Când toposul evidențiază lumile alternative
Conform practicii din culturile cu orientare anglo-saxonă, un roman cum este cel al Genevievei Cogman, Biblioteca invizibilă, ar aparține genului numit fantasy, ca formă a delimitării între prezența unui real tratat mimetic și cel structurat pur imaginar. Detaliind, o atare formă se supune unui tipar preconstituit, operant în mituri, în folclor (basme și povești, chiar în unele credințe care generează atitudini organizate ritualic), în literatura numită fantastică (inclusiv cea care preia resursele goticului), în legendarul care „prelucrează” istoria în registrul „eroului” solicitând violent „albul” sau „negrul” etc. Dincolo de acestea, însă, ne aflăm în fața stării de elasticizare, de înlăturare a dimensiunii „tari” a conceptelor alocate teoriei genurilor și speciilor literare, fapt care permite nu doar contaminarea cu sensuri alogene, ci, nu o dată, mergând până la restructurarea întregului prin armonizarea stranie a posibilului cu imposibilul ori prin supunerea inexistentului la logica existentului și la deschiderea constructului către o înțelegere în termeni acceptabili. Și cum utopia se află și ea în funcțiune, dacă apelăm la cea mai recentă taxinomie a acesteia (vz. Corin Braga, Pour une morphologie du genre utopique, Classiques Garnier, 2018; modalitatea de prefixare e explicată pe parcurs), desprindem cele patru mari stratificări: eutopia – ca un virtual pozitiv posibil; outopia – ca un virtual pozitiv imposibil; dystopia – ca un virtual negativ posibil; și antiutopia – ca un virtual negativ imposibil. Sigur, orice clasificare, pornind de la particular la general, este necesară și stabilă în zona celui din urmă; dar în starea de aplicabilitate, dezvoltată în continuare de autor, dinamica literaturii actuale nu ocolește, pe stratul expresiilor efective, mixajul, alunecarea dintr-o paradigmă în alta în funcție tocmai de mișcarea fără limite a structurii textuale de fapt.
Biblioteca invizibilă ilustrează tocmai o asemenea alunecare între straturi diferite, o dinamică la prima vedere confuzională, dar armonizată ca imagine de ansamblu. În sine, dintru început, romanul acoperă realitatea unei utopii, fiind vorba de un univers „construit”, o lume inexistentă, dar posibilă: și spunem „inexistentă” fiind vorba de „realități” (lumi paralele) despre care nu avem certitudinea că există, dar pe care fizica cuantică le consideră posibile. Cadrul imediat este, așadar, unul al literaturii SF. Doar că în aceste „lumi”, nu știm câte și nici ce le populează pe toate, sunt funcționale puteri și personaje desprinse dintr-o „natură” fantasy: magie, necromanție, licantropi, alte ființe preluate dintr-o arhivă teratologică. Iar intriga se organizează pe aliniamentele clare ale romanului polițist. Între aceste lumi, se află un soi de bibliotecă-stat, ca operator esențial pe o direcție „universalistă”, fără a avea nicio informație dacă, în „lumea” ei, mai există și altceva decât această bibliotecă imensă și slujitorii ei. Altfel, universul din celelalte lumi paralele se consumă la parametri obișnuiți: el are o istorie, acolo s-au scris și se scriu cărți care sunt editate, bibliotecile funcționează în cadru „tradițional”, puse la dispoziția cititorilor pe rețeaua cunoscută (de la o bibliotecă centrală, la bibliotecile diferitelor instituții, mai ales ale celor din învățământ, până la cele personale). Sub acest aspect, starea este una a normalității; iar normalitate mai poate însemna și faptul că lumile nu comunică între ele, oprite fiind întru sine și pentru sine. Doar Biblioteca (acum devine necesară majuscula) are calitatea de observator al tuturor realităților și – în finalizare „absolută” – de tezaur, nu fără exigențe valorice, dar și de altă natură, al tipăriturilor din întreaga constelație virtuală.
