Cartea unei restaurări mistificate

Costel Nedelcu a publicat la editura Antim Ivireanul din Râmnicu Vâlcea, în anul 2021, un volum alcătuit din trei proze scurte, intitulat Violetta de Sadova.

Primul text: Drumul iasomiei, descrie peregrinările unui consilier municipal din București, cu nume transparent: Pesedeanu, prin Norvegia, Spania și, firește, prin Capitala al cărei edil este. Întâlnirea cu conaționali stabiliți în străinătate iscă nostalgii ce confirmă funcționalitatea paideumei de care vorbește Leo Frobenius: „Ca orice om născut într-o țară și trăind în alta, de câte ori vede numele ținutului în care a venit pe lume e cuprins de un fior” (p. 8). Comparația lumii postdecembriste românești cu democrațiile europene prilejuiește observații critice chiar la adresa propriului partid, alcătuind o imagine intransigentă a vieții politice interne: „În țara din care am plecat, am senzația că oamenii sunt manipulați să se dușmănească, în schimb anumiți pezevenghi politici au o înțelegere mutuală: azi furăm noi, mâine voi” (p. 9); „Erau destule firme ale partidului majoritar din Consiliu care așteptau să prindă o lucrare bine plătită. Trebuia să fie grasă afacerea, pentru că altfel mâinile consilierilor partidului majoritar nu prindeau forță să se ridice la votul pentru aprobarea Bugetului, propus de Primar” (p. 33); „– S-ar putea să doresc să trec în executiv, oricum nu contează pentru conducătorii din partidul meu ce fac eu în calitate de consilier ales sau de specialist, decât atunci când au ei propriul interes” (p. 34). Eugen Pesedeanu este și director de instituție deconcentrată (agenție municipală), ca specialist cu peste 30 de ani vechime în domeniu. Autorul face și portretul politicianului grobian, și pe acela al electoratului credul și naiv: „O gândire pragmatică a celor care se fac doar că poartă destinul oamenilor vine dintr-un raționament veșnic: mai bine furăm în mandat, chiar dacă vom pierde încrederea la viitoarele alegeri; cu banii astfel strânși cumpărăm locuri bune în administrație de la următorii păcălitori la vot. Alegătorii noștri au în ei gena naivității! Sunt creduli incurabili!” (p. 41). Firul narațiunii face volute „prin anii ’70 ai secolului trecut” (p. 42), rememorând anomalii administrative, politice, identice acelora din prezentul postrevoluționar. Eroul va intra în conflict cu un opozant politic purtând un nume la fel de simbolic precum al său: Pedeleanu. Se va lăsa demis, dar va începe construcția unei case ecologice la munte „din resturi care conform mentalității noi ar fi trebuit să ajungă la groapa cu gunoi” (p. 62). Drumul către casa aceea – salvarea lui dintr-o societate care l-a dezamăgit – încununarea dragului său pentru natură/domeniul său de expertiză în fond, îl va umple de iasomie. Un locus amoenus amenajat cu flori și pomi fructiferi, o grădină a lui Euthanasius, un crez al eroului, ca răspuns personal în fața corupției și imoralității vieții politice dâmbovițene. Cititorul înțelege că simbolica «retragere la țară», la obârșie, echivalează cu un mod înțelept de a realiza, atunci când se poate, binele dorit pentru ceilalți, la scară personală.

A doua proză scurtă: Lăstarii, rememorează întâmplări cu fotbaliști de dinaintea, din timpul și de după comunism, cu sportivi români și maghiari. Dictatul de la Viena (1940). Scriitori și alți intelectuali contemporani. Esențială, cunoașterea trecutului istoric: „dacă pierzi credința în trecutul tău, ai pierdut totul” (p. 82). Mai limpede: „am avut totuși atâția înțelepți și cărturari ale căror nume le cunoaștem, dar astăzi diriguitorilor culturii le este greu să-i stimeze sau măcar să le pomenească numele. Ei rămân totuși în conștiința poporului român, de-a pururi, ca niște sfinți” (p. 83).

Proza care dă numele volumului, Violetta de Sadova, este cartea unei restaurări mistificate. Restaurare, pentru că reconstruiește literar o lume românească interbelică. Mistificată, întrucât numele eroinei este schimbat din Marietta în Violetta. Eroul Costin Vlahu, inginer și actor – în fapt, „un împătimit al teatrului” (p. 94), trăiește între flori, cum și eroii textelor anterioare, uneori la o cabană a sa montană, acum pe malul pârâului prahovean Aluniș, de sub vârful Pietriceaua. El caută un fost „director al Teatrului Național din București”, pe nume Francopol, ce locuise în casa bunicului său Spiru Vlahu, ca militar român trimis în „batalioanele reeducării”. Costin Vlahu este, așa cum îl arată și numele, un patriot, admirator al neamului său: „El trase concluzia după atâta umblat prin țară și străinătate că în orice troleibuz, autobuz, tramvai, vagon de tren din România te-ai urca, în mod sigur se află și o fată, o femeie frumoasă. Nici nu-și putea închipui, cum de mai răsărea atâta frumusețe dintr-un popor schingiuit atâtea secole!” (pp. 98-99); sau: „E bine, e creștinește să fim buni și să arătăm generozitate pentru orice om străin, dar de ce trebuie să ne urâm între noi ca români?” (p. 102).

Revelația că Francopol cel căutat de Costin, e unul și același cu soțul trimis pe front, al Violettei de Sadova, prilejuiește mărturisirea motivației scrierii nuvelei: „Nu, nu era un inocent gata să moară ca un soldat trimis la tocătură. Era deștept, găsea soluții surprinzător de inteligente, captivante în timpul pregătirii punerii pe scena Naționalului a unei opere și tot așa putea găsi căi de scăpare, pe cea a războiului. Cultura lui nu putea fi tratată cu indiferență de comandanții de arme și sigur l-a distribuit într-un rol strategic, nicidecum într-unul de primit gloanțe în piept sau bombe în cap fără rost” (p. 126). Acel Francopol, cândva „director al Teatrului Național din București”, condamnat la doisprezece ani închisoare politică, alege să meargă pe front în prima linie, în schimbul condamnării. Pentru soția sa, Violetta, opțiunea soțului însemna că el: „A ales să fie un erou” (p. 112). Întors de pe front undeva în Bărăgan, Francopol regizează evadarea deținuților politici, „în noaptea de Înviere din ’44”, mai întâi deghizați în militari sovietici, apoi în ostași români, și reușesc să scape cu toții. Montajul regizoral al vieții sale. Cei împreună cu el, pe front, precizează autorul sensul expresiei «carne de tun»: „Nu au fost echipați ca să lupte, ci ca să moară” (p. 129). Scăpase astfel, iar soția va afla totul abia după zeci de ani.

Descrieri ale frontului de luptă atroce ridică tensiunea diegezei la cote maxime. Sunt rânduri scrise de un prozator de mare forță, un rebreanian al istoriei «recente»: „Erau departe de tabără, de-ar fi încercat să ajungă la ea, cu siguranță ar fi murit pe drum. Au scos din zăpadă trupurile a câtorva ortaci morți și au făcut un pat cald. Au dormit acolo peste ei. Timp de o jumătate de noapte moartea a stat laolaltă cu viața, îngemănate” (p. 131). Epopeea carcerală a lui Francopol și a colegului său, profesorul de filosofie, conține nume ca: Văcărești, Jilava, Aiud. S-au adăugat febra tifoidă, apoi marșul până „dincolo de Crimeea” (p. 134). Adică închisoare, front, reeducare prin tortură, lagărul de luptă, o mărturisire indirectă, o deducție a eroinei, în urma discuției cu nepotul aceluia care i-a găzduit în lagăr soțul. Dialogul bătrânei doamne cu tânărul, în fond o perorație a Violettei despre credința în Dumnezeu, despre voința lui Dumnezeu-Mesia, despre instalarea comunismului în Europa. Despre toleranța românească în perioada interbelică. Despre dictaturile carlistă, apoi antonesciană, despre umilințele ofițerilor care s-au opus, ajunși în „batalioanele reeducării” (p. 151), despre planul regizat și reușit al evadării, la Mânjina (p. 153). Probabil, moșia Mânjina a lui Costache Negri, în fostul județ Covurlui, circumscripția Galați. Despre detenția carlistă, prelungită în cea antonesciană, apoi augmentată de aceea comunistă. Monologul dialogat are loc pe o scenă, teatrul devine un templu al mărturisirii și al credinței dominate de instinctul de femeie îndrăgostită al Violettei de Sadova.

Identitatea reală a erionei, tandra ei mistificare, ne sunt limpezite pe coperta a patra, în «cuvântul însoțitor» al lui Ioan Radu Văcărescu: „Nuvela care dă titlul volumului, «Violetta de Sadova», ne descoperă, într-o povestire în ramă și cu triplu discurs narativ (monolog interior, dialog, reprezentare scenică), povestea de dragoste în vremuri cumplite de război a faimoasei actrițe Marietta Sadova (pe numele ei adevărat Maria Bârsan, născută la Sibiu în 1897, soția lui Ion Marin Sadoveanu, apoi a lui Haig Acterian, numită în epocă «Madam Poesis»)”.

Pentru frumusețea unor pasaje despre lamura pământului locuit de români, pentru interesul față de istoria poporului său și talentul istorisirii, uneori sub lumina autobiografiei discrete, proza lui Costel Nedelcu merită toată atenția cititorului contemporan.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *