Cea mai bună dintre lumile posibile

Trecute sunt vremurile poeziei angajate în spirit proletcultist, și în general ale artei supravegheate și dirijate de către Partidul unic, ce își aroga monopolul asupra „vehiculului revoluționar” prin care clasa muncitoare urma a se elibera din chingile servituții. Dacă imensa producție propagandistică a anilor ‘50, în care au excelat autori care se bucurau în epocă de un imens prestigiu și de privilegii pe măsură (Sahia, A. Toma, Beniuc, Deșliu, M. Banuș, Breslașu, Andrițoiu și atâția alții), mai prezintă astăzi interes doar pentru cercetători și istorici (sau, la rigoare, pentru revizitări amuzate și condescendente din partea tinerilor născuți și crescuți după căderea comunismului), în schimb crasul oportunism al celor ce au cântat proletariatul, viața luminoasă și izbânzile acestuia – într-un dezacord revoltător cu realitatea –, punându-se în slujba unei puteri politice totalitare, rămâne o lecție prețioasă pentru toți cei care își respectă arta și își prețuiesc libertatea interioară.

Eroismului calp al apostolilor Omului nou i s-a răspuns mai întâi prin „autonomia esteticului”, prin diverse forme de evaziune față de cotidianul irespirabil, prin esopism sau ironia în doi peri a 80-iștilor. Rebarbor (1971), primul volum al lui Alexandru Monciu-Sudinski, a fost retras de cenzură imediat după apariție și dat la topit. Republicarea după mai bine de un sfert de secol a acestei cărți subțiri și explozive („melanj original de violență, mizerie și poeticitate”, după descrierea lui Ion Manolescu) a fost prea târzie pentru a-l mai impune pe Sudinski, prozator de o uluitoare acuitate, al cărui destin de după stabilirea în Suedia (1978) rămâne până astăzi o enigmă.

Marxismul interogativ al poeților germani din Aktionsgruppe Banat a încetat să mai fie o forță motrice odată cu emigrarea acestor autori determinanți pentru începuturile 80-ismului. Bertolt Brecht, de la care se revendicau poeții din Vânt potrivit până la tare (1982), nu a produs în poezia românilor același tip de emulație ca în literatura scrisă înainte de a emigra în Germania Federală de către Csejka, Totok, Hodjak, Wagner sau Rolf Bossert (a căror orientare, în strânsă legătură cu „noua subiectivitate”, fusese anticipată de Anemone Latzina încă de la începutul deceniului al optulea). Brecht, autor al unei critici sociale abrazive de pe poziții comuniste („Când venim la tine / ni se smulg zdrențele / și tu-ți pui urechea cu grijă pe trupul nostru gol. / Despre cauza bolii / ți-ar spune mai mult o privire / aruncată zdrențelor noastre. Aceeași cauză / ne rupe-n bucăți trupul și hainele. // (…) Prea multă muncă și prea puțină mâncare / ne slăbește și ne stoarce de vlagă. / Rețeta sună așa: / trebuie să vă îngrășați. / E ca și cum i-ai spune stufului / să nu se ude.” – „Ce i-a spus un muncitor unui medic”, în traducerea Ninei Cassian) nu putea prinde la 80-iști. Privind retrospectiv, timișoreanul Ion Monoran (decedat în 1993, înainte de a-și vedea publicată prima carte, Locus periucundus), poet cu nerv etic și cu o chemare autentică spre acțiune socială și civică, este unul dintre foarte puținii care au făcut, dintr-un underground pe deplin asumat, poezie inflamată protestatar: „Mă simt pătruns de o bucurie ciudată / de fiecare dată când încarc gunoiul / în subsolul blocului la care maică-mea / de trei ani mătură şi spală scările şi geamurile. // (…) Încarc tot felul de gunoaie / de la coji de cartofi şi brazi de Crăciun / până la şobolani / pe care mai întâi îi ameţesc / cu jeturi puternice de apă de la robinet. // Uneori am chiar prilejul / să stau de vorbă cu ţiganii / în timp ce aceştia îşi vâră mâinile până la coate / prin bidoane căutând resturi de pâine / şi sticle neciobite. // Treaba asta oricum trebuie făcută de cineva // dar pun rămăşag / că nici un redactor nu s-ar încumeta / să publice un text ca ăsta prin reviste / cu atât mai puţin ideologii / cu care odată şi odată tot am să mă răfuiesc eu / să zicem încărcându-i în bidoane ca pe şobolani / în timp ce stau de vorbă cu ţiganii / sau cu mama // altfel nu se mai poate!”.

