Centenar I. Negoițescu
În Cercul Literar de la Sibiu, Ion Negoițescu, semnînd ca scriitor I.Negoițescu, și-a asumat de la început rolul de lider. El a fost autorul scrisorii adresate lui Eugen Lovinescu, cunoscută ca Manifestul Cercului Literar, publicat în 13 mai 1943 în ziarul Viața, între semnatarii căruia figurează sub pseudonimul Damian Silvestru, stîrnind controverse în presa vremii. Manifestul s-a născut, în urma consultării semnatarilor, dintr-o gîndire critică matură, în ciuda repetării unor idei sau a formulării lor neclare uneori, actualizînd în contextul războiului mondial teoria autonomiei esteticului lansată cu aproape un secol înainte de criticul junimist Titu Maiorescu, continuată în modernismul interbelic de Lovinescu, care a salutat în gruparea studențească de scriitori de la Sibiu „a patra generație de critici maiorescieni”. Revista Cercului Literar, apărută în 1945 în șase numere, ultimul fiind triplu, avea un singur redactor, I. Negoițescu, care își asuma concretizarea programului formulat în Manifest.
După întoarcerea Universității de la Sibiu la Cluj, orașul natal al lui Negoițescu, el a încercat să mențină Cercul în viață, propunîndu-le cerchiștilor împrăștiați în țară solidarizarea în jurul unui nou proiect, revista Euphorion, avînd deja – după cum aflăm din romanul său epistolar cu Radu Stanca – sumarul a două numere la care colaborează foștii cerchiști. Proiect utopic, care mai prevedea un teatru și o editură cu același nume, Euphorion, sortit eșecului în urma instalării regimului comunist. A urmat perioada dogmatismului proletcultist, în care cerchiștii au trăit și scris în izolare, pentru el și alții însemnînd și ani de închisoare. Deși unii dintre ei încercaseră unele forme de compromis cu regimul, abia după relativa liberalizare ideologică din a doua parte a anilor ’60 și reabilitarea politică a scriitorilor din vechiul regim burghez, aproape toți cerchiștii (mai puțin Radu Stanca, mort în 1962, fără a-și vedea publicată vreo carte) au revenit pe scena literară, publicînd în noile reviste și edituri, unii dintre ei devenind chiar redactorii lor, la concurență cu tinerii scriitori ai generației 60. Negoițescu s-a mutat la București, unde desfășoară o efervescentă activitate publicistică și editorială, începînd cu volumele Scriitori români (1966) și Poezia lui Eminescu (1968) care, urmate de altele, l-au impus printre cei mai importanți critici literari ai vremii, și anunțînd, în revista Familia, proiectul Istoriei literaturii române. În urma aderării la ”mișcarea Goma” din 1977, ultimul său gest politic antitotalitar, sancționat cu arestare pentru un scandal de homosexualism, Negoițescu a fost nevoit se exileze în Germania, unde a trăit pînă la moarte în 1993 la München, colaborînd la Radio Europa Liberă și realizînd doar parțial Istoria literaturii române, vol. I (1800-1945), lacunară bibliografic ca orice carte scrisă în exil.
După căderea comunismului în 1990, un grup de tineri scriitori sibieni alcătuit din Dumitru Chioaru, Vladimir Munteanu, Iustin Panța și Radu Țurcanu, cărora li s-a alăturat artistul grafic Mircea Stănescu și, mai tîrziu, scriitorul Ioan Radu Văcărescu, a adresat noii conduceri a Uniunii Scriitorilor din România, din care făcea parte și poetul cerchist Ștefan Aug. Doinaș, un proiect însoțit de o cerere de înființare la Sibiu a unei reviste cu numele Euphorion, inspirat de lectura cărții Un roman epistolar. Redacția noului Euphorion i-a propus lui Negoițescu să fie director de onoare al revistei proiectate în urmă cu aproape jumătate de veac de el însuși, dar deoarece se afla în continuare în Germania, a refuzat acest titlu în favoarea lui Doinaș.
Mi-a revenit mie ca redactor-șef rolul de a întreține corespondența cu Negoițescu. Îl cunoșteam din anii studenției mele la Filologia clujeană, cînd a venit cu alți scriitori din București la aniversarea a zece ani de la apariția revistei Echinox. Atunci, în redacția revistei, am primit de la el Un roman epistolar cu dedicație, carte care m-a marcat la fel de profund ca și lectura anterioară a Poeziei lui Eminescu, oferindu-mi un model de formare intelectuală prin lecturi nu numai literare ci și filosofice. În scrisoarea nedatată din această perioadă, reprodusă alături în fotocopie:
Dragul meu,
îti răspund la adresa din Cluj, sper că scrisoarea să te găsească încă acolo (poate ar fi trebuit să-mi indici data pînă la care mai stai pe lîngă Universitate și Echinox). Din „Discurs asupra lumini de după-amiază” mi-a plăcut doar I, deoarece n-am găsit în celelalte corența spirituală a fiecăreia în sine și nici între ele. Desigur ești supus unui efort maxim dacă frecventezi o poezie atît de tributară gîndirii; bine totuși că nu „filozofezi”. Pentru poeți, lecturile filozofice sunt inestimabile pînă la pragul în care unii uită menirea lor și filozofează. Mă bucur deci că ești atît de pasionat de filozofie, văd că ai citit tot lucruri bune. Dacă însă ți-aș fi făcut recomandări, avînd în vedere lista cărților parcurse, eu te-aș fi sfătuit să citești Bergson complet. Traducerile franceze de filozofie nu sunt recomandabile, mai cu seamă în cazul lui Heidegger – de preferat cele românești, cînd există: Aristotel, Platon, Presocraticii, Hegel, N.Hartmann, Kant.
Mai realizate găsesc poemele „Veacul Nova-Novalis” și „Piesă neterminată”. Fiindcă tu ești un poet atît de pretențios, vrînd să respiri numai eternuri, permite-mi ca și eu să-ți întorc aceeași pretenție critică sublimă! Cînd citesc o poezie nu mă interesează cunoștințele filozofice ale autorului (dacă ele pot fi semnalate în poezia respectivă, e rău), ci filozofia sa proprie, lirică, în care au fost asumate, topite și liricizate orice cunoștințe filozofice. Poeziei îi repugnă efectele euristice.
Mai vorbim noi. Cu prietenie te salută
I.Negoițescu.
el aprecia pasiunea mea pentru filosofie, recomandîndu-mi cîțiva mari filosofi, dar mă atenționa, după lectura unui poem apărut în Echinox, să nu filosofez în poezie, sfat de care am ținut de atunci cont. Eram fascinat de inteligența lui sclipitoare, cultura literar-filosofică și autoritatea sa critică, dar din cauza bîrfelor care circulau pe seama lui, îmi era și teamă de el, preferînd, deși l-am mai întîlnit la București și la München, să comunicăm epistolar.
Din corespondența cu Negoițescu mai public, în acest număr consacrat centenarului său, două scrisori și două cărți postale, în fotocopii:
München, 20 aprilie 1990
Draga Chioaru,
felicitări pentru apariția acestui sibian Euphorion, pe care tocmai l-am primit și de îndată răsfoit, oprindu-mă bine înțeles asupra poemelor tale, care sunt substanțiale și convingătoare. Întreaga revistă e de calitate și de aceea mă grăbesc a-ți trimite o colaborare: prezentarea lui Cioran în Istoria literaturii române (vol. I, 1800-1945). Cartea e sub tipar, în America; volumul 2 urmînd să apară în lunile următoare, tratează perioada 1945-1989, cu o anexă finală dedicată literaturii de dinainte de 1800. Cred că acest Cioran e de actualitate mai cu seamă prin lucrurile rele ce le spune despre români rășinăreanul scriitor și de care trebuie să ținem seama.
Te rog transmite-i o îmbrățișare vechiului meu amic Mircea Ivănescu, iar pe tine te salut cu toată căldura.
I.Negoițescu
p.s. te rog să fiu iscălit cu I. Negoițescu și nu Ion (cum văd că au luat obiceiul unele publicații). Bine ați făcut că ați renunțat la ideea de a-mi acorda vreun titlu onorific. Te rog să nu lași să circule textul mai înainte de a fi tipărit!
München, 17 iunie 1990
Dragă Chioaru,
îți mulțumesc pentru revistă. Aș vrea să știu dacă sunteți dispuși să vă trimit un eseu despre opera lui Marin Preda, cam de patru ori așa de mare cît textul despre Paul Miron, pe care să-l publicați deodată, în numărul de după publicarea articolului meu despre Cioran. Deci te rog să-mi răspunzi urgent pe o cartă postală.
Numai bine! I.N.
München, 20 iulie 1990
Dragă Chioaru, mulțumesc pt. noul număr al revistei. Ți-aș fi trimis demult textul despre M. Preda, dacă mi-ai fi confirmat, așa cum ți-am cerut, printr-o c.p. acceptarea condițiilor mele: să apară integral, într-un singur număr. Deoarece acum pari de acord, ți-l trimit. Aș dori mult să se publice în numărul dedicat Cercului literar, fiindcă acest text reprezintă de fapt poziția ideologică cerchistă (euphorionistă) în mod exemplar. S-ar putea menționa aceasta. Te rog, de astă dată confirmă-mi urgent primirea textului Preda*.
Cu drag
I.Negoițescu
*mi l-au cerut și alții
München, 10 septembrie 1990
Dragă Chioaru,
azi am primit scrisoarea ta: a sosit la timp, căci tocmai luasem hotărîrea să trimit la Vatra textul despre Marin Preda, la care țin atît de mult – credeam că nu vă interesează. Dacă Euphorion al vostru are ceva comun cu euphorionismul Cercului literar de altă dată, apoi în acest eseu al meu lucrurile apar cel mai clar! De aceea se cuvine să-l publicați voi.
Îți mai trimit un text, să-l aveți la dispoziție (despre romanul lui M.Villara: autorul a fost președintele tineretului liberal pînă în 1947 – era șeful meu politic, căci eu eram președintele tineretului universitar din Ardeal. Omul a murit în America, acum vreo 2-3 ani și fusese ginerele lui Ion Pillat).
Cu toată prietenia
I.Negoițescu
legate de colaborarea sa la noua revistă Euphorion. Deși acestea vorbesc de la sine, trebuie să adaug unele comentarii cu precizări privitoare la neînțelegerile iscate de publicarea eseului despre Marin Preda. Negoițescu avea rezervată a doua pagină a revistei și, pînă la primirea acelui eseu, apăruse cel despre Cioran și altele deja primite erau programate să apară. Revista Euphorion apărea în format de ziar de16 pagini. Aflînd de lungimea textului, am hotărît să-l publicăm într-un număr dublu, de 24 de pagini, care avea să fie ultimul din anul 1990. Nu s-a pus deci problema respingerii acelui eseu pe care, chiar dacă eu și alți colegi de redacție nu subscriam la judecățile sale critice asupra romanului Moromeții de Marin Preda, l-am publicat integral, pentru că – așa cum subliniază Negoițescu în corespondență – eseul său reprezenta „esența euphorionismului”, asumată și de noi dintr-o altă perspectivă, postmodernă.
Eseul despre Marin Preda a stîrnit patimi și controverse în lumea literară, atrăgînd atenția asupra revistei Euphorion, de altfel, bine primită încă de la apariția primului număr, pentru ținuta ei grafică și calitatea textelor publicate. Pînă la moartea sa, Negoițescu a fost cerchistul care a colaborat la aproape toate numerele Euphorion-ului actual, care marca împlinirea unui vis al său de tinerețe și dovedea că Sibiul are, prin continuarea tradiției Cercului Literar, bogate resurse culturale care au ieșit la lumină odată cu căderea comunismului și redobîndirea vieții în libertate.
