(fragmente)

 

***

 

Vântul coboară ca o boare dumnezeiască în curtea spitalului, din albastrul ireal al lui noiembrie.

Oboiul din a doua de Schumann.

Mi-am cumpărat o cafea dublă din holul spitalului privat de vizavi.

M-am așezat, ca în fiecare dimineață, pe priciul din fereastra demisolului spitalului județean de unde începe dintr-o dată un zgomot puternic acoperind foșnetul blând al ramurilor de tuia sub care stau ascuns și fumez ca un turc.

Dacă tot mi-au scris în documentele medicale că sufăr, în afară de o mulțime de alte boli, de tulburări mentale și de comportament din cauza dependenței.

Dacă pățesc ceva, vina-i a mea, indubitabil.

După o vreme zgomotul centralei se oprește, nici nu e necesară căldura, e vară de noiembrie, stau afară la șase dimineața doar în tricou și bluză verde de trening.

Mai aprind încă o țigară, așa de-al dracului, așezându-mă mai bine pe priciul rustic din fereastră.

Rama de sus mă taie la spate și așa îndoit de mijloc mă deranjează groaznic mulțimea de tuburi care ies din burtă și beșicile pe jumătate pline cu un lichid rozaliu care atârnă până la pământ.

Dar sunt mulțumit.

Cafeaua e cea mai bună băutură pe care am băut-o în această viață iar țigările lungi davidof cele mai bune fumuri pe care le-am gustat în vremea vremii mele și a morții celei vechi de care-am scăpat, se pare, ca prin urechile acului.

Sau, așa cum îmi spunea domnișoara doctor dăunăzi, nu datorită unui înger păzitor, ci datorită a cel puțin zece.

Și eu care credeam ca prostul că nu mai există nici măcar unul, că m-au părăsit ca pe un câine rănit la marginea drumului.

Și iată vântul acesta ce coboară din înaltul lui noiembrie și-mi aduce sufletul înapoi la locul lui, undeva printre petecele și cusăturile sacului diform de sânge și oase, așezat pe un prici de scândură negeluită, într-o fereastră scundă cu vedere liberă spre curtea pustie a spitalului.

 

***

(anastomoză)

 

Ea îmi spunea odată, mângâindu-mi dosul palmei cu degetele ei fine și lungi cu unghii vopsite în roșu aprins, că de asta probabil mă simțeam rău, că acel rău era de fapt o greutate pe suflet.

Și mi-am amintit că altădată chiar despre asta mi-a vorbit țiganca aceea tânără pe stradă la Mediaș, și care s-a așezat ca un nod în stomac și a făcut acolo implozie ca o grenadă în mâna soldatului neinstruit.

Și că de asta am ajuns la spital, la urgență și apoi sub cuțit – și mă întreb – dacă am acest drept – dacă acel cuțit fin din mâna fină cu degete lungi și vinișoare albăstrii a domnișoarei doctor a extirpat bucata de carne putredă – și nu prea știu ce să răspund – asta înseamnă oare că s-a dus pe apa sâmbetei și bucata aceea putredă de suflet, astfel că am scăpat de greutatea aceea mare și apăsătoare ?

Și țiganca cea tânără de la Mediaș ținându-mi mâna în mâna ei cu degete lungi și fine și bronzate ar spune acuma că sunt, ca lacrima, curat ?

Sau pot oare răspunde că mi-e milă într-un anume fel de corbul acela alb agățat cu ghearele de ventriculul meu stâng cu o aripă înghețată bocnă și cu cealaltă înjumătățită ?

 

***

(camera unsprezece)

 

Până nu ești tu în cauză, n-ai cum pricepe cum stau lucrurile, integral, asta am învățat târziu, după ce vreme îndelungată am crezut și în experiențele câștigate prin cunoaștere teoretică.

Într-adevăr, odată cu trecerea timpului vechile ficțiuni se amestecă straniu cu cotidianul cel mai atroce, astfel încât la un moment dat nu mai faci diferența dintre acestea.

Chipul cel mai banal, și cu atâta mai atroce, al ficțiunii celei mai de neînchipuit apare atunci când te afli în fața surprizei uluitoare care îți descoperă spaima cea mare.

Spaima cu chip necunoscut până atunci, dar fără figură bine definită, o irizare ștearsă dar cu atâta mai izbitoare, precum ochiul întunecat din acoperișul pe jumătate prăbușit al unei biserici în ruine.

M-au dus, după câteva ore la urgență, în camera unsprezece de la chirurgie doi.

Un pat de fier, vechi, cu vopseaua scorojită, acoperit cu un cearșaf spălat de o mie de ori pe an și o pătură albastră cu dungi albe.

Branulă, pusă cu greu la ceasul târziu al nopții de octombrie de o asistentă adormită, calmante și apă sărată, tăcere.

Mo cu lacrimi în ochi că trebuie să plece și voi rămâne singur.

În celălalt pat, un bărbat adormit, acoperit cu pătura, de sub care ieșeau câteva tuburi de plastic transparent care aveau la capăt mai mulți săculeți pe jumătate încărcați cu un lichid de culoare nedefinită, lucruri pe care nu le mai văzusem niciodată și habar nu aveam ce înseamnă.

Atât.

Iar dimineața, după o noapte de zvârcoleală, cu ochii mai mult în tavanul foarte înalt, gălbui, cu perfuzia scoasă, cu branula pătată de sângele negru al toamnei neînduplecate, în căutarea toaletei, pe niște holuri lungi, printre asistente și infirmiere, doctori, studenți, pacienți internați sau în vizită.

O chiuvetă frecată cu clor, un vas de toaletă înghesuit sub o fereastră blocată, ligheane, găleți, mopuri, saci negri, mături, infirmiere intrând și ieșind, cu mănuși albe în mâini, urina colorată urât, mâinile tremurând și inima tremurândă.

Înapoi în camera unsprezece, în patul din dreapta, cu ochii în tavan, cu o vagă durere la abdomen, cu o atroce spaimă în piept și în umărul stâng.

Vizita domnișoarei doctor, nu pare să fie ceva deosebit, dar starea nu e bună deloc, ce medicamente luați, să le luați în continuare, chipul necunoscut se lățește pe tavan, ca un nod desfigurat dintr-un trunchi putrezit.

Nicio senzație dintre cele obișnuite, sete, foame, ca și când trupul s-ar afla în alt loc, în care necesitățile lasă loc unei libertăți neîngrădite.

Și totuși, o cafea ar merge, o țigară ar merge și ea, ies din camera unsprezece, dibuiesc undeva o ieșire spre niște scări foarte înalte, cobor în curtea spitalului, în față e parcarea de la urgență și de la chirurgie, în stânga un mic colț viu, un fel de grădină sărăcăcioasă mărginită de pereții spitalului și de parcare, un trunchi de tuia bătrân, un soc și el cam trecut, iarbă uscată după seceta cumplită de toamnă, în peretele din spate, jos, o fereastră cu un pervaz îngust, ca un prici din lemn negeluit, parcă-au trecut luni, nu doar o zi, cafea n-am de unde și nici nu am voie, țigara e bună, din pachetul uitat în buzunarul bluzei de trening ca prin minune.

Înapoi în spital, urcând scara înaltă, în cameră, în pat, în tavan.

Iar moartea începea să fie cea mai banală ficțiune posibilă.

 

***

(hypocrena)

 

Mi-a fost rușine să mai cer țigări când ai mei m-au întrebat la telefon ce mai am nevoie, așa că am spus nimic.

Mai aveam în pachet până a doua zi zece țigări, zece îngerași salvatori, insuficient adică, abia dacă mi-ar fi ajuns pentru cealaltă cafea de seară și pentru noaptea ce se anunța albă și cu posibilitatea de a ieși oricând în curte, iala de la ușa holului de la chirurgie fiind stricată.

Ca să nu mai vorbesc despre ritualul din zori, la cafeaua lungă de șase dimineața, dar mi-a fost rușine să mai cer, supus sfaturilor tuturor cum că ar trebui să mă las, mai ales că în fișa medicală scrie negru pe alb că sufăr de tot felul de tulburări.

Așa că am făcut rost de o sacoșă de plastic tip maieu, destul de încăpătoare, mi-am aranjat săculeții pentru acumularea lichidului preaomenesc și cele cinci tuburi de evacuare în punga de plastic, mi-am acoperit cumsecade brățările georgescu de pe burtă cu bluza de trening și mi-am tras mânecile bine peste încheieturi ca să nu se vadă branula nouă și vânătăile de la cele vechi, mi-am trecut urechile sacoșei peste antebrațul stâng, mi-am înfipt nonșalant mâinile în buzunarele bluzei și am plecat să cumpăr țigări, ca și când aș fi fost un cumpărător obișnuit al cartierului gării din orașul natal.

Înainte însă, am făcut o pauză scurtă, de țigare, pe-o bancă din parcul spitalului, lângă fântâna secată, oricum nu mai trebuia să fumez cu țârâita.

Mi-am luat inima în dinți și m-am îndreptat către poarta spitalului, oarecum temător că mi s-ar putea interzice ieșirea.

Nici nu știam cam pe unde aș putea găsi un magazin care vinde țigări, în cartier, la ora destul de înaintată.

Am întrebat-o pe portăreasă, ca într-o doară, unde aș putea găsi țigări și mi-a răspuns, fără să ridice ochii de pe ecranul telefonului, că pe strada de lângă Ursuline.

Am ieșit repede pe poartă, incognito cum mă aflam, am trecut strada și am urcat pe lângă zidul vechi al cetății spre zidul Ursulinelor, lângă secția veche de Neuro, unde am găsit repede un non-stop cu de toate.

Era o seară caldă de noiembrie, cu cerul pe jumătate înnorat, cu o boare abia simțită ce venea dinspre sud, de-a lungul șoselei ce duce în Ștefan cel Mare.

Pe stradă era lume puțină, cei mai mulți ieșiți de la concertul de la Filarmonică, și mi-am dat seama că era joi, puțin după nouă.

În magazin am încercat să-mi ascund cât mai bine situația în care mă găseam, să par un demn și onest cumpărător.

Esse is Percipi

Vânzătoarea însă stătea de vorbă cu o clientă, așa că mi-a vândut cele două pachete de țigări și mi-a dat rest de la cincizeci de lei fără măcar să mă privească.

Nici pe drumul de întoarcere nu m-a băgat nimeni în seamă, nici portăreasa la reîntoarcerea în spital.

Îmi făcusem probleme degeaba.

Nu mă privise nimeni, nu existam.

Cineva există pentru că este privit, lumea există pentru că e privită de cineva.

Nu existam.

Întors în spital, m-am dezechipat, mi-am cumpărat cafeaua de seară, m-am așezat pe banca cea cunoscută din parcul spitalului, mi-am aprins o țigară, privind stăruitor fântâna secată din mijloc ca și când aș fi privit direct în ochi cealaltă moarte.

Moartea cea nouă.

 

***

(camera cinci)

 

Stau întins în pat, în camera cinci, cu fața spre ușa deschisă spre holul lung al secției de chirurgie, de unde aștept să apară domnișoara doctor la vizită.

În patul de alături, domnul Reginald citește, jos lîngă patul lui e o corfă veche de răchită încărcată de cărți și obiecte de scris.

Eu n-am ce să citesc, decât Biblia pe care am găsit-o de dimineață.

Așezată cu mare grijă pe pat lângă beșicile de evacuare a lichidului, pe care le aranjasem cu mare grijă să mă pot răsuci cât de cât pe-o parte.

Probabil trecuseră niște mesageri, dis-de-dimineață, cu sacul de Biblii și-au pus pe fiecare pat de bolnav câte o Carte.

Și pe patul domnului Reginald au lăsat o Biblie, însă cam degeaba, domnul Reginald e preot  într-un sat pustiu, ține slujbele, deși e foarte în vârstă, ca și când ar fi biserica plină de oameni.

Știe Cartea pe de rost.

Din când în când, domnul Reginald scrie, dar foarte puțin, cu mare grijă.