Începând cu 1990 s-au pulverizat peste noapte piedicile puse de cenzură sau diversele forme de marginalizare din partea establishment-ului cultural – cu toate acestea, despre viața adevărată, viața dură și adeseori strivitoare a muncitorilor s-a scris relativ puțin, cu sfială sau reticență, deși deceniul ce a urmat revoluției a dat naștere variantei autohtone de capitalism, care a însemnat pentru cei mai mulți dintre români o perioadă de mare indigență și incertitudine. Desigur, pot fi oricând citați doi dintre cei mai buni scriitori debutați în ultimul deceniu al secolului trecut – romancierul Radu Aldulescu și poetul Ioan Es. Pop, care s-au impus prin cărți de neocolit ale ultimilor treizeci de ani. Pe de o parte, Aldulescu a creat în romanele sale (puse în relație ba cu romancierii americani ai experienței, ba cu realiștii ruși și chiar cu Céline) o frescă a societății românești post-89, cu șomajul, mizeria, prostituția și deznădejdea fără leac a unei lumi apocaliptice („de pe care Dumnezeu și-a luat mâna”, după expresia lui Ștefan Agopian). Pe de altă parte, capodopera lui Ioan Es. Pop, Ieudul fără ieșire, a fost citită – și încă poate fi receptată în această cheie – ca un „epos lumpen” și agonic (Octavian Soviany). Interioarele închise ermetic, lumea barăcii muncitorești și a căminului de nefamiliști, pivnițele și alte figurări ale închisorii sau ale mormântului, ușile zidite, abjecția și truculența se transformă la Es. Pop într-o terapeutică a grotescului și derizoriului. Omul abuzat al lui Ioan Es. Pop trăiește la intensitate maximă absurdul fundamental al existenței, comutând experiența tumefiantă a vidului ontologic într-o formă de trăire a sacrului.

Cu intrarea în scenă a generației ce începe să se afirme în jurul anului 2000, accentul este pus pe un pesimism exprimat printr-un imagism greu și întunecat, pe obsesia eului, visceralitate (apăsată uneori până la suprasaturație) sau disperare existențială, puse la grămadă de critica leneșă sub eticheta de „mizerabilism”. Mult discutata frondă și spiritul anarhist-protestatar al poeților asociați grupării „Fracturi” a produs inițial controverse și respingeri indignate, însă trebuie notat că, citiți acum, acești autori nu au ca principală preocupare critica socială, care e mai degrabă un produs secundar al furiei și zgomotului ce caracterizează primele lor ieșiri la rampă. Prea narcisiști ca să-i preocupe și altceva pe lângă propria literatură și impunerea ei cât mai rapidă, limitele radicalismului fracturist sunt atinse destul de repede, iar gruparea se dizolvă intempestiv – o șarjă întrucâtva memorabilă vine din volumul de debut (altfel foarte compozit) al lui Marius Ianuș, Manifest anarhist și alte fracturi (2000), însă versuri precum „în lungile așteptări de la șomaj / în valurile de stres ale vânzării de pâine / am văzut: / sunt oameni care nu câștigă pe lună / bani pentru o haină” rămân izolate într-un noian de tânguieli și răbufniri solipsiste.

De-abia în 2018, în cel de-al șaptelea volum al lui V. Leac, Monoideal, experiența muncii într-o țară din Vest, „undeva la granița cu Olanda”, își găsește o expresie foarte umană, care este a simplității și rezilienței, Leac refuzând să facă figură de poet angajat – el este un participant empatic și „un tip obișnuit”, unul dintre cei „supravegheați  / de drone și de un bătrân invalid care stă mereu / în fereastră cu un binoclu militar pe genunchi”. Nu atât despre greutăți, sforțări și alienare scrie Leac, cu toate că atinge cu inteligență și autoironie aceste aspecte („Noi suntem o categorie socială care nu trebuie privită / cu compasiune. Capitalismul e un gazon perfect tuns. / Noi suntem firele de iarbă perfect retezate. Și cine nu / zâmbește și se bucură când vede un gazon atât de / perfect și gras?”), ci despre interacțiunile cu tehnologicul și despre uniformizarea abrutizantă, într-un discurs nuanțat, cu accente de ecopoetry (remarcabilă, printre altele, metafora lui „garden boy – spiritul serei”, buruiana smulsă în cele din urmă la ordinul supraveghetoarei).

Mai recent, două documente poetice intense și lipsite de orice protocol discursiv, de ocolișuri sau jumătăți de măsură au dat Emilian Pal, în kurva rumuński go home (Tracus Arte, 2021) și Ovia Herbert, în Kolin: un basm cehesc (Editura Irizor, 2022). Herbert mai publicase Deschiderile (2004) și Demisolul (2014), fără a se număra printre protagoniștii douămiismului, iar Pal debutase la 36 de ani cu fortral (2015), revenind în 2016 și 2017 cu volume care n-au făcut cine știe ce vâlvă. Marginali sadea, cei doi au coborât în „infernul care stă la temelia bunăstării, liniștii și confortului”, după cum scrie ușor emfatic Teodor Dună pe ultima copertă a cărții lui Emilian Pal, rezultatul acestor experiențe traumatice fiind întru totul relevant atât literar, cât și sociologic: cu mai multă șansă și vizibilitate, cele două volume ar fi putut ajunge la o plajă largă de cititori, căci nu se adresează numaidecât publicului – prin firea lucrurilor exclusivist – al poeziei contemporane.