Personalul Bibliotecii se afirmă prin exclusivism: un Bibliotecar „își dorea doar ceea ce-și dorise mereu: o carte bună de citit”, precum și, odată cu înaintarea în vârstă, transferând acumularea de informații în texte destinate cunoașterii. În speță, cum am precizat deja, funcționa și selecția: „Obținerea cărților era ceea ceea ce conta cu adevărat […]. Aceea era misiunea Bibliotecii […]. Era vorba despre găsirea operelor unice de ficțiune și despre depozitarea lor într-un loc atemporal și în afara spațiului”. În Bibliotecă, ierarhia funcțiilor devenea doar o problemă de acumulare, o chestiune a „senioratului”, nivel la care importantă era raritatea unei cărții, unicatul chiar. În fiecare „lume”, Biblioteca își avea agentura sa, care achiziționa tot ceea ce considera necesar centrul. În cazuri speciale, când era semnalată existența unei cărți de excepție, Bibliotecarul putea fi trimis în vederea obținerii acesteia, inclusiv – dacă altfel nu era posibil – prin sustragere. Cu precizarea: „Biblioteca funcționează pe baza teoriei conspirației. Nu recunoaște nimic, neagă totul, apoi află ce se petrece și publică o lucrare pe tema respectivă”. Mai mult, din Bibliotecă nu dispare nimic, nu se aruncă nimic. Esențial, însă, se arată a fi „efectul asupra Limbii” al unei cărți noi sau, până atunci, necunoscute, conform acelei „logici” de aflat într-una din frazele prin care Cassirer justifica, mai la începutul secolului al 20-lea, funcția simbolică: „Alături de funcția pură a cunoașterii este valabilă și funcția gândirii lingvistice, cea a gândirii mitico-religioase și funcția intuiției artistice, de aici apare clar cum în toate acestea se împlinește o configurație complet determinată nu atât a lumii, cât mai mult îndreptată asupra lumii (subl. aut. – n.n.), asupra conexiunilor obiective a sensului și a unei intuiții obiective”. Dar, în roman, va fi vorba, de fapt, despre o supraobiectivare, de modalitatea originară a Cuvântului de a introduce ordinea în lucruri sau de a constrânge obiectul să revină la propria sa natură. Posesia „deplină” a Limbii conferă, astfel, celui care o deține, puterea efectivă, cum vom vedea, de a acționa asupra lumii „materiale” din lumile paralele.
Începutul romanului ne-o prezintă pe Bibliotecara Irene trimisă într-o asemenea lume pentru a căuta Recviemurile de la miezul nopții, „faimosul debut editorial al necromantului Balan Pestifer”, în original, întrucât versiunea tipărită n-ar fi respectat manuscrisul. În această lume încărcată de magie, populată de vrăjitori și vârcolaci, autorul cărții căutate fiind el însuși un exemplar al respectivei „realități”, Irene va afla, până la urmă, originalul lucrării în „camera trofeelor” a internatului care îl găzduise pe Balan Pestifer. Cum sustragerea manuscrisului va declanșa alarma, fiind urmărită de elevii „școlii unde se preda magia”, atacată de garguii de piatră de pe clădirea internatului, însuflețiți prin vrajă de maeștrii-profesori, apoi de câinii demonici care aruncau flăcări, Bibliotecara va scăpa folosind puterile Limbii și va reuși să ajungă în biblioteca școlii: doar dintr-un asemenea loc, apelând din nou la energiile esențiale ale cuvântului, va putea deschide portalul necesar întoarcerii în Bibliotecă. Practic, misiunea sa era, astfel, încheiată, portalul, ca și spațiul Bibliotecii, fiind inaccesibil neposesorilor Limbii. Iar după ce predă textul original al cărții indicate, accesează programele calculatorului pentru a afla noutățile survenite în perioada absenței sale: „Problema cu o limbă în continuă evoluție, care putea fi utilizată pentru a exprima lucrurile precis, era… evolutivă. Cu cât mai multe aduceau agenții precum Irene la Bibliotecă, cu atât limba se schimba. Se întrebă, posomorâtă, dacă trofeul dobândit de ea recent avea să inspire un cuvânt nou sau două, sau doar să schimbe unul vechi. Poate că urma să ajute la definirea unei anumite nuanțe de negru. Totuși, existau compensații. Cum era să poți da Ordine lumii din jurul tău”.
