murim, nu murim, ciclul vieții își vede de treaba lui, lupta cu materia, ca gest artistic, continuă, indiferent de vârstele care ne ajung din urmă…

… în spațiul ăsta am avut răgaz să și pictez. mulți colegi breaslă, mi-au văzut și picturile. în loc de încurajare am fost invitat să nu-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala… sigur, fiecare are dreptul la opinie… detaliile fac parte din poveste, o desăvârșesc, o fac să fie cursivă, fără poticneli inutile… poate că au dreptate, poate nu, timpul va dovedi,… dar până una-alta oala mea fierbe unde vreau eu! tocmai de aceea voi expune alături de caii mei și lucrări de pictură, grafică, desene făcute cu calculatorul, în tehnici combinate, neexpuse vreodată… tablouri, adică…

… ideea de fata morgana m-a urmărit toată viața,.. tablourile mele aduc la lumină nuduri văzute ca prin vis. lucrările sunt ceva ce nici eu nu știu ce sunt… un soi de punte enigmatică între fotografie veche și pictură filosofală ori grafică lovită de onestitatea muzelor și realitatea ascunsă…

… am primit reproșuri de la câteva doamne: “pe mine nu ai vrut să mă vezi nud…” … niciodată nu e prea târziu, doamnelor! … o femeie nu trebuie lăsată să disprețuiască, e în stare să dărâme munți și să distrugă continente! cel mai potrivit este să iubești femeia și să mângâi nudul cu tot ce ai mai bun în tine.

… artiștii adevărați respiră femeia, femeia inspiră artiștii, totul se învarte în jurul ei,… expirația e rezultatul unei eterne povești de dragoste, niciodată încheiată, mereu surprinzătoare, un pariu mare de tot… pe viață.

… practic, reiau teme esențiale, ciclul vieții de la naștere la moarte și le îmbrac cu propriile halucinații, himere, idei, bucurii, extazuri, momente de grație… reprezint frânturi din ce cred eu că este veșnic omenesc…

… singurul care nu comentează, indiferent ce-aș face, e motanul felix. l-am adus de la țară. locuiește singur în atelierul de pictură-sculptură. e castelul lui. așa am motiv să vin zilnic la lucru, să nu-mi dereglez ritmul creației, mă obligă să nu facă pauze lungi… lucrez, ud florile, îl hrănesc pe felix, iar el mă încurajează și mă stimulează.

… am întâlnit femei toată viața, unele foarte frumoase… eu văd prin haine, privirea mea face haina să devină transparentă, să dispară total… văd fiecare por. relaxați-vă, dragele mele vizitatoare surpriză!…

cele trei siluete ies în goana cea mai mare cu putință din atelier… se împiedică,… li se văd pantofii cu toc,… cad pe scări… își pierd cagulele și ies la iveală trei fețe blânde de femei frumoase. niciuna dintre ele nu se numără printre chipurile pictate.

sculptorul îl ia în brațe pe felix, îl mângâie și îi șoptește la ureche: în liceu am făcut pictură, nu sculptură. spun asta ca să stea liniștiți căutătorii de noduri în papură și nestemate în balegile cailor mei. motanul toarce fericit.

sfârșit