Mai ales corectează, și iarăși corectează.

Eu nu am la mine nimic dintre obiectele care m-ar putea ajuta la o astfel de întreprindere.

Nu dețin decât o cană mare de porțelan, o linguriță, un săpun, un pachet de șervețele, o brichetă și două pachete de țigări.

Din când în când deschid Cartea.

Și citesc la întâmplare.

Cel mai mult se deschide la Epistola către Romani.

Din când în când, mai și scriu.

Pentru că n-am cu ce scrie și pe ce scrie, scriu pe ce pot și cu ce pot.

Scriu cu pana puiului de ciocănitoare pe curentul de aer ce vine pe holul cel lung de la chirurgie spre camera cinci de la capătul drumului.

 

***

(hedera hibernica)

 

M-am oprit în cealaltă parte a terasei, chiar deasupra Văii Aurii, unde vântul rece nu se simte așa de tare ca în cealaltă parte.

Totul e gri și maroniu, frunzele din parc sunt spulberate când molcom, când cu furie.

Vântul sibiot.

Verde e doar iedera cățărată pe arțarul uriaș cu trunchiul aplecat spre vale după ani și ani de bătaie a vântului dispre vest.

 

Acum un an auzisem plânsul sfâșietor, din camera unde fusesem mutat cu o zi înainte, aflată chiar deasupra centralei termice.

Așa că, după ce am coborât în curte să fumez, am căutat pe sub mașini să găsesc puiul de pisică pe care-l auzisem tânguinde-se întreaga dimineață.

Cheunatul încetase, ca un făcut, iar căutările mele nu mai aveau nici un reper.

Pe sub mașinile doctorilor parcate în curtea spitalului nu era nimic, nimic nici prin cotloanele și ferestruicile vechilor ziduri din jur.

M-am așezat pe priciul din fereastra centralei și mi-am aprins țigara multașteptată.

Un cheunat stins s-a auzit atunci de deasupra capului, iar când am ridicat ochii l-am văzut ațânat pe cea mai înaltă creangă de tuia.

Un pisoi negru ca smoala, cu niște urechi mari cât toate zilele și numai ochi verzi în căpșorul cât un pumn de copil.

Am fumat țigara în liniște, am stropșit mucul cu talpa șlapului, m-am descălțat de șlapi, mi-am legat cu bluza de trening mațele de plastic și căldărușile de evacuare.

Am început să mă cațăr pe trunchiul bătrân de tuia, sprijinindu-mă cu un picior de socul crescut ca și când ar fi răsărit din aceeași rădăcină cu fratele vegetal mai mare și mai scorțos.

De cățărat, întotdeauna mi-a plăcut să mă cațăr.

Nu mai departe decât cu vreo două zile înainte, ieșind în curte seara târziu și necunoscând bine mișcările locului, am rămas pe dinafară pentru că ușa se încuia pe dinăuntru la unsprezece.

A trebuit să mă cațăr pe fereastră înapoi în spital, norocul cel bun fiind acela că eram pus atunci în camera cinci de pe cealaltă latură a clădirii, ca și faptul că domnul Eginald mă rugase să deschid geamul să intre aer proaspăt, astfel că, sprijinit de mica balustradă de pe zid m-am strecurat nevăzut și necunoscut înapoi.

Întotdeauna mi-a plăcut să mă cațăr, fie pe munți, fie pe arbori, în pădure sau în grădină, în mărul nostru rotat sau în cei doi brazi plantați acolo acum mulți ani aduși din pepinieră de la Rio del Sadu.

Dar și căzăturile au fost pe măsură.

Aceea din Șaua Caprei, pe bolovanii alunecoși, care m-a ținuit la pat zile la rând.

Sau aceea de pe Lindicul Babei, coborând dinspre Negoiu, împiedicat de rădăcinile de sub stratul gros de frunze uscate, singura grijă fiind aceea de a salva chitara de la dezastru.

Și, desigur, căzătura din unul din cei doi brazi din grădină, cu laba piciorului drept sub mine, după ce mă cățărasem acolo să-l împodobesc cu luminițe de Crăciun, acum patru ani, după care au dat peste mine toate bolile pământului.