N-o va aștepta, însă, o perioadă liniștită: Coppelia, „Supraveghetoarea ei directă și mentorul ei”, îi va cere să efectueze o nouă deplasare, de data aceasta însoțită de un elev, Kai, în scopul inițierii acestuia în condițiile operării în exteriorul Bibliotecii. Ținta era indicată precis: „Manuscris original Grimm, volumul 1, 1812, în prezent la Londra, paralela B-395, cea mai apropiată Traversare în interiorul British Library, localizată la British Museum. Mai multe detalii disponibile la Bibliotecarul local”. Dar dacă, în indicarea obiectului căutat, Biblioteca folosise sintagma „manuscrisul original”, când acesta va fi cunoscut, el va fi considerat o „carte”, descrisă în consecință: „Este o carte mare, cu coperte groase… Este legată în piele și ilustrată. Are, poate, cam cincisprezece centimetri pe douăzeci”. Diferența față de exemplarele ediției princeps se află în prezența a două povești necunoscute ale fraților Jakob și Wilhelm Grimm: celor 86 de texte edite, li se adaugă cea intitulată Povestea pietrei din Turnul Babel, precum și cea de a 88-a (despre care nu ni se spune nimic, de presupus în ideea continuării întâmplărilor într-o „serie”, urmând modele de tipul Harry Potter, Dune, Cântec de gheață și foc etc.).
Surpriza este că, odată ajunși la destinație, Irene și Kai constată că lumea paralelă în care au ajuns se află în carantină, coruptă fiind de „forțe haotice”, având „un factor de risc dincolo de normal”: „Magia sa se înclinase prea departe în direcția greșită dintre ordine și dezordine. […] haosul care corupea lumile echilibrate era un pericol vechi de când lumea, cu potențial letal pentru agenții Bibliotecii. Și era împotriva tuturor noțiunilor reprezentate de aceasta, în calitate de instituție care păstra ordinea. […] fără un element de echilibru, o lume coruptă ar fi putut involua până la haosul primordial. Nimeni nu putea fi sigur unde se afla linia despărțitoare dintre infestarea cu haos și absorbția totală”.
De fapt, acesta este momentul în care întrezărim enorma metaforă pe care se edifică romanul, dincolo de intriga polițistă, țesută cu abilitate, tensionată și convingătoare (nu gratuit, autoarea Bibliotecii invizibile mărturisește că și-a făcut ucenicia pe textele lui Tolkien și pe episoadele „seriei” Sherlock Holmes), de jocul decupajelor fantastice și ale SF-ului, de pulsațiile frazărilor care ne plasează într-un imaginar când ciudat, când straniu, de mixajul „natural” al posibilului cu imposibilul. În desprinderea direcției de sens pe care o propunem ar fi, de asemenea, hazardat, în orice caz inutil să căutăm modùlii intenției ori să forțăm departajarea între intuiția și premeditarea autoarei, când ar putea fi în cauză doar simpla consecință a formalizărilor lectorului. În definitiv, lumile paralele, pe care realul nu ni le oferă (încă!), sunt creația bibliotecii, prin intermediul „magiei” cărților (magie înseamnă și a crea fragmente de realitate, mai ales când locul și timpul sunt constructe ale imaginarului, iar popularea dislocă din dicționar orice denumire pentru structuri ființiale existente doar prin capacitatea omului de a le aduce, ca fantasme, în propria sa istorie). Totul „există” doar ca act al trăirii și al simțirii, conservate în durata pe care o asigură, imprescriptibil, și Biblioteca. Emanații ale Bibliotecii fiind, lumile paralele se desprind, prin „existență”, de ea, întrucât creatul devine liber, nu se mai poate întoarce în creator, poate chiar să se dezică de acesta, să-l renege, să-și asume o „stare” alta decât cea care i-a fost dată. Față de creația sa, creatorul iese din timpul ei: prima își delimitează propria istorie, cum la fel de bine poate să se și distrugă. De aceea, „personalul” Bibliotecii devine, figurat vorbind, instrumente ale culturii, drept care nu au vârstă: cât timp se află în Bibliotecă, ei nu „consumă” timp, devin supuși acestuia doar când se află în afara „realității” ei. Când au hotărât să renunțe la calitatea de Bibliotecari, părinții Irenei n-au ieșit și din viață; e ceea ce se întâmplă și agenților Bibliotecii, care sunt marcați fizic doar la contactul cu durata din lumile alternative dominate de timp. De altfel, în Bibliotecă, nu există naștere și moarte, acestea aparțin exteriorității: chiar cărțile s-au „născut” și se „nasc” dincolo de edificiul ei, „absolutul” interiorității nu deține capacitatea creației materiale. Și fiindcă nu se află în timp, Biblioteca nu e vizibilă lumilor alternative, locul pe care îl ocupă nu poate fi perceput ca moment, nefiind expus efemerului. Aici, limitele nu vizează starea de fapt a paradoxului.