Pe scurt, făcând poezie biografistă și narativă à bout de souffle, în manieră alert-reportericească, Herbert și Pal au directețe și transparență a limbajului, mizând pe formule de un apăsat prozaism (cum altfel s-ar putea scrie despre silniciile sclaviei moderne a migranților și muncitorilor sezonieri intrați în malaxorul fabricilor care întrețin producția?). Caznele dezumanizante ale muncii de jos sunt asemănătoare, fie că e vorba despre liniile de producție ale industriei alimentare olandeze din cartea lui Pal („Olanda e locul în care vii / când nu mai ai ce pierde în Ro”), fie că eroii sunt „orkării de la bandă” ce asamblează componente electronice în orășelul cehesc Kolín: „acum de voie și mai ales nevoie am format frăția și alianța moldo-slovaco-bulgaro-polonezo-mongolezo-vietnamezo-română care slujește Cehia, (…) frăția asta ajută cu brațele ei vânjoase, călite, încercate Cehia și va crește profiturile americanilor, care sunt netăgăduiții, indestructibilii, bănoșii Boși ai fabricii”.

Răul dens cu care se confruntă actanții celor două volume, abuzurile, mizeria și anonimizarea identității sociale sunt surprinse cu claritate și cruzime, pe tonuri diferite, dar inevitabil îngemănate. De pildă, pe când la Ovia Herbert: „va veni cât de curând munca / munca pe bandă sub bandă peste bandă și mai ales în bandă // va veni oboseala specială a bandei / va veni somnul bandei când nu poți adormi // programul este munca și noi suntem programul muncii // va veni somnul fără vise // numai el va mai veni”, la Emilian Pal confesionalul capătă dimensiuni de farsă atroce, pentru ca în cele din urmă propria umanitate să devină obsolete: „mă uit cu gura căscată la brațul robotic / brațul robotic apucă șase cutii și le pune în ladă / m-am hotărât: când am să cresc mare / am să mă fac braț robotic / să nu simt nimic să nu mă doară nimic / să fiu uns cu ulei și când sunt depășit / să fiu donator de organe sub formă de cipuri / îmi scutur iar capul / 48 de cutii într-o ladă 500 grame cutia / iau lada o pun pe palet / iau lada o pun pe palet / iau lada o pun pe palet”. Muncă repetitivă și derizorie, trai la comun cu necunoscuți veniți din toate colțurile Europei, mult alcool pentru a suprima rațiunea, sentimentul omniprezent de asfixiere și de secătuire; gândul îți fuge la atmosfera apăsătoare, vestind un dezastru iminent, din filmele lui Alejandro González Iñárritu.

Nu am întâlnit în poezia recentă mărturii atât de imparabile și de deconcertante în brutalitatea lor despre exploatare și entfremdung decât poate în Iron Moon. An Anthology of Chinese Migrant Worker Poetry (2016). Aceasta adună textele a treizeci și unu de autori ce aduc în prim-plan istoriile ascunse și anonime ale clasei muncitoare din Republica Populară Chineză a zilelor noastre, o problematică ce a intrat în atenția lumii occidentale cu aproape un deceniu în urmă, când tânărul muncitor și poet Xu Lizhi (1990-2014) s-a sinucis, lăsând în urmă câteva poeme tulburătoare despre lipsa de orizont și deziluzia muncitorilor ajunși în marile orașe: relatările experiențelor trăite de acești oameni nu mai păstrează nicio urmă din utopismul și frenezia propagandistică din China celei de-a doua părți a secolului trecut.

Dar „oboseala are un chip internațional (…) // oboseala unora umple conturile altora / neîncetat” (Ovia Herbert), iar angajatului redus la un cod, „omului-server” încolonat spre depozite nu îi rămâne decât amintirea speranțelor de care a fost jefuit: „în seara aia mi-am imaginat că sunt pe o plajă / și că plantez în nisip bujori de munte / Marea Nordului era o groapă comună / în care stăteau aruncate / speranțele noastre de-a valma” (Emilian Pal).

Recitești altfel după kurva rumuński go home și Kolin: un basm cehesc îndemnul de acum patru decenii („Poetul să meargă în fabrică să vadă cum sar scânteile din strungă”) al marelui răsfățat Nichita Stănescu.