Azi, în 2022, la douăzeci și doi de luștrii de la moarte, Ion Luca Caragiale, omul și opera, suscită încă mari pasiuni, dincolo de valoarea literară care îl așează pentru vecie în cartea de aur a literaturii noastre. În acest sens, iată mai jos trei dintre pozițiile critice dedicate scriitorului, fără de care e greu a vorbi azi de Caragiale.

În „Specificul național”, G. Călinescu nu-l așează pe I. L. Caragiale în „nodul vital” al notei noastre specifice primordiale, precum Eminescu, Maiorescu, Rebreanu, Goga sau Blaga. Nu e cazul aici de a lua în discuție marele capitol care încheie Istoria… călinesciană, deși ar merita din plin, mai ales azi, în cazul „progresismelor” de tot felul (discuție care, de altfel, puțin s-a făcut, atât în perioada socialistă, cât și în cea postdecembristă). G. Călinescu scrie în acest sens: „I. L. Caragiale bunăoară e un trac, care nu ne reprezintă total, ci îngroașă numai una din notele noastre meridionale”. Poziția criticului, desigur, se bazează pe caracterizările sale făcute Ploieșteanului: „Cât despre Caragiale, el e de la marginea de jos a rasei noastre, el e un balcanic traco-elin. El aduce sensibilitatea excesivă, iubirea de aglomerare citadină, spiritul critic exagerat, zeflemist, preocuparea de politică, apetiția spre o culturalitate maximă, cunoașterea de oameni, mimica repede, teatralitatea, oratoria. Acestea nu sunt elemente dincolo de sufletul nostru ci numai laterale.” Înțelegem aserțiunile marelui critic român ca expresie a extremei sale sincerități emoționale și critice.

În articolul dedicat lui Titu Maiorescu (vezi „Titu Maiorescu, român și european”, în „Prin alții spre sine”, volumul din 1988), N. Steinhardt ne atrage atenția că ne-am obișnuit a-l vedea pe criticul întemeietor întotdeauna numai „alături de Eminescu și Junimea ori de partizanii politici ori de elevii săi”. Steinhardt însă e de părere că o astfel de abordare ne duce pe un drum oarecum greșit, că nu ne duce spre esență. „Frățescul său coechipier”, scrie Steinhardt, ”este I. L. Caragiale și că alături de acesta se cuvine să fie așezat spre a-i putea fi lămurit imensul ascendent și asimilat veritabilul, efectivul, stăruitorul său rol în cultura română”. Eseistul român, devenit, la bătrânețe, surprinzător pentru mulți, Părintele de la Rohia, observă că atât Maiorescu cât și Caragiale au doi dușmani, pe Mitică și pe Marius Chicoș Rostogan, că amândoi scriitorii români îndeplinesc de fapt o funcție sanitară, deloc inutilă, prin darea în vileag a miticismelor, a frazeologiilor lipsite de conținut și a tipului omenesc fanfaron și nul. Cu alte cuvinte, arată Stainhardt, Caragiale prin comedie, Maiorescu pe calea criticii, au luptat pentru aceeași cauză: apărarea culturii de improvizatori și moftangii. Adică, amândoi scriitorii români dau dovadă de spirit intens antibalcanic, fiind purtători ai spiritului critic în cultura noastră. Și nu doar atât, pentru că, scrie Steinhardt, „se întîlnesc și întru apărarea primului temei al culturii, care este limba.” Spre deosebire de G. Călinescu, care nu-l vede pe Caragiale în „nodul vital” al culturii noastre, în „centru”, N. Steinhardt îl așează pe Caragiale, convingător, în chiar centrul critic al culturii și literaturii noastre, pe alte considerente decât cele de natură etnicistă. Iar această frază a Părintelui lămurește, dacă mai era nevoie, totul: „Doi oameni inteligenți, care au știut că nu poate fi cultură fără civilizație (și invers) și nici cultură și civilizație fără o limbă fermă și fără de neîncetata veghe a spiritului asupra tendințelor vieții de a scăpa dincolo de fruntariile care singure păzesc de morfologii patologice și divagații buimace.”

A treia abordare a fenomenului Caragiale pe care o aducem aici în discuție i se datorează nu unui critic, ci unui mare prozator român, Ștefan Bănulescu. În eseul – reportaj intitulat Realitatea în căutarea ficţiunii, Ştefan Bănulescu relatează o călătorie pe urma personajelor din romanul Ion de Liviu Rebreanu, caută „oglinda” reală, în care se reflectă lumea ficţiunii rebreniene din nordul Ardealului. Trebuie amintit, înainte de toate, că Rebreanu este unul dintre cei trei scriitori români preferaţi ai marelui prozator dunărean, ceilalţi doi fiind Filimon şi Caragiale (Bănulescu îl mai aminteşte uneori şi pe Urmuz). Iată ce scrie Bănulescu: „Trei prozatori m-au atras, fiecare în mod deosebit, încă din prima tinereţe – şi ca să mă pot apropia mai bine de ei am încercat mult timp să-i caut şi dincolo de cărţile lor: Filimon, Caragiale, Rebreanu.”  (Ştefan Bănulescu, Opere II, Proză memorialistică, p. 331 – 332, Academia Română, Bucureşti, 2005). Iar mai departe, în acelaşi loc, scriitorul român accentuează asupra specificului demersului său: „Sensul dorit de mine a fost – şi cred că acest lucru e evident – de a închega o meditaţie de scriitor şi nu de a întreprinde un demers ziaristic.”

