„Caragiale s-a exprimat în timpul monarhiei europene, nu al republicii de tip sovietic și post-sovietic”
– De ce dintre marii clasici ai literaturii române: Eminescu, Creangă, Caragiale și Slavici, autorul „Scrisorii pierdute” este considerat cel mai actual, chiar „profet” al vremurilor noastre?
Despre I.L. Caragiale nu mă pot pronunța decât situându-l în contextul Junimii, cu o pronunțată și fertilă „haltă” ieșeană, în timpul lui Vasile Pogor (primar celebru, amfitrion de multe ori al junimiștilor, traducător al lui Goethe, Baudelaire, E.A. Poe etc.) și al lui Iacob Negruzzi (Revista „Convorbiri literare”), al lui Nicolae Gane și Petru Missir, al lui Conta, Xenopol, Lambrior, dar și în episodice întâmplări bucureștene, când Maiorescu și P.P. Carp (între alții) au mutat Junimea în noua capitală.
Îi dau dreptate doamnei Elvira Sorohan, care argumentează o ascendență cantemirească a lui Caragiale: „Balcanismul spiritualului autor al «Scrisorii pierdute» este în multe alte privințe anticipat, în lumea pestriță a «Istoriei ieroglifice», căzută prematur în ispita parlamentarismului steril” (Postfață la Istoria ieroglifică, Iași, Junimea, 1988). Evident, nu îl omitem pe antecesorul (Președinte de onoare al Junimii ieșene – n.n.) Vasile Alecsandri (care domină, central, medalionul cu fotografiile junimiștilor, la 1883, unde portretul lui I.L. Caragiale ocupă poziția 27 în tabloul Cercului literar rostogolit din Iași către București – n.n.).
Într-un text puțin cunoscut despre Bolta Rece (mss. 3829, aflat în arhivele Muzeului Național al Literaturii Române Iași) există, între altele, un mesaj savuros al lui Caragiale, către amicul junimist Ion Creangă:
(…) În sfârșit, Iașul dacă vă are în sânul său, a meritat de la patrie și deci îl omagiez ca un titirez, strigând:
Iașule/ Nașule/ Te spanga/ Cu Creanga!
Iată-m-ăș Toreador în vecinătatea [bisericii – n.n.] Sf. Teodor,
pe unde a trecut corida noastră, spre Bolta Rece. Eram mai îndrăzneț ca Ivan Turbincă și mai fericit ca Ion Roată. Sau cum mi-ai scris mătăluță: Ai pierdut scrisoarea, ai găsit licoarea, dătătoare de iluzii și de generoase amintiri…
Iar într-o epistolă mai târzie, după alte bune episoade petrecute în Iași (colaborator al ziarului „Opinia”; înamorat de Fridolina, verișoara compozitorului Eduard Caudela; prezențe la banchetele Junimii etc.), scrisoare din 1907 către Avram Steuerman-Rodion (1872-1918, publicist, doctor în medicină, prim redactor al ziarului ieșean „Opinia” – n.n.), scria:
(…) eu cu sufletul sunt mai mult ieșean decât bucureștean, deși la fel sunt și ploieștean. E ușor de explicat: în Iași mi s-a deșteptat mai întâi dragostea de patrie și de artă și de altele ale lumii…
Pentru alte detalii, puțin cunoscute, recomand câteva cărți mai puțin circulate, apărute în vremea din urmă:
- CARAGIALE ÎN IAȘII JUNIMII (Olga RUSU și un colectiv). Iași, Timpul, 2002;
- MITICĂ ȘI NENEA IANCU LA BERLIN (roman documentar de Bogdan BĂDULESCU și Olga RUSU). Iași, PrincepsEdit, 2006;
- PRELECȚIUNILE JUNIMII (ediție de Olga RUSU, prefață de Lucian VASILIU). Iași, Junimea, colecția Mousaion, nr. 2, 2008;
- IAȘI. Chipuri în bronz, marmură și piatră (Colectiv: Olga RUSU, Constantin-Liviu RUSU, Viorela LĂCĂTUȘU și Codrin LĂCĂTUȘU). Iași, Vasiliana᾽98, 2003.
- Dan IONESCU, Absurdul în opera lui I.L. Caragiale. Iași, Junimea, colecția Efigii, 2018.
Junimea, junimismul, Maiorescu și marii clasici rezistă, sunt actuali!
– Caragiale le-a răspuns detractorilor volumului său de schițe intitulat „Momente” că „este o carte europeană”. Ce argumente îi confirmă această părere?
Detractorilor lui Caragiale le-au răspuns, în fel și chip, în texte izolate sau în tomuri consistente: Titu Maiorescu, Gherea, Ibrăileanu, Iorga, Ralea, Zarifopol, G. Călinescu, Șerban Cioculescu, Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu, dar și Ștefan Cazimir, Alexandru Paleologu, Valentin Silvestru, Lucian Pintilie, Alexandru Călinescu, Gabriel Dimisianu, Florin Manolescu, Alex Ștefănescu, Mihai Zamfir, Mircea A. Diaconu și mulți alți comilitoni, critici literari substanțiali sau regizori de înaltă clasă. Parțial, lista poate fi regăsită în „Marea trăncăneală”, altfel spus volumul spectaculos al lui Mircea Iorgulescu: Eseu despre LUMEA LUI CARAGIALE, București, Cartea Românească, 1988.
În chestiunea europenității, constat: Caragiale s-a exprimat în timpul monarhiei europene, nu al republicii de tip sovietic și post-sovietic.