Față de toate acestea, „nivelul ridicat al infestării cu haos” din „realitatea” spre care erau trimiși Irene și Kai – însemnând altceva decât existența magiei și a spiritelor care „se bazau pe reguli și erau fenomene naturale (subl. ns. – M.B.) în lumile lor” – reprezenta pericolul unei destabilizări radicale. Ca factor de echilibru, controlând imaginarul și demersul fantastic pentru a fi plasate în lumina firescului, Biblioteca știa că perspectiva „haosului primordial”, dominat de iraționalitate și distrugător al armoniei, va sfârși prin a-și supune, a absorbi nu numai lumile paralele, ci îi va atinge letal și propria rațiune de a exista: neavând acces la realitatea haosului, precum și în consecința distrugerii lumilor paralele, Biblioteca va fi suprimată prin izolare – condiție a inutilității. Acest adevăr îl știa și Irene, când se întreba de ce nu interveniseră Dragonii, cei chemați să contracareze efectele haotice, „ființe” cărora „nu le plăcea haosul, fiind creaturi jurate legilor și structurii”. Deși intuia, Irene nu știa că însoțitorul ei, Kai, nu îi fusese repartizat întâmplător, doar ca simplu discipol ce urma a fi „inițiat”: originar din realitatea Gamma (în medicină, radiația Gamma este folosită pentru a distruge celulele canceroase, deci proliferarea necontrolată, „haosul” acestora), pe parcurs se va vedea că, sub aparența modestă a elevului, se ascundea un Dragon.
Lumile alternative sunt, așadar, lumi imaginare ce populează universul patronat de Bibliotecă: ele au ca model realul, refăcut în parametri aproape similari, deci cu un oarecare grad de fidelitate, facilitând, totodată, apariția „inexistentului” sub semnul viziunilor decupate din formalizări ale fantasticului. Din nou, termenul de „inexistent” își arată, totuși, relativitatea, din moment ce visul, reveria, imaginația – ca straturi efective ale ființării – primesc o consistență care, în zona convingerilor și a credințelor, dețin gradul concreteței. În romanul de față, aceste elemente nu sunt introduse prin întreruperea, prin spargerea realului, nu instituie o „breșă” alocată manifest supranaturalului, respectiv imposibilului, ci – conform teoriei imaginarului – prin alunecare, ca insinuare dorită a fi imperceptibilă în imediatul ei, chiar credibilă ca prezență (mai aproape de ceea ce au propus Marcel Brion și Tzvetan Todorov decât Roger Caillois și Louis Vax, cu aplicație, totuși, secvențială). De aceea, elementul fantastic poate fi mai ușor atașat simbolului sau metaforei, deschizând astfel resorturile polisemiei discursului romanesc. De altfel, într-o extindere căreia n-am putea să-i spunem chiar speculativă, dacă pot „exista” tot atâtea lumi alternative câte sunt deschise prin fiecare act de creație, am conveni că numărul lor este nelimitat; romanul sugerează, însă, posibilitatea contracarării și ralierii chiar a tendințelor centrifuge, atunci când apar aliniamente comune sau măcar apropiate, ceea ce implică o structură „de grup”, asemeni celor operante în teoria literaturii în calitate de „genuri” și „specii”. Lumile sunt „paralele” sau „alternative”, dar nu sunt identice – „calitate” menționată în roman, deși detaliată doar pentru o singură „realitate”, cea în care pătrund cei doi agenți ai Bibliotecii.