Eseului-reportaj privitor la marele năsăudean şi la cel mai bun roman românesc, Ion,  i se adaugă, în opera lui Bănulescu, mai precis în cuprinsul prozei sale eseistice, un reportaj asemănător ca scop, Haimanale – Ploieşti – Mizil – Bucureşti, care va să zică în „căutarea” lui Caragiale, mai precis pe urmele unor modele ale personajelor scriitorului. În acest sens, sunt antologice paginile în care Ştefan Bănulescu ni-l aduce în actualitate, prin rememorare şi citare copioasă, pe Zacharia Antinescu, ploieştean, nimeni altul decât învăţătorul lui Caragiale din clasa a II-a primară, marele grafoman din secolul al XIX-lea, membru activ în 28 de comitete şi comiţii, autor al uluitorului volum Autobiografia mea sau Un voiagiu în timp de 70 de ani. Prosa şi Poesia. 1826 – 1896, autor de „ode la Te-Deum – uri, la serbările şcolare, la baluri, la primărie şi prefectură, pe bulevard şi în grădinile publice, ţinea discursuri funevre cu plată, emitea sentinţe feroce asupra vieţii pentru binele urbei şi al junimii ploieştene.” (citatul, ca şi cele de mai jos sunt din Ştefan Bănulescu, Opere I, Proză eseistică, Haimanale – Ploieşti – Mizil – Bucureşti, pp. 818 – 835). Un „personaj” cunoscut de Caragiale, în juneţea ploieşteană a acestuia, după primii şapte ani de viaţă, petrecuţi în satul Haimanale, un model absolut pentru o serie întreagă de personaje, marele dramaturg avându-l mereu în faţa ochilor minţii pe acel tribun ploieştean „cu gesturi patetice, cu mustăţi agresive şi cu cioc de Caţavencu.” Tot Bănulescu ne mai atrage atenţia, plecând de la „materia uluitoare” rămasă poporului caragialian moştenire de la tribunul ploieştean de „politică şi literatură”, asupra titlurilor cuprinse în „Autobiografia” lui nenea Antinescu şi care ne pot da o imagine cum nu se poate mai clară cu privire la acest model absolut al marelui prozator şi dramaturg: Antinescu scrie „prosă” şi „poesiă” în acelaşi ton despre Turci, Ştiinţe, Şcoala Normală, Satan, Ellada, Moartea Doamnei Adelaida, Fiicele Române, Crucea Roşie, Columb, Liga Culturală de la Slănic etc. Cum arătau aceste înalte stihuri? Bănulescu ne citează primele versuri dintr-o Odă antinescă, de la 1865, „imprimată pe hârtie tricoloră” şi distribuită „poporului presinte” în cinci sute de exemplare:

„Cetăţeni! Taţi! Mame bune! Iată var, iată mistrie…

Căci din ăst Palat ieşi-vor fiii voştri cu mândrie,

Vom avea Cavuri şi Lincolni, Washingtoni de Româniă,

O’Conelli şi-eroi ca Manta, Garibalzi şi fraţi Buzesci…”

Ca să nu mai vorbim de motto-ul dedicaţie al opului celui care, scrie Bănulescu, e „caragialesc înainte de Caragiale şi paralel cu el” (ceea ce ne duce direct la ideea că acest model este înscris, se pare, în ADN-ul nostru naţional, în ”nodul vital” al națiunii!): Fiilor Gintei Latine; Martirilor pentru Libertate; Alinătorilor fiinţelor umane şi Încoragiatorilor Literelor Române; Memoriei amicilor mei decedaţi regrete profunde şi Amicilor mei încă în viaţă, ca tribut de iubire, închin această Operă.

Cu siguranţă, epoca lui Caragiale a fost bogată peste poate în astfel de exemple, astfel de „naturi vii”, care au constituit modele pentru personajele lui Caragiale. Cu toatele structural ridicole, aşa cum scrie Bănulescu: „Antinescu e structural ridicol, ca marii eroi ai lui Caragiale, la 70 de ani continuă să combată în aceeaşi notă, cu variaţiuni de gen însă; ajuns la senectute, îmbrăţişează mai ales sentinţa şi meditaţiunea asupra condiţiei existenţei omului: Toiagul bătrâneţilor… el este necesar de a-l purta în mână şi a se rezema în el în caz când ambele picioare sunt obosite şi ameninţate de a se împiedica…” !

Reportajul lui Bănulescu „pe urmele lui Caragiale” este interesant şi important în sensul că ne arată încă o dată modul său de a înţelege relaţia dintre realitate şi ficţiune, modul de a construi un personaj după „natură”, dar şi după observarea atentă a textelor emise de astfel de fascinante „personaje”. Iar „naturile” contemporane lui Caragiale au devenit, iată, de un veac încoace, contemporane nouă:  „Caragiale a fost scriitorul care a avut şi şi-a găsit modele nu numai în ceea ce priveşte figurile şi caracterele omeneşti, ci a avut din plin modele directe privind şi textele, care i-au alimentat mereu literatura satirică”. Numai că, observă prozatorul dunărean, Caragiale a avut acel „ochi magistral de discernere” şi fiind „tulburat artistic de acest spectacol nemaipomenit al cuvintelor”, a încercat şi a reuşit să schimbe „unghiul de la serios spre satiră şi a pornit să dea o surprinzătoare prospeţime, originalitate lucidă şi strălucire captivantă propriei sale scriituri.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *