Cazul Kukoțki, teatrul de umbre în variantă rusească

Cazul doctorului Kukoțki, romanul Ludmilei Ulitskaya, promite încă din titlu, mai ales prin titlu. Promite și înșeală așteptările așa cum o fac, în general, postmoderniștii, încă din anii 80. Modul în care Ludmila Ulitskaya alege să trădeze cititorul nu se înscrie însă pe portativul mizei ontologiei textului, asupra căruia s-au aplecat și încordat, în ultima jumătate de secol, promotorii matematizării textului narativ. Narațiunea, construită în jurul unui medic cu o abilitate ieșită din comun, nu comportă nimic din narcisismul metanarativ care sufocă, de ce vreme, arta romanului. De altfel, Ulitskaya nu cedează nici tentației de a diseca era sovietică în căutarea rădăcinilor cruzimii, refuzând exploatarea grotescului. În imaginația cititorului nu se intră cu bocancii (sovietici), pare să afirme Ulitskaya atunci când iși alege nuanțele pentru acest roman-frescă.

            Protagonistul romanului, medicul ginecolog Pavel Aleekseevici Kukoțki, poartă cu sine promisiunea deșartă a imersiunii în fantastic, a cochetării cu realismul magic, atunci când ne este relevată capacitatea sa de a radiografia cu ochiul liber corpul uman. Acuitatea cu care privirea sa pătrunde în viscere nu se dovedește însă decât un artificiu la care Ulitskaya recurge pentru a reliefa dezolanta incapacitate a navigării psihicului si sentimentelor umane. Atașamentul medicului față de Elena, femeia pe care o salvează de la moarte, are resorturi instinctuale pe care Pavel este incapabil să le transpună în discurs.

            Din momentul uniunii cu Elena, familia lui Pavel Alekseevici devine, în primă fază, o punere în abis menită să reflecte degringolada societății sovietice. În subteran, mozaicul familial se profilează drept un tratat despre magnetismul interuman izvorât nu din afinități autentice, ci din mecanisme defensive prin care individul răspunde blestemului comunist. Astfel, lui Pavel i se alătură Elena (proaspăt văduvă, care fusese împinsă de conjucturi într-o căsnicie nedorită), Tania, fiica Elenei, și Vasilisa, servitoarea habotnică a acesteia, pe care destinul o împinsese dincolo de marginile societății. Mai târziu, în sânul familiei apare Toma, o fată provenită dintr-o familie săracă, pe care Pavel o adoptă după ce mama acesteia moare. Avortul pe care aceasta și-l provoacă, și care îi aduce moartea, este un simptom recurent pe parcursul romanului, ce-și are originea în pandora politicilor sociale sovietice. În jurul familiei extinse, gravitează frații Goldberg, atrași de Tania, și tatăl lor, geneticianul evreu Ilia Goldberg care își dedică întreaga viață artei răzvrătirii intelectuale împotriva sistemului sovietic.

            La nivel de frescă socială, Ulitskaya dovedește aversiune atât față de nuanțele terne, ce tind spre omogenizare, cât și față de culorile stridente. Deși percepe tarele comunismului și susține legea care ar permite avortul, Pavel Aleskeevici nu practică, în niciun moment al romanului, o disidență vie, quijotescă. Pe baricadele rebeliunii intelectuale nu veghează decât Ilia Goldberg care lucrează neabătut la o teză riscantă: alterarea genomului uman sub imperiul politicilor comuniste.  Astfel de nuanțe tari sunt estompate fie prin inserții de ludic (Goldberg, deși abonat la lagărele de muncă silnică, nu este niciodată condamnat pentru cele mai grave fapte comise), fie prin omisiune (Ulitskaya evită orice fel de close-up al vieții din lagăr). Cazul Kukoțki este un tratat de jalonare a locurilor comune ale romanelor rusești ce adastă asupra ororilor comunismului. Violența, degradarea fizică și morală, teroarea nu dau naștere unui hățiș imagistic care să taie adânc în imaginația cititorului și să împingă la partizanat. Dimpotrivă, Ulitskaya diluează și distilează neîncetat, ucigând din fașă orice tentație de interpretare a romanului în cheie strict politică.

            Cu toate acestea, autoarea refuză și ortodoxia frescei sociale, preferând să mineze narațiunea cu nenumărate intrigi care conturează un Frankenstein mai puțin ghicit și studiat al erei sovietice – familia. Habotnicia Vasilisei, pragmatismul Tomei, boemia Taniei, alunecarea în neantul Alzheimerului a Elenei, don quijotismul lui Goldberg și darul radiografiei al lui Pavel util doar la nivelul cărnii – toate aceste nuanțe sunt angrenate într-o tectonică de suprafață. Ulitskaya nu devoalează cauzele profunde aflate la originea fricțiunii sociale, ci utilizează, până la refuz, understatement-ul. Comunismul nu ia forma ostensibilă a tăvălugului de orori, monștrii aparatului politic dovedesc că pot ierta și închide ochii. În viziunea Ludmilei Ulitskaya, cultivarea terorii subliminale și predicarea obedienței și conformismului de către comunism prezintă și o latură pe cât de discretă, pe atât de nefastă. Cazul doctorului Kukuțki nu se afiliază ficțiunii confesionaliste stridente de condamnare a comunismului. Cu toate acestea, efectele devastatoare pe care Uliskaya le prezintă ca pe un joc secund sunt aceleași: alienarea,  oportunismul sălbatic și debusolarea.

            Trădarea cititorului nu se rezumă însă doar la evitarea unei abordări cu tentă naturalist-grotescă a comunismului, ci se manifestă și la nivel de tehnică narativă. Tensiunea se menține la nivel mocnit și, ori de câte ori acțiunea amenință cu prea plinul ori revărsarea, intră în joc artificiile de tipul omisiunii care readuc debitul narativ în matca inițială. În această cheie, conflictul dintre Pavel și Elena nu se consumă în stil tragic. În schimb, focus-ul este mutat pe nenumăratele alunecări ale medicului pe panta alcoolismului acceptat social sau pe contrele filosofice dintre acesta și Goldberg. În partea a doua a romanului, Tania renunță subit la cariera academică în favoarea explorării libertății văzute ca promiscuitate, adoptând o viață de hipiot și hrănindu-se cu pulsul învolburat al plebei. Motivația gestului poate fi intuită în atmosfera  fortăreței Kukoțki, dominată de opacitatea luxului, conformismului intelectual și a simțul datoriei. Exotismul traseului destinal al Taniei este estompat însă atunci când alege să trăiască în concubinaj cu unul dintre frații Goldberg și să se căsătorească cu celălalt, moment urmat de ancorarea în viața casnică. În ciuda ambiguității morale, episodul denunță predilecția ei pentru compromis, pentru reîntoarcerea în matricea inițială de ființare.

            Jocul cu tensiunea narativă este desăvârșit în partea a treia a cărții, marcată de o ruptură de ritm prefigurată subtil de reveriile Elenei. Grupul de personaje funambulești prinse într-un periplu fără vreun terminus ad quem poartă amprenta imaginației excentrice a Elenei, în care misticul (biblicul) se îngemănează cu suprarealismul. Personajele, printre care Bărbatul Ras în Cap, Noua, Bărbatul cu părul lung sau femeia din pântecele căreia se revarsă mii de copii ce sfârșesc prin a se evapora, sunt călăuzite prin deșert de Iudeul Ilia.  Tabloul se transformă pas cu pas în basorelief, iar personajele bizare încep să se identifice cu Pavel, Elena, Tania și jazzman-ul Serghei – a cărui intrare în scenă se conturează aici anticipativ. Finalul călătoriei îl surprinde pe Bărbatul-Ras-În-Cap-Pavel, în rol de nouă călăuză ce îi inițiază pe ceilalți în arta îmblânzirii lipsei de reguli, răsturnare ironică în oglindă a conformismului și lipsei de viziune socială ale lui Pavel Alekseevici.

            Partea a patra (și ultima) a romanului readuce cititorul, dezadaptat de purgatoriul mistico-suprarealist, la narațiunea inițială. De data aceasta însă, revărsarea nu se mai lasă așteptată, acțiunea se precipită. Însărcinată, Tania dă curs capriciilor libertinajului și pleacă într-o călătorie la Yalta, pe malul Mării Negre, un Woodstock neverosimil proiectat pe fundalul rigorii sovietice. Aici blugii, jazz-ul, dolce far niente-le și sexul spontan se contopesc într-o întrebare de care, de data aceasta, Tania nu mai fuge. Renunțarea autentică la compromis și ambiguitate în favoarea ființării în afara coliviei sociale o transformă pe Tania într-o promisiune pe care Ulitskaya o face cititorului. Schimbarea de tempo catalizată de Tania, promite închegarea unui deznodământ, a rezolvării conflictelor. Finalul surprinde deopotrivă moartea Taniei și nașterea fiicei sale, dar și fuga lui Ilia Goldberg pe tărâm american. Ultimul tablou ne-o înfățișează pe Elena, în stadiu final de Alzheimer, păstorită neglijent de Toma, fiica adoptivă. Vizita Jeniei, fiica Taniei, îi stimulează Elenei-mare, Elenei-maree ultimele rămășițe de memorie afectivă, iar mașinăria odioasă a istoriei semnează tabloul ce închipuie familia Kukoțki:

Se fac tot mai mulți, și printre ei apar doi – un tânăr înalt cu plete, cu pielea nu prea curată și gura umflată, și o fată cu un prunc în brațe, care seamănă cu Taniecika sau cu Jenia, sau cu Tomocika. Perechea se află chiar în cnetrul imaginii, a cărei compoziție geometrică e îndoielnică, și Pavel Alekseevici ia pruncul în brațe și-i întoarce fața spre Elena…și în pruncul ăsta se află toată bucuria, și lumina și sensul vieții. Ca și cum în miezul zilei însorite răsare încă un soare…pruncul aparține lor, tuturor, și ei – lui.

             Astfel se întrupează ultima și cea mai nemiloasă trădare a încrederii cititorului. Nici Tania, nici jazzman-ul Serghei nu își duc până la capăt rolul de deus ex machina pe care revolta lor îl promitea. Firelor narative nu converg spre rezolvarea conflictelor interioare nici măcar odată cu jertfirea Taniei –  unicul protagonist ce se revoltă, atât la nivel filosofic cât și social, Cititorului nu îi rămâne decât să se îndreapte spre Pavel Alekseevici și darul lui de a privi în viscerele trupului. Moartea lui Pavel este însă redată telegrafic. Anticlimaxul este desăvârșit, iar Cazul din titlu reverberează într-un ecou ironic. Rămânem cu sinteza oferită de o minte destrămată și cu paradoxul că luciditatea nu are nimic de-a face cu privirea în ochi a trecutului, a istoriei.