– Caragiale este produsul și etalonul unei lumi – fin de siècle și belle Epoque – cu tarele și seninul marginii și marginalității pe care le reprezintă Regatul României. Care este relieful acestui „continent” pe care-l stăpânește Caragiale?
Nu mi-l pot imagina, azi, pe Caragiale, cum nici pe Homer, Dante, Shakespeare, Villon, Goethe…
Mi-ar fi plăcut să-l știu sărbătorit la 60 de ani și să fi putut participa și eu la celebrarea lui. În ziarul „Opinia” (Iași, 19.I.1912, p.2) aflăm nota, cu bold: Informații. Sărbătorirea lui Caragiale:
În ziua de 30 ianuarie cor.[ent] ilustrul scriitor Caragiale, împlinind vârsta de 60 de ani, Comitetul Societății Scriitorilor Români a hotărât organizarea unei mari serbări în întreaga țară. Un program special va anunța ordinea serbărilor. Președintele Societății, Emil Gârleanu, a telegrafiat maestrului, rugându-l a face jertfa de a veni în acea zi în mijlocul scriitorilor care vreau să-l sărbătorească.
– Nestatornicie și uzură, slujbe nenumărate și infidelități politice, fraternități și acuze de plagiat, dezrădăcinări și insecuritate, frondă și exil, amărăciune și umor, absurd și sarcasm, toate caracterizează lumea lui Caragiale, bio – și bibliografic. Cum ar arăta, cu ce s-ar ocupa, ce ar scrie – dacă ar face-o – astăzi Caragiale? În ce măsură poate fi imaginat un Caragiale al veacului nostru?
Caragiale al veacului nostru? Contemporanul? Păstrând proporțiile: nu îl văd în Parlamentul nostru (deși, în vremea lui s-a dorit acolo, dar nu a fost acceptat pe listă); nu îl văd director de teatru (deși a fost la un pas, dar solicitările lui au trecut în plan secund, fiind preferate alte nume, mult mai comode); nu îl văd ministru al Instrucțiunilor Publice (deși a fost revizor școlar, precum Eminescu), nu îl văd coordonator HORECA (deși a încercat în mai multe rânduri să își rânduiască o mică afacere în zona gastronomico-oenologică) etc.
Păstrând iarăși proporțiile: îl văd lucrând în presă și pe scenele lumii, ca rădăuțeanul infatigabil Matei Vișniec la RFI; sau în presă și diplomație, ca sibianul nostru prețuit, Emil Hurezeanu, la „Europa liberă” sau la Ambasada noastră din Germania, ulterior Austria! Poate, păstrând registrul ludic, precum Constantin Chiriac, ieșeanul care însuflețește Festivalul Internațional de Teatru însumând în Sibiu, anual, tot ce are mai bun spectacolul elevat, creator, seducător al secolului nostru bulversat!
– Caragiale, în spiritul epocii, este un atent observator al politicului. Comediile, „momentele”, publicistica lui sunt centrate asupra efortului de a izola și de a stigmatiza amoralitatea, demagogia, ticăloșia, prețiozitatea, gregarismul, ignoranța. Care sunt lecțiile lui Caragiale? Ce este peren și ce este databil și circumstanțial în universul Caragiale?
„Lecțiile” lui Caragiale? Între altele, preocupările excepționale pentru limbă, gramatică, stil. Autodidaxia supremă, precum amicii autodidacți Eminescu, Creangă, Coșbuc și mulți alții, în epocă.
Prietenul Alexandru Vlahuță scria:
… ca și marele Flaubert, cu care altfel se aseamănă în multe privințe, el își drămuiește vorba cu migală și cu grijă, împinse câteodată până la jertfa spontaneității. Trebuie să-l citești de mai multe ori pe acest Benvenuto Cellini al cuvântului, pentru ca să ai înțelegerea deplină și rara mulțumire a lucrului desăvârșit.
– Există o „moștenire” Caragiale în societatea, în literatura, în mentalitatea românească? Care sunt acei scriitori contemporani care continuă tradiția lui Caragiale? Menționați și operele lor.
„Moșteniri”? În sensul unei relative continuități: Tristan Tzara și avangardismul (într-un anumit fel), Eugen Ionescu (în alte feluri), Marin Sorescu (spiritul parodic), Eugen Simion (discursul critic entuziast, dedicat), Nicolae Manolescu (ironia subtilă), Andrei Pleșu (colocvialitatea corozivă), Alexandru Călinescu (filiera franceză, molieriană), Cristian Tudor Popescu (incisivitatea devastatoare, deseori), Mircea Mihăieș (erudiția expresivă, constructoare), Radu Paraschivescu (umorul tonifiant, reflexiv), Codrin Liviu Cuțitaru (portretistica în relief ludic) ș.a.m.d.
Și pentru a încheia în ton relativ armonios, vă propun câteva rânduri din Prelecțiunea Mitică și Hyperion susținută de Laurențiu Ulici chiar în casa junimistului Vasile Pogor (odinioară sediul muzeelor literare ieșene), în ziua de 14 mai 1993 (vezi revista „Dacia literară”, unde este publicat textul integral; anul XII, serie nouă, nr. 1/ 2002, p. 25-28):
… cred că pe buletinul de identitate al românului ar trebui să scrie astfel: numele – Eminescu; prenumele – Caragiale.
Trăim în Caragiale, visăm la Eminescu!