La limită, vrăjitori, magicieni, chiromanți, vârcolaci, spiriduși, zâne, vampiri, mutanți, structuri robotice „exotice” sau câini de urmărire și atac există în mentalul din concretul nostru (undeva este menționată preluarea imaginarului folcloric), în discuție rămânând puterile stranii de care ar dispune aceștia. Ceea ce intervine disonant în această „normalitate” a lumii în care ajung Irene și Kai, ceea ce îi rupe acesteia echilibrul și armonia, prefigurând instalarea haosului („originar”, dacă avem în vedere că este vizat un întreg „cosmos”), este activitatea desfășurată de două grupări ostile principiilor Bibliotecii, ambele interesate, din motive mai mult sau mai puțin obscure, de a intra în posesia cărții. Dispărută după asasinarea colecționarului Wyndham, cel care o obținuse în urma unei licitații, căutarea ei trasează trama romanului derulată ca modulație textuală plasată ca desfășurare polițist-fantasy în ramă SF-fantasy, consumând crime, conspirații, confruntări, violențe, scene macabre etc. – spațiu narativ asupra căruia nu vom insista, păstrându-ne în zona în care prezența Bibliotecii acutizează registrul simbolurilor infiltrate până la nivelul teoriei literaturii.
Cea dintâi grupare, a Neamului, primind uneori și adjectivarea „Frumos”, cu dublă semnificație, își extrage puterile din chiar constituirea sa: membrii săi își justifică poziționarea deopotrivă prin ascendența nobiliară și prin altitudinea intelectuală, arogându-și astfel calitatea și rolul elitei la adăpostul duratei și al valorii (aceasta creditată doar de ea). Dar „Lorzii măreți ai Neamului nu se manifestă în forma lor reală, în lumile fizice”, întrucât „haosul creat de ei este prea vast” și „ar dezintegra lumea”. Cu delegare pentru acțiune în plan concret operează doar personaje de rang inferior, care își croiesc „drum în societate și o dezbină”, „destabilizează tot ce ating”, având ca țintă precisă, urmărită prin „implicațiile lor politice”, obținerea „dominației mondiale”. Respectiv, ceea ce Biblioteca numește haos: dictatul, implementarea ierarhiei sociale, modelul unic de gândire și acțiune, spargerea individualității, suprimarea „devierilor” ș.a.
Nu scopul, ci mijloacele diferențiază Frăția Fierului de precedenta grupare, ea unind pe cei aflați în posesia tehnologiilor de ultimă oră. Ca particularitate în plus, conducerea Frăției fusese preluată, prin crimă, de un Bibliotecar renegat. Caz unic în existența Bibliotecii, Alberich (numele sub care este cunoscut „renegatul”) nu doar părăsise „lumea” acesteia, ci se ridicare împotriva legilor și normelor ei, reușind, însă, a-și păstra puterile Limbii, cunoașterea mecanismelor de funcționare ale „sursei”, apropriindu-și totodată puterile Neamului și, o ciudățenie în plus! evitând supunerea propriei existențe la erodarea ei de către timpul, crezut implacabil, al exteriorității (probabil tot prin intermediul unei tehnologii de excepție): „El părăsise Biblioteca cu cinci sute de ani în urmă (subl. aut. – n.n.). Nu exista nici o cale să mai fie în viață prin metodele clasice ale Bibliotecii. […] Literatura fantastică sau de groază furniza o duzină de idei neplăcute despre felurile în care Alberich își păstrase viața, deși unele dintre acestea nu se puteau numi «viață». Și la ce îi folosea această existență continuă? […] Cel mai bun răspuns pe care-l putea furniza (Irene – n.n.), în prezent, era: ceva rău (subl. aut. – n.n.)”. Or, iar romanul avansează această posibilitate, Alberich ar fi deținut mai multe informații despre carte chiar decât agenții Bibliotecii, mizând pe faptul că posesia și cunoașterea în detalii a textului i-ar fi facilitat calea spre unificarea lumilor paralele, ca supuse voinței sale, la adăpostul tehnologiilor de vârf. Poate, într-o perspectivă pe care o vom menționa ceva mai departe, chiar știa că „povestea” este despre constituirea Bibliotecii și despre ceea ce îi asigură statutul de generator și armonizator al lumilor alternative, cum la fel de bine știa că a cunoaște originea unui lucru înseamnă a-l stăpâni, așadar ar putea fi și mijlocul de a distruge marcajul care asigură fidelitatea Bibliotecarilor. Cu începutul celei de-a 87-a povești, singurul fragment oferit, în roman, din cuprinsul cărții căutate, cititorul este plasat înspre o atare ipoteză: „Au fost odată, ca niciodată, […] un frate și o soră, care aparțineau aceleiași Biblioteci. Era una ciudată, fiindcă păstra cărți dintr-o mie de lumi, însă se afla în afara tuturor. Iar fratele și sora se iubeau și colaborau pentru a găsi cărți noi pentru Biblioteca lor… […]. Într-o zi, fratele îi spuse surorii sale: «Fiindcă această Bibliotecă deține toate poveștile, cuprinde oare și povestea propriei geneze?». […] «Bănuiesc», spuse sora. «Dar nu ar fi înțelept să o căutăm». «De ce?» întrebă fratele. «Din cauza naturii secretului Bibliotecii», răspunse sora, «al cărei sigiliu îl purtăm în spate». Fratele nu se ostenise nicicând să își privească semnul de pe spate. Dar, în seara aceea, căută o oglindă și citi scrisul de pe pielea sa, iar ceea ce citi acolo îl făcu să înnebunească. Părăsi Biblioteca și se alie cu dușmanii săi împotriva acesteia. Dar, mai ales, jură răzbunare surorii sale, fiindcă ea rostise cuvintele care-l aduseseră pe acest drum”.