Chiar și pe ziduri mi-a plăcut să mă cațăr, dorind mereu să pot vedea dincolo de ele.

Cu chiu, cu vai am reușit să mă agăț cu o mână de o creangă mai groasă, dar aspră din cale-afară, a bătrânului arbore.

Cu cealaltă mână am prins pisoiul și l-am îndesat în legătura treningului.

A tăcut instantaneu, ba, când am ajuns cu picioarele goale pe pământ aproape că dormea la sân.

L-am pus în iarba uscată de sub copaci și, într-un fel, speriat, dar și, parcă, oarecum fericit, a zbughit-o spre una dintre ferestruicile din zidul de vizavi al spitalului.

S-a strecurat acolo, în pivniță, printr-un ochi de plasă abia bănuit, spre locul ferit ce era pentru el acasă.

După ce am fumat o altă țigară, în liniște deplină, m-am cățărat cu greutate înapoi spre camera șapte de la etajul foarte înalt de la chirurgie.

 

Cafeaua s-a răcit puțin, dar e bună, aici e făcută din boabe măcinate pe loc, iar țigara de foi rocks are gust delicios de ciocolată.

Totul e gri și maroniu, doar iedera cățărată pe arțarul cel uriaș e verde.

 

***

(podul din pivniță)

 

Într-o vreme urca în podul pe care-l transformaserăm amândoi în mansardă, cu o lucarnă îndreptată spre coamele munților.

Munții de la sud, unde am urcat de atâtea ori să scoatem apă din piatră seacă.

Eram tânăr și întreg la trup, cu sufletul numai bucurie.

Stau pe priciul șubred din fereastra joasă a spitalului, fumez, beau apă din sticla de plastic, aștept să vină ai mei să-mi aducă supă chioară, pâine prăjită și iaurt.

E vară de noiembrie, soarele strălucește de parcă ar fi luna lui iunie, crengile aproape desfrunzite ale copacilor par din altă lume.

Urca în pod, însă rar, asculta muzică, privea lumina aprinsă sau stinsă ce pătrundea prin lucarna cu patru ochiuri de geam, fuma, bea o bere, scria versuri pe muzică.

Podul e acum părăsit.

De-o vreme nu prea lungă, de când s-a întors din călătoria în celălalt capăt al continentului.

Acum coboară.

În pivnița casei, cu boltă de cărămidă pe traverse de cale ferată.

Îi spusesem atunci la telefon să vină acasă ca să am și eu cu cine goli sticlele înșirate pe rafturile din pivniță, părăsite acolo, cu înscrisuri lipite pe ele, cu felul băuturii și anul fabricației proprii.

Așa a și fost.

Eram tânăr și întreg la trup, cu sufletul numai încântare, deși nostalgic uneori după vremea când am înjghebat cu mâinile noastre mansarda cu ochii îndreptați spre Muma și Prejba.

Coboară în fiecare seară sub casă, în pivnița cu două ochiuri de geam la nivelul solului, cu pânze de paianjen în colțuri, cu mere și morcovi și cartofi în lăzi de plastic, cu sticle înșirate pe rafturi alături de borcane de dulceață și murături.

Bea bere, fumează, ascultă muzică, cugetă la lumea de azi cu cel mai limpede raționament pe care l-am întâlnit vreodată în viață.

A lăsat în urmă de tot această lume scoasă din țâțâni.

Eram tânăr și întreg, cu sufletul ca lacrima.

Am bătut orașul de nenumărate ori în căutarea lui, în vremuri ce acuma par într-o altă viață.

Câteodată ne nimeream și veneam acasă împreună.

Într-o noapte, am străbătut orașul pe-o mare ninsoare, în câteva ore neaua a fost la genunchi, a trebuit să intru în vreo câteva localuri de noapte, la o cafea îmbunătățită, ne-am întâlnit pe Victoriei și am bâjbâit prin ninsoare până acasă, pe sub fulgii luminați fantastic de becurile de pe stâlpi, prin troienele adunate pe gardurile cartierului natal, iar acasă, în bucătărie, am povestit până dimineața.

