Câteva poeme de Anne Sexton

Pentru anul celui smintit

o rugăciune

 

O, Marie, gingașă mamă,

auzi-mă, auzi-mă acum

deși nu știu cuvintele către tine.

Rozariul negru cu Hristosul său de argint

minciuni nebinecuvântate în mâna mea

căci eu sunt necredinciosul.

Fiecare mărgea-i rotundă și tare între degetele mele,

un mic înger negru.

O, Marie, îngăduie-mi acest har,

această traversare,

deși urâtă sunt,

scufundată în propriul meu trecut

și propria nebunie.

Deși există scaune,

stau întinsă pe podea.

Doar mâinile-mi sunt vii,

rotind mărgelele.

Cuvânt de cuvânt, mă poticnesc.

Un începător, simt că gura ta o atinge pe a mea.

 

Număr mărgelele ca pe valuri,

năvălind peste mine.

Sunt bolnavă de numărul lor,

bolnavă, bolnavă în vipia verii

iar fereastra de deasupra mea

este singurul meu ascultător, ființa mea anostă.

E o mare sugătoare, o suzetă.

Dătătoare de suflu, 

murmură,

exhalându-și largul plămân ca un pește enorm.

 

Din ce in ce mai aproape

e ceasul morții mele

în timp ce îmi cosmetizez fața și cresc înapoi,

în devoluție și cu părul drept.

Toate acestea sunt moartea.

În minte există o alee îngustă numită moarte

si eu trec prin ea ca

prin apă.

Trupul meu e inutil.

Zace încovrigat ca un câine pe covor.

A renunțat.

Nu există cuvinte aici, cu excepția celor pe jumătate învățate,

Bucură-te Marie și cea plină de har.

Acum am intrat în anul fără cuvinte.

Am remarcat intrarea ciudată și tensiunea exactă.

Ele există fără cuvinte.

Fără cuvinte cineva poate atinge pâinea

și poate frânge pâinea

fără să scoată vreun sunet.

 

O, Marie, doctor blând,

vino cu prafuri și ierburi

căci în miez mă aflu acum.

E minuscul și aerul e cenușiu

ca-ntr-o etuvă.

Mi se dă vinul precum unui copil laptele.

E dat într-un potir delicat, 

un bol rotund cu buza subțire.

Vinu-i ca smoala, stătut și tainic. 

Paharul se ridică la propriu spre gura mea

și observ asta și înțeleg asta

numai pentru că așa a fost să fie. 

 

Mi-e frică să nu mă înec, să nu tușesc, 

dar nu vorbesc,

mi-e frică de ploaie, frică de călărețul

care galopează spre gura mea. 

Paharul se înclină singur

iar eu sunt foc.

Văd două fulgere subțiri care-mi brăzdează obrazul. 

Mă văd pe mine ca și când aș vedea pe altul. 

Am fost tăiată în două.

 

O, Marie, deschide-ți pleoapele.

Sunt în regatul tăcerii,

regatul celui smintit și al celui adormit. 

Aici e fost sânge.

și eu l-am înghițit. 

O, mamă a pântecelui,

doar pentru sânge am venit? 

O, mamă mică,

mă aflu în propria-mi minte.

Sunt închisă într-o casă greșită. 

August 1963

 

Trăiește

 

Trăiește sau mori, dar nu otrăvi totul …

 

Ei bine, moartea a fost aici

de multă vreme –

al dracu de mult are 

de-a face cu bătaia

necontrolată a ochiului

și-a chestiilor religioase

și cum i-am plâns

când au ajuns nerușinați

odată cu mâzgălitura inimii mele de gnom.

Ingredientul principal

e mutilarea.

Și glodul, zi după zi,

glod ca un ritual,

și bebelușul la tavă,

gătit, dar totuși uman,

gătit și cu viermi mici,

cusuți pe el probabil de mama cuiva,

nenorocita de târfă!

 

Chiar și așa,

am continuat să merg mai departe,

un fel de declarație umană,

târându-mă de parcă

eram un corp tăiat în bucăți

și trântit într-o oală aburindă.

Încălcare a legii sufletești.

O minciună fățișă

și chiar dacă am îmbrăcat corpul

era tot gol, tot ucis.

Agățat

încă de la naștere,

ca un pește.