Numai că, oprit – intenționat sau nu – în acest punct, romanul se dilată, în continuare, cu întrebări fără răspuns, confuzionează. Nu aflăm nimic despre ceea ce băiatul citise ca fiind „secretul Bibliotecii”, nici de ce, cunoscându-l, acesta devenise motiv de răzbunare pe propria-i soră. Simplele supoziții ale cititorului pot antrena chiar contradicțiile: Dorința de a se răzbuna marchează, cumva, regretul fratelui că a fost, de fapt, constrâns să părăsească Biblioteca? Și mai ales: Este, oare, Alberich într-adevăr fratele răzvrătit? Alunecarea înspre supoziții devine încă mai ciudată prin natura unor trimiteri cu ieșire din real: De ce „povestea” este a unei „pietre din Turnul Babel”? Dar, poate, ar trebui să convenim că, în relație cu intenția „deschiderii” finalului, chiar și logica strânsă a story-ul polițist e în măsură a fi alterată de convențiile funcționale în SF și fantasy, în prezența unui „discurs” totuși încheiat. Iar faptul că, în final, agenții Bibliotecii reușesc să obțină cartea dorită, depășind obstacolele ridicate de Neamul elitist existent în lumea alternativă respectivă, că Alberich va fi expulzat din aceasta fără posibilitatea revenirii, că Irene este numită Bibliotecar Rezident al ei, având misiunea – sprijinită de același Kai (despre care, din cel de al doilea volum, încă netradus la noi, al „seriei”, aflăm că aparține chiar familiei regale a Dragonilor) – de a elimina efectele haosului rezultat din cele două tentative de înlăturare a relativei „normalități” ficționale instituite prin prezența autoritară a Bibliotecii, se oferă, nu chiar indirect, și ca o privire critică asupra unor tendințe din actualitatea noastră. Bibliotecarii sunt prin excelență cititori împătimiți, prețuiesc cartea, descoperă texte mai puțin sau deloc cunoscute, le comentează și stabilesc regulile Limbii ca „putere”. „Descoperirile științifice sunt aceleași în lumile alternative și, chiar dacă sunt, indubitabil, importante”, ei prețuiesc, în primul rând, creatorul și creația: „Pot exista o sută de frați Jakob și Wilhelm Grimm, într-o sută de lumi diferite, și de fiecare dată se poate să fi scris un set diferit de povești” – aceasta e ceea ce caută ei. Și fiindcă „există forțe legitime și haotice în toate lumile”, iar „uneori, capătă formă fizică, apărând ca entități sau personificări ale ordinii”, fiind de fapt ale dezordinii, deoarece nu „susțin rațiunea și legile firii”, Biblioteca nu doar colectează, conservează ori salvează cărți, ci caută „să salveze lumile create”, iar dacă, în timp, „lumea lor originală le pierde”, poate să i le pună din nou la dispoziție. Altfel spus, diversitatea nu este doar o condiție a originarului, ci și a persistenței creației, a ficționalului, ca situare în existență a alternativei.
Articol apărut în nr.4/2019 al revistei