Eram tânăr și cu trupul încheiat până la ultimul nasture, împregnat în fiecare celulă de sufletul neistovit.

Nu mai sunt tânăr iar trupul meu își vede de-ale lui ca și când ar fi al altcuiva, de parcă cineva se joacă cu el precum cu o păpușă de cârpă.

Și sufletul meu de-a pururea tânăr privește cu mare nedumerire.

Eram tânăr și cu trupul de fier, vorbeam cu prietenul meu despre una, despre alta, la noi în casă, el, copil, ne asculta cu atenție, și ne-a spus, nu-i așa cum ziceți, nu-i acolo, și nici acolo, nici altundeva, e aici, în lumina ce pătrunde prin obloanele întredeschise, uite, o pot prinde cu mâna, și a prins-o cu mâna și praful foarte fin ce dansa în lumina aceea de după-amiază scânteia așa cum scânteie stelele în noaptea asta senină și insomniacă a verii de noiembrie.

Și așa cum pătrunde acum în pivniță lumina firavă și cețoasă prin cele trei deschizături tăiate în oblonul de fier ruginit vechi de un veac și mai bine.

 

***

(lecția de anatomie)

 

Am fost întotdeauna o persoană pudică, dar cu măsură.

Desigur, oricum pudicitatea e o chestiune de măsură.

Am avut întotdeauna o atitudine de om obișnuit, dar de veche școală, în sensul că lucrurile intime sunt de ținut oarecum ferite într-un fel sau altul.

Din acest motiv visceralitățile zilei de azi mai degrabă îmi displac, fie în jurul meu, fie în scris.

Numai că sunt momente în care ești obligat să te expui gol-goluț în fața tuturor.

Asistenta cea micuță, șezând cățărată pe o masă înaltă încărcată de ustensile medicale de toate felurile m-a ținut, așa-zicând, de vorbă, adică mi-a pus întrebări legate de experiențele mele medicale trecute, în timp ce asistenta cealaltă, foarte înaltă și cu batic portocaliu pe cap, îmi spunea ce să execut.

M-am dezbrăcat, la ordin, la piele, pantalonii de pijama, bluza verde de trening și șlapii fiind luate repede de brancardierul care mă transportase și puse în scaunul cu rotile de alături din care tocmai mă ridicasem.

M-am întins, tot la ordin, pe masa lungă și îngustă, cu fața în sus, cu brațele de-a lungul trunchiului și picioarele aliniate la fix până pe muchea patului.

Și să fi vrut, chiar pudic din cale-afară, și tot nu era nimic de făcut.

Totul la vedere.

Un trup lung, poate prea lunguieț, cu un pic de burtă, în așteptare.

O gură din care vorbele abia ieșeau, proteza fiind lăsată undeva în camera șapte, învelită într-un șervețel umed, ascunsă în frigiderul gol, lângă sticla de apă plată din care mă hrănisem trei zile la rând.

Organele toate, de dinăuntru și de afară, la vedere, ca la muzeu, sub becurile foarte puternice.

Trupul învelit într-o lumină stranie și rece, de lună în plină amiază.

Inima la vedere, fluturând ca o frunză de tei arsă de secetă.

Antebrațele învinețite, lipite de trupul fără apărare.

Vocea veselă a asistentei vorbărețe, întrebându-mă ce alte operații am mai avut și de către cine au fost făcute.

Bâiguitul meu cu numele doctorului care mă operase cu patru ani în urmă.

Ultimele cuvinte auzite, înainte să adorm sub masca pusă pe față profesionist de către cealaltă asistentă, și încă mai trăiește…

Și iată cum, pudic cu măsură, de veche școală cum s-ar zice, încă mai trăiesc.

Și iată cum scriu cu inima la vedere, tremurând ca o frunză de tei în bătaia vântului pornit dintr-o dată, așezat la masa lungă de pe terasa din parcul Subarini, învăluit într-o lumină stranie și rece, de lună într-o amiază iernatică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *