Cât valorează un Miracol?

Nu cred că mai este nicio îndoială: 2021 a fost un an bun pentru cinemaul românesc. Dacă ar fi să facem o retrospectivă a distincțiilor – hai să cădem de acord că un astfel de criteriu este, totuși, relevant! – putem spune că nu o ducem chiar rău. Babardeală cu bucluc al lui Radu Jude a adus Ursul de Aur de la Berlin, Imaculat al Monicăi Stan și a lui George Chiper-Lillemark – trei premii de la Festivalul de la Veneția.

Nu în ultimul rând, Miracol, cel de-al treilea lungmetraj al lui Bogdan George Apetri, s-a ales cu premiul pentru Cel mai bun film la Festivalul Internațional de la Varșovia și la CinEast, plus câteva nominalizări la TIFF și alte festivaluri din Veneția, Stockholm și Zurich – distincții care confirmă pe deplin calitatea unuia dintre cele mai bune filme ale anului precedent. Dar, aș ține neapărat să menționez, și ale unuia dintre cele mai bune filme românești ale ultimului deceniu.

Să aruncăm o privire asupra sinopsis-ului. Cristina Tofan (interpretată de Ioana Bugarin), o novice de nici 20 de ani, pleacă pe ascuns din mănăstire, pentru a-și face un control medical. În drumul său cu taxiul către oraș, ea insistă să se schimbe de hainele bisericești, înainte de a ajunge la spital – nu pentru a afla de ce suferă de dureri de cap (așa cum pretextează în fața unui alt pasager, doctor de meserie), ci pentru o vizită la ginecolog. Nu vom afla ce se întâmplă în spatele ușilor cabinetului, odată ce tânăra ajunge la destinație, decât mai târziu. Avem, în continuare, acces doar la detalii disparate, aparent fără logică. După ce părăsește spitalul, Cristina merge la poliție, pentru a căuta o persoană care, se pare, lipsește în acea zi. Apoi se preface că a greșit adresa, atunci când la ușa la care bate într-un bloc anume îi răspunde o femeie. În orice caz, este clar că planurile Cristinei nu au ieșit așa cum spera. Acum trebuie să se întoarcă la mănăstire. Va urca, în cele din urmă, într-un taxi și nu mai este decât o chestiune de câteva minute pentru ca totul să se transforme într-o catastrofă. Filmul se întrerupe la jumătate, ca pentru a anunța finalul actului întâi. Când ochiul camerei se redeschide suntem la două zile distanță de evenimentele petrecute. De această dată, în centrul atenției este Marius Preda (Emanuel Pârvu), un detectiv cinic și arogant, care trebuie să reconstruiască parcursul Cristinei și, în cele din urmă, să-l pedepsească, cu orice preț, pe vinovat. Treptat, legăturile dintre personaje devin mai clare: Marius, deși căsătorit, cu doi copii, a avut o relație cu Cristina și, prin urmare, implicarea sa în acest caz este extrem de personală și de impulsivă. Astfel, pedepsirea vinovatului ține mai degrabă de orgoliul și de sentimentele sale, decât de deontologia profesională. Ajunși în acest punct, mulți spectatori ar putea reproșa faptul că nu ne sunt dezvăluite toate detaliile din culisele relației Cristina-Marius. Fata nu are un trecut concret – nu știm cine sunt părinții săi, care este amploarea relației cu detectivul adulter și când a început, cum a ajuns la mănăstire etc. La fel, nu avem idee care sunt circumstanțele ce l-au împins pe Marius să înceapă o relație cu tânăra. Și totuși, firele invizibile care le leagă destinele și alegerile, deși eliptice, sunt suficient de subtile pentru a nu compromite profunzimea a două portrete psihologice ofertante. Ce urmează să se desfășoare de-a lungul întregului film este mai puțin o poveste despre iubire, cât una despre nevoia iluzorie de dreptate, într-o lume în care e nevoie, în același timp, să se păstreze intacte și aparențele care „trebuie să dea bine”. Altfel spus, ne aflăm în plină tragedie cotidiană în care fiecare se luptă pentru propria libertate, însă, bineînțeles, sângele va curge în cele din urmă, iar salvarea are un preț usturător.

