Cel care, dăruindu-se, se dă poeziei

0

Am privit cu destulă (și nedreaptă) reținere seria de la Polirom de „Biografii romanțate” coordonată de Adrian Botez, chiar dacă fiecare dintre aceste volume, dedicate unora dintre cele mai importante nume ale culturii noastre, este semnat de excelenți scriitori – și pe care mi-aș îngădui să-i numesc tineri. Condescendența mea – repet: regretabilă – venea dintr-o percepție neîndoielnic obtuză că n-ar fi vorba despre nimic altceva decât despre paraliteratură. Mai cu ștaif, însă literatură de consum. Nu-mi dădea însă pace faptul că semnatarii sunt invariabil prozatori și poeți grozavi, a căror literatură o prețuiesc mult (și este destul să-i numesc, dintre ei, pe Cristian Fulaș, pe Bogdan-Alexandru Stănescu sau pe Alina Nelega), așa că, pe nesimțite, am devenit o cititoare pasionată a colecției în care văd acum atât ca o punere inteligentă în perspectivă a tot ceea ce înseamnă istorie culturală, cât și ca literatură de cea mai bună calitate – și care se întâmplă doar să se miște pe portativul unor situații și personaje recognoscibile.

            Nichita: poetul ca și soldatul (Polirom, 2022), romanul biografic semnat de Bogdan Crețu, este una dintre aparițiile memorabile ale colecției. „O explicație”-mărturisire încheie volumul, și arată – dacă mai era nevoie – profunda afinitate a autorului față de cel pe care-l readuce la viață în această excelentă proză. Este o carte, spune Crețu, a cărei odisee a început cu mai bine de treizeci de ani în urmă, când un preadolescent parcurge mesmerizat un fel de poezie cum nu-i mai fusese dat să citească și care avea să-l însoțească, împreună cu teribilii Jim Morrison, Rimbaud și Bacovia, întru cei mai lirici / extatici ani. „[Nichita Stănescu] a fost o obsesie. De atunci știu zeci de poeme pe de rost. Am citit tot ce se poate citi despre el. Am devenit critic literar ca să-i pot comenta poezia. (…) Va trebui să scriu o monografie amplă. Cartea de față nu e decât o amânare”, spune Bogdan Crețu, iar volumul o dovedește cu prisosință: sunt aici, pagină după pagină, o patimă a spunerii, o redare convulsivă a prăbușirilor și a elevațiilor unuia dintre ultimii poeți blestemați, o tandră intimitate a celui care povestește cu cel care se lasă – chiar și când le scapă – prins în cuvinte, o încântare de îndrăgostit fără leac și o voluptate a tăierii în carnea vie a poeziei pe care nu le-am văzut, în vremea din urmă, decât sub soarele negru din Lelian al lui Octavian Soviany slujindu-l pe Verlaine.

Dincolo de atenta documentare („nu m-am mulțumit să diortosesc niște legende”, spune Bogdan Crețu) – care îngăduie să fulgureze ca focurile Sfântului Elmo personalitatea seducătoare și stupefiantă a unui Nichita Stănescu aproape cinematografic –, se găsește o impresionantă stăpânire a acelor mijloace care redau, atașant, fără să mistifice. O „anti-biografie” o numește autorul, o „plauzibilă (…) încercare de a căuta să te strecori, cu instrumentele unui prozator, în pielea unei personalități și să vezi lumea și viața lui de acolo, dinăuntru. Să respiri din plămânii lui”, iată un efort de identificare pe care numai un enorm gest de reverență îl face posibil.

            Fotografia în mișcare a poetului este făcută prin suprapunerea a trei „clișee” care, arborescente, deschid spre marile sale prieteni, spre „curtea” zgomotoasă și fluidă care îi animă apartamentul bucureștean, veșnic deschis, spre iubiri care istovesc și risipesc ori însănătoșesc și irump poezie, spre jocul tragicomic al trupului pe granița vanitos sfidată a morții, spre viziunile de spaimă și nietzscheeană beție ale neantului, spre întâmplările orbitoare ale copilăriei în Ploieștiul bombardat – un deget smuls îi revine în vis, o mumie sfârtecată se agață de viața promisă într-un pachet de țigări –, spre mama adevărată, spre mama-promisiune a zborului neîntrerupt, spre curăția celui care, multă vreme, își duce de nas tatăl care-l încurajează să domolească zvârcolirea cărnii cu mângâieri cumpărate. O magnifică generozitate de Mîșkin („se dăruiește!”, se iubește, se acceptă, se face, se trece), un oblomovism calm-superior purtându-și zâmbetul, aripile, caricatura, detracarea, încrâncenarea de fluture în destrupare, inocența însăși într-un imperiu de detritus, acestea alcătuiesc asimetriile geniale, inconfundabile, ale lui Nichita Stănescu, cel care a cunoscut poezia și cel din care poezia s-a hrănit cum, pe câmpurile vâltorate de inimaginabile carnagii, cresc acei arbori pe care izbitura niciunei furtuni nu-i doboară.

Bolnav, „deja mort” – cum se știe –,  se retrage, sfios-viclean, de sub razei de blam, sfredelitoare, a propriei deconfituri în tot mai mult alcool – inepuizabilele „rezerve demagogice”, ascunse de ochiul vigilent al „mamei” Dora –, se risipește în prietenii întâmplătoare, interesate și anonim epuizante ca în preajma unui făcător de minuni, își împarte laurii cu bufonii nenumăratelor „săptămâni ale nebunilor”, încoronează poet pe oricine însăilează versuri, iubește fără a se lăsa iubit decât atunci când nu mai este mai nimic de iubit, ci doar de însoțit, de vegheat, de oblojit, de ușurat. Cel care se joacă în pletele morții asemenea unui copil în cușca unei fiare grozave când știe că moartea nu-l vrea – este neatins într-un grav accident de mașină, supraviețuiește unui preinfarct suferit când, cinic, se cumpără „șămpănică” pentru celebrarea zilei sale de naștere, se ridică din patul de boală în care-l țintuiește pneumonia, este, doar, un ales, cel pe care îngerul îl poartă pe brațe –  este cel care nu moare decât atunci când se lasă să moară, căci moartea fuge rușinată de prea multă viață, se trage din prea strânsa îmbrățișare a sângelui, schelălăie prinsă în maxilare carnasiere.

            Tulburătoare, subteranele senine ale lui Nichita Stănescu, așa cum le readuce la lumină – la lumină-întuneric – Bogdan Crețu, sunt acelea în care-și vor continua baletul tragic, spectral, pe limba de foc a nebuniei, a poeziei Virgil Mazilescu, Cristian Popescu, Mariana Marin… Îmi imaginez adolescentul care, astăzi, va face din volumul lui Bogdan Crețu poarta de acces spre propria obsesie nichitastănesciană, îl conjur.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *