Celălalt frate

La trei ani de la debutul cu fratele mut. la nord apa e curată, Vlad A. Gheorghiu revine cu Disco 2000 (Editura Charmides, 2016) ce schimbă radical traseul anunțat în poemele sale de început, marcând startul unei maturizări creatoare, prin depășirea nesiguranței debutantului care nu-și descoperise încă palierul cel mai adecvat propriei sale sensibilități.

Spre deosebire de primul volum, ce miza pe o cunoaștere a cotidianului prin intermediul unor mecanisme ușor onirice, pe baza unui principiu distorsionant similar unei reverii narcotice, în volumul Disco 2000 Vlad A. Gheorghiu mută centrul de greutate dinspre flash-urile imagistice cu tentă teribilistă înspre frazarea atentă a unui observator mult mai detașat. Fluxul discursiv sacadat al unui trip, câteodată supraaglomerat de declarații apoftegmatice și forțat sapiențiale din volumul de debut, capătă o mai mare concretețe și fluiditate, delimitând un univers al damnatului post-adolescentin care, de această dată, își găsește suficiente resurse de cinism pentru a pune totul sub semnul unui nihilism mult mai lejer și mai credibil: „pe sub ochelarii 3d râdea odată cu ceilalți/ și plângea odată cu ceilalți/ și eu lângă ea eram tare și ferm ca o pereche de/ sâni de plastic și gol ca/ paharul de cola dintre/ scaune” (popscene), „stau singur pe întuneric într-o/ cameră ce odată a fost a/ mea și mă gândesc că am/ uitat o viață întreagă/ să-ți spun că dacă încerci să/ mergi pe apă fă/ bine și ia-ți/ pantofii cei/ comozi.” ((eu nu pot să mor în noaptea asta)).

Cu această ocazie, autorul devine conștient de importanța unui limbaj mult mai coagulat ce asimilează imaginile poetice într-un mod mult mai firesc, renunțând la aparentele scurtcircuitări care, cu prilejul volumului anterior, își propuneau să completeze într-o manieră insolită discursul frânt al unei poezii scrise într-o stare de transă ce risca derapări majore. Fără să mai amintim de eterogenitatea stilistică a fratelui mut… care nu reușea să-și concentreze întreaga energie poetică într-o voce personal(izat)ă, prin trecerile bruște de la un discurs elaborat la o frazare succintă, dar nu neapărat de impact. De altfel, afinitățile pe care, și în Disco 2000, Vlad A. Gheorghiu le dezvoltă în subtext la adresa beatnicilor nu pot fi exploatate la maximum decât prin marșarea pe un discurs care reflectă și se autoreflectă, care-și simte greutatea, repartizându-se unitar (a nu se înțelege și previzibil ori repetitiv!) la nivelul tuturor straturilor, începând cu cel pur lingvistic și încheind cu cel al imaginilor poetice. În asta rezidă, probabil, cea mai mare calitate a acestui volum – în omogenitatea sa, care îl împinge pe poet spre o conștientizare mult mai bună a propriilor resurse stilistice, înspre concretizarea unui imaginar unitar care, paradoxal, tocmai pentru că îi limitează avântul și derapajul înspre alte formule poetice, îl conduc înspre elaborarea unor imagini a căror forță depășește cu mult tentativele teribiliste ale debutului: „dragostea mea, asta este fericirea/ un copil cu/ picioarele prea scurte care aleargă/ maratonul an de an.” (petrecerea). De fapt, întregul volum Disco 2000 poate fi citit ca o incursiune post-narcotică, într-o stare de luciditate punctată de tușe când caustice, când pline de afect, în drumul dintre eu și tu.

Singurele riscuri pe care poetul și le asumă sau pe care poate le ignoră sunt textele ce frâng, nu neapărat credibil, această coerență lucidă și cinică fie printr-o mult prea mare doză de onirism cu valențe, s-ar crede, alegorice sau subversive („am șters cuțitul de tricou și l-am înfipt/ adânc în cartea de telefon/ de mai multe ori/ până când a curs sânge de pe strada/ Privighetorii nr 6 (numeindescifrabil)” – lonesome street), fie prin puseuri de o sobrietate extremă care vor, de pildă, să recompună imaginea creatorului blestemat, fără a le trece prin filtrul ironiei („tu femeie cea/ care/ dormi în patul în/ care scriu/ ridică-te ia-mi/ scrisul în spate/ și umblă pe unde vrei/ tu/ doar așa noi doi/ vom străbate lumea/ doar așa noi doi ne vom/ opri la un birt pe drum” – poem).

Cea mai promițătoare parte a volumului (în sensul de cel mai exploatabil fragment ce ar putea da tonul viitoarelor proiecte orchestrate de Vlad A. Gheorghiu) este cea care marchează și finalul prezentului Disco 2000 – nuștiucâtezile – în care versul capătă o suplețe specială printr-o mult mai explicită interiorizare a actului poetic. Avântul deseori extrovertit al celorlalte poeme care căpătau forma unor incursiuni fanteziste într-o geografie fizică și emoțională lasă aici locul unor explorări în profunzime, pe verticală, a coordonatelor afective rezumate strict la construirea unui microcosmos de o sensibilitate mult mai tranșantă decât orice altă tentativă a autorului de explorare a celuilalt printr-o prismă mizerabilistă: „când sunt singur și mai tot timpul/ vreau să fiu singur/ sunt inima ei și pompez cu nesimțire/ cu forța unui camion pe un drum înghețat” (nopțile).

Dincolo de a ne propune să tragem vreun verdict tranșant referitor la prezentul volum, Disco 2000 este un exercițiu stilistic reușit, tocmai prin capacitatea autorului de a-și discerne mult mai adecvat propriile formule discursive care nu au fost încă exploatate la maximum în debutul său. Tot ce ne mai rămâne de constatat este certitudinea clară că viitorul volum al lui Vlad A. Gheorghiu va fi cel mai puternic proiect literar al său și, cu siguranță, unul dintre cele mai reușite experimente ale generației sale.

Andrei C. Șerban