Dar iată că mă joc, îl îmbrac,

îl dichisesc ca pe-o păpușă.

 

E viața o joacă?

Și tot timpul vrei să scapi de ea?

Și-apoi, toată lumea țipă la tine

să-ți ții gura. Nu-i de mirare!

Oamenilor nu le place să li se spună

că ești bolnav

și apoi forțați

să te privească

pe tine

căzând

jos făcut pulbere .

 

Astăzi viața s-a deschis în mine ca un ou

și acolo înăuntru

după săpături îndelungate

am găsit răspunsul.

Ce chilipir!

Acolo era soarele,

gălbenușul mișcându-se febril,

aruncându-și premiul –

și îți dai seama că face asta zilnic!

Știam că era purificatoare

dar nu mă gândisem

că e solidă,

nu știam că poate fi o rezolvare.

Doamne! E un vis,

îndrăgostiți lăstărând în curte

asemenea tulpinilor de țelină

și mai bine,

un soț drept ca un sequoia,

două fiice, doi arici de mare,

dărăcindu-mi tufele de trandafiri.

Dacă mă fac foc dansează în jur

și prăjesc bezele.

Și dacă-s de gheață

pur și simplu patinează pe mine

în costumașe de baletiste.

 

Aici,

neîncetat,

gândind că sunt un ucigaș,

ungându-mă zilnic

cu micile mele otrăvuri.

Dar nu.

Împărăteasă sunt.

Port șorț.

Mașina mea de scris bate mereu.

Avertizările nu iau pauză.

Chiar și nebună, sunt la fel de 

savuroasă ca un baton de ciocolată.

Și se face abstracție de scălâmbăielile-mi vrăjitorești

și cetatea-mi secretă e încă de-ncredere,

la fel și patul meu venal.

 

O, triada mea dragă,

Iată o replică dulce.

Apare vrăjitoarea 

și o pictezi în roz.

Vin cu sărutări în scufie

și cu soarele, acel inteligent,

rostogolindu-se în brațele mele.

Așa că spun Trăiește

și rotește-mi umbra de trei ori

să ne hrănim cățelușii pe măsură ce-apar,

cei opt dalmațieni pe care nu i-am înecat,

în ciuda avertismentelor: Avortul! Anihilarea!

În ciuda găleților cu apă gata pregătite

să-i înece, să-i tragă la fund ca pe pietre,

au apărut, cu capul înainte, 

suflând bule de culoarea albeții

și căutând orbește după țâțele mici.

Chiar săptămâna trecută, opt dalmațieni,

de un sfert de kil fiecare stivuiți ca lemnele de foc

fiecare

cât un 

butucel de mesteacăn.

Promit să iubesc mai mult dacă vor veni,

pentru că-n ciuda cruzimii

și-a vagoanele încărcate pentru cuptoare,

nu sunt ceea ce mă așteptam să fiu. Nu Eichmann*.

Pur și simplu otrava neluată.

Deci n-o să-mi găsesc refugiul în spital,

repetând Liturghia Neagră și toate celelalte.

Eu spun Trăiește, Trăiește datorită soarelui,

visului, harului neliniștit.

 

* Adolf Eichmann, ofițer nazist, criminal de război, condamnat la Nurnberg în contumacie, ca unul dintre coordonatorii genocidului sistematic asupra evreilor în Al Doilea Război Mondial, apoi capturat de israelieni, rejudecat la Ierusalim și executat în 1962.

 

Cuvintele

 

Grijă mare în privința cuvintelor, 

chiar și cu cele mai sublime.

Pentru miraculos facem tot posibilul,

uneori roiesc ca insectele

și nu lăsa o înțepătură, ci un sărut.

Pot fi la fel de dulci ca degetele.

Pot fi la fel de solide ca stânca

pe care te așezi în siguranță.

Dar pot fi atât margarete, cât și vânătăi.

 

Cu toate acestea, sunt îndrăgostită de cuvinte.

Sunt porumbei care cad din tavan.

Sunt șase portocale pioase care zac în poala mea.

Sunt copacii, tulpinile verii,

iar soarele, fața lor înflăcărată.

 

Cu toate acestea, uneori mă dezamăgesc.

Am atât de multe de spus,

atâtea povești, imagini, proverbe etc.

Dar cuvintele nu sunt destul de bune,

cele greșite mă sărută.

Uneori zbor ca un vultur

dar cu aripi de pitulice.

 

Dar încerc să am grijă

să fiu blândă cu ele.

Cuvintele și ouăle trebuie purtate cu grijă.

Odată sparte sunt imposibil

de reparat.

 

Înverșunarea femeii

 

Mă-nvârt,

mă rotesc peste buze, 

ele-mi șterg umbra,

fantoma mea de ieri,

au inventat un orar al limbilor,

îmi rețin toată atenția.

Acolo unde nu e loc.

Și nici pat.

Pendula nu bate

decât atunci când pulsu-mi vibrează cu 4000 de bătăi,

și nimic altceva nu mai este,

și orice înseamnă doi,

ca atingerea unui cor de fluturi,

și ca oceanul,

presând spre țărm

și retrăgându-se

și împingând din nou

cu o nevoie ce galopează 

peste tot pe piele,

și chiotul de bucurie sus pe creastă.

 

M-am descrețit.

Cuvintele zboară din acest loc

iar eu, de mult în deșert,

beau și beau

și-mi plec capul spre pajiște

sânul, pepenele din el,

și apoi floarea îmbătătoare a acestuia.

Mâinile noastre care se dezmiardă reciproc

sfârcurile ca steluțele de mare –

și-n inele selenare buzele noastre să se-absoarbă

până când devin bășici,

și degetele noastre goale ca petalele

și lumea ce palpită-ntr-un scrânciob.

Îmi ridic bazinul spre Dumnezeu

astfel încât să poată cunoaște adevărul despre cum

florile-au răzbit prin iarna cea lungă.

 

DEMON

 

Un tânăr se teme de demonul său și uneori îi

acoperă gura …- D. ​​H. Lawrence

 

I-am pomenit unui prieten de demonul meu

iar prietenu-mi uns cu toate unsorile

onctuos și criptic

a zis,

”Mă gândesc să-l aduc înapoi.

L-am amanetat cu ani în urmă.”

 

Cine l-ar cumpăra?

Demonul amanetat,

îngălbenit în uitare

cu mâna-n gât?

Scoate-l din depozit, prietene,

dar ai grijă ce faci cu mâhnirea

ce-ți va zbura în gură ca o pasăre.

 

Demonul meu,

prea des dezbrăcat,

prea des cu un crucifix aruncat în față,

prea des o margaretă uscată căreia să-i pun apă

prea des copilul pe care îl port

și-apoi avortat, nenumit, nenumit …

și fără un loc în pământ.

 

Oh demon dinlăuntru,

Mă tem și câteodată ridic palma

la gură și-o cos

înăbușându-te, acoperindu-te

de ochii prea curioși ai celor din jur

și-a clapelor mașinii mele de scris.

Dacă ar fi să te amanetez,

câte lingouri ar da pe tine,

ce fel de bănuți, scăldați în pojghița lor de aramă

ce pasăre pe cale să piară?

 

Nu.

Nu.

Te accept,

tu vii cu morții, care-mi populează visele,

care tropăie pe biroul meu

(ca în cazul Mamei, cancerul înflorind în ea

Compania celor mai dulci țâțe

valsând cu fantoma ei de hârtie absorbantă)

morții, care-i dau dulciuri diabeticului din mine,

care pun sub lacăt trandafirii

care uneori zboară în și din mine.

Da.

Da.

Te accept, demonule.

Nu-ți voi acoperi gura.

Chiar dacă-ai fi bărbatul pe care-l iubesc, măr frumos și viermănos

sau femeia pe care-o iubesc, scârbită de sângele ei

și de aerele lor false și de ramurile care se prăbușesc.

 

Demonul a ieșit afară,

și chiar dacă-i Dumnezeu, îl chem

stând ca un stârv,

așteptând să mă-nghită,

începând de la buze și limbă.

Și eu dorind să cad pradă Lui,

iau pâine și vin,

iar demonul se pârțâie și chicotește,

și stau în fața Dumnezeului de-nchiriat care iese din gura mea

femeie anonimă

în fața unui altar anonim.

 

Traducere din limba engleză de Ioan Radu Văcărescu

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *