Caragiale, din nou?
În urmă cu zece ani, revista noastră îi dedica lui Ion Luca Caragiale un număr întreg, cu prilejul împlinirii a 160 de ani de la naștere și comemorării centenarului morții scriitorului. Acel număr, apărut în aprilie 2012, sub genericul, oarecum postdecembrist, „Caragiale e cu noi!”, s-a înscris undeva între „Caragiale și iar Caragiale” și „textul și metatextul” Marelui Ploieștean. Tot acolo, Dan C. Mihăilescu, într-un interviu antologic, vorbea astfel despre acel an: „Cam sărăcuț an Caragiale…”. Criticul mai adăuga și faptul că, în astfel de ocazii, ne lipsesc „viziunile coerente.”
Revenim acum, iată, din nou, la Caragiale, sub un generic cumva mai serios, „Caragiale după Caragiale”, convinși că, deocamdată, moștenirea sa, în literatură, societate și mentalitate este nu doar esențială, dar încă purtătoare de mari înțelesuri.
În articolul său dedicat lui Titu Maiorescu (vezi „Titu Maiorescu, român și european”, în volumul „Prin alții spre sine”, eseuri vechi și noi, 1988), N. Steinhardt se întreabă, referitor la Caragiale, deloc retoric: „Mai există o întrebare, mă persecută, presupun că nu numai pe mine: de ce parte ar fi fost Caragiale în 1914, în 1916? de a neutraliștilor, de a filogermanilor, de a antantiștilor? Să nu pierdem din vedere că autorul Scrisorii era takist, un takist fervent (Sănătate să-ți dea Dumnezeu, că minte ți-a dat destulă) și ca atare nu-i de închipuit la el o atitudine neutralistă ca la Maiorescu. Antantist sunt sigur că ar fi fost, dar etic și cerebral tot un mitteleuropean rămâne.” Astfel de superioare provocări sunt oricând dătătoare de ajutor și trezire.
Așadar, „Caragiale după Caragiale”. Iar în acest demers, Euphorion a alcătuit, prin Rita Chirian și Dumitru Chioaru, câteva posibile repere pentru colaboratorii revistei.
1.De ce dintre marii clasici ai literaturii române: Eminescu, Creangă, Caragiale și Slavici, autorul Scrisorii pierdute este considerat cel mai actual, chiar „profet” al vremurilor noastre?
2.Caragiale le-a răspuns detractorilor volumului său de schițe intitulat Momente că „este o carte europeană”. Ce argumente îi confirmă această părere?
3.Caragiale este produsul și etalonul unei lumi – fin de siècle și belle Epoque – cu tarele și seninul marginii și marginalității pe care le reprezintă Regatul României. Care este relieful acestui „continent” pe care-l stăpânește Caragiale?
4.Nestatornicie și uzură, slujbe nenumărate și infidelități politice, fraternități și acuze de plagiat, dezrădăcinări și insecuritate, frondă și exil, amărăciune și umor, absurd și sarcasm, toate caracterizează lumea lui Caragiale, bio – și bibliografic. Cum ar arăta, cu ce s-ar ocupa, ce ar scrie – dacă ar face-o – astăzi Caragiale? În ce măsură poate fi imaginat un Caragiale al veacului nostru?
5.Caragiale, în spiritul epocii, este un atent observator al politicului. Comediile, „momentele”, publicistica lui sunt centrate asupra efortului de a izola și de a stigmatiza amoralitatea, demagogia, ticăloșia, prețiozitatea, gregarismul, ignoranța. Care sunt lecțiile lui Caragiale? Ce este peren și ce este databil și circumstanțial în universul Caragiale?
6.Există o „moșternire” Caragiale în societatea, în literatura, în mentalitatea românească? Care sunt acei scriitori contemporani care continuă tradiția lui Caragiale? Menționați și operele lor.