Aerul tragic difuz este o constantă a atmosferei întregului lungmetraj, care reia anumite stereotipii consacrate de cinemaul autohton, însă se depărtează de ceea ce am numi o experiență previzibilă. Dintre aceste tipologii, cel mai izbitor este șablonul „românului care se pricepe la toate”, indiferent de profesia sa – taximetrist, doctor, polițist. Din scenariu nu lipsesc, așadar, discuții afectate despre religie, politică, muzică, familie, în timp ce conflictul dintre ateii care confundă spiritualitatea cu instituțiile religioase corupte și cei care aleg calea pustniciei ca singură formă de reabilitare este, de departe, axul central care animă toate energiile. Bineînțeles, replici de genul „Nu mai e ca pe vremuri.”, „Păi da, românul construiește biserici în loc de spitale.”, „Nu se mai face acum muzică la fel de bună ca cea a Mihaelei Runceanu. Și, apropo, ce destin a avut. Păcat de ea…”  ș.a.m.d. nu lipsesc din conversațiile mai mult sau mai puțin tendențioase dintre personaje. Un mix tematic de acest gen, combinat cu spiritul oratoric prezumțios și, după caz, conspiraționist pe măsură, este cunoscut deja nu numai românului „sadea”, ci și consumatorului de cinema românesc care a mai întâlnit astfel de polemici în nenumărate rânduri (Sieranevada fiind unul dintre cele mai grăitoare exemple). În asemenea momente „cotidiene”, care asigură legăturile dintre momentele esențiale ale firului narativ, scenariul funcționează, prin urmare, după un rețetar destul de „fumat”, pe care anumiți spectatori mai exigenți l-ar putea taxa, chiar și de dragul mult-căutatei autenticități.

Să nu mă înțelegeți greșit: autenticitatea discursivă există și este bine executată de actori, însă, cu siguranță, nu reprezintă o miză importantă a lungmetrajului, fiind, mai degrabă, o diversiune premeditată de la cursul evenimentelor, tocmai pentru a potența șocul emoțional în momentul tragediei ce încheie prima jumătate a filmului. Regizorul adoptă, din această perspectivă, o formulă inteligentă, vânzându-ne inițial o dramă temperată (a nu se citi superficială!), pe care brusc o transformă într-un eveniment monstruos ce nu ezită să șocheze și mai mult spectatorul tocmai prin aparenta detașare a lentilei obiectivului în momentul în care „evită” să ne ilustreze explicit scena agresiunii. O astfel de evaziune percutantă de tip hors-champ, atât de îndrăgită pe plan internațional de regizori precum Haneke, ne amintește de același repulsie combinată cu milă pe care și scena „înduplecării” domnului Bebe din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile al lui Mungiu a provocat-o. Stilul adoptat de Bogdan George Apetri are, așadar, acel aspect frust al marilor reușite ale Noului Val Românesc, cu ale sale cadre lungi, lipsite de artificii vizuale sau sonore, care, în timp ce urmăresc parcursul protagonistului, nu ezită să mai arunce un ochi mai mult sau mai puțin indiscret către realitatea socială din jurul să. Însă această acalmie (neo)realistă cu care începe filmul este compensată în a doua parte de un anume dinamism policier, odată cu intrarea în scenă a detectivului Marius Preda. Tranziția este sesizabilă nu neapărat la nivel de montaj, cât mai degrabă la nivel de discurs, din moment ce această a doua jumătate marchează o deconstrucție a începutului, în timp ce completează treptat piesele lipsă ale puzzle-ului. Structura bipartită a filmului în care protagonista predă ștafeta personajului masculin după aproape o oră, pentru a ieși din spotlight, funcționează după principii similare cu Psycho al lui Hitchcock. Tot astfel, preambulul scenei finale amintește de conflictul interior al lui David Mills din Se7en-ul lui Fincher, în timp ce deznodământul are ceva din sacralitatea lui Tarkovski, ipostaziind „miracolul” prin care sacrificiul unui suflet curat răscumpără greșelile celuilalt. Dacă tot acel delir concluziv se întâmplă sau nu doar în capul personajului masculin este greu de spus și, într-o oarecare măsură, irelevant. Cert e că, pentru un moment, realitatea pare să se scurtcircuiteze, ieșind din matca sa firească, lăsând locul unei epifanii spontane prin care cursul evenimentelor ia o altă turnură.

Este (și nu prea) multă speranță în acest final pe care îl consider inspirat, chiar dacă, de fapt, filmul nu se încheie cu salvarea / răzbunarea adevăratei victime, al cărei destin devine secundar. Cumva, concluzia este incisivă, însă nu neapărat nejustificată pentru un spectator care pune lucrurile cap la cap și le gândește „la rece”, cu un oarecare cinism: viața Cristinei cântărește, în cele din urmă, mai puțin decât cea a detectivului, de alegerile căruia depinde în continuare viitorul unei familii. Dar și aparențele burgheze… Un mesaj dur, care lasă un ecou grav după finalul filmului și care dovedește încă o dată că statistica a învins din nou în această lume în care nu există loc pentru sfinți, iar un sacrificiu este oricând binevenit.

Toată zgura umană care se scurge printre sinapsele acestor conexiuni interumane este doar o parte din adevărurile dureroase pe care filmul ni le dezvăluie. Mai precis, dincolo de evenimentul tragic central în jurul căruia se construiește lungmetrajul, poate cea mai tristă realitate la care suntem martori este cea în care, asemenea unei reinterpretări biblice a sacrificiului hristic, toate personajele „se leapădă” de Cristina (prenume ales la întâmplare? – n-aș prea crede) în momentul în care cazul ei riscă să devină unul mediatic. Așa cum în începutul celei de-a doua jumătăți a filmului, detectivul Marius Preda se spală pe mâini, invocând în subtext imaginea lui Pilat din Pont pregătindu-se de judecată, așa și surorile de la mănăstire „se spală pe mâini” de Cristina pe care, brusc, nu prea o cunoaște nimeni, nu ar face parte din comunitatea lor sau ar aduce o mare pată pe obrazul imaculat al cultului castității respectat de celelalte măicuțe. Tot astfel, aflăm că, de fapt, Cristina era de mult prea puțin timp în rândul lor, pentru a fi considerată o „surată”, de parcă lipsa sau compromiterea statutului de membră a acestei comunități ar duce automat la un „miserupism” feroce față de tragedia sa. Politica struțului cu capul în nisip învinge din nou, iată, chiar și „cu voia Domnului”, și nici măcar cele mai sacrosancte și „gregare” principii ale feminismului nu își mai au locul aici. În câteva minute, s-a ales praful de egalitatea în fața lui Dumnezeu, de „bunul samaritean” și a sa grijă pentru celălalt, dar și de solidaritatea feminină. Ne aflăm – cum ar zice românul – în plină „făcătură”, la fel de bio și de eco precum siropul de pin făcut chiar de măicuțe, deși pe sticlă scrie „Made in Bulgaria”… Parcurgând întregul film, este greu de spus că regizorul ar intenționa cu orice preț să surprindă o critică socială corozivă, însă gustul amar pe care o astfel de scenă ți-l lasă este persistent și, fără doar și poate, are toate șansele să suscite niște reacții aprinse, din partea ambelor tabere. Cert e că această secvență are un rol decisiv în evoluția evenimentelor, în sensul în care trasează un verdict tranșant: Cristina este pe cont propriu, fiind abandonată nu doar de familia ei biologică (care, de altfel, este absentă cu desăvârșire până la final), ci și de familia ei adoptivă, „spirituală”, apărată de zidurile mănăstirii. Ce altă învățătură mai dureroasă să tragem de aici? Ar fi deja clișeul „infernului care este celălalt”. Dar și că fiecare își poartă crucea și că niciun om și nici măcar un miracol nu o va face mai ușoară.