Centenar Ștefan Aug. Doinaș
Poetul Ștefan Aug. Doinaș a fost directorul de onoare al revistei Euphorion, înființată de Uniunea Scriitorilor din România în 1990 la Sibiu din inițiativa unui grup de tineri scriitori alcătuit din Dumitru Chioaru, Vladimir Munteanu, Iustin Panța și Radu Țurcanu. Doinaș a fost cel care a susținut proiectul în fața conducerii interimare a USR, din care mai făceau parte Ana Blandiana și Mircea Dinescu, spunînd memorabilele cuvinte: „Acești tineri vor să împlinească un vis al tinereții mele”. Revista Euphorion a fost, într-adevăr, un proiect al membrilor Cercului Literar de la Sibiu de la mijlocul secolului XX, care – așa cum aflăm mai ales din extraordinarul Un roman epistolar dintre Ion Negoițescu și Radu Stanca, publicat în 1978 cu mari tăieturi făcute de cenzura comunistă și reeditat integral în 2021 – urma să continue Revista Cercului Literar din 1945, dar care a rămas în acest stadiu odată cu instalarea regimului comunist.
Articolul de fond al primului număr cu titlul Iniţială este semnat chiar de Doinaş, subliniind diferenţa de raportare a generaţiei sale şi a generaţiei noastre la simbolul lui Euphorion, nu numai prin schimbarea orizontului cultural ci şi a sensului istoriei: „Noi l-am visat pe Euphorion în anii 1946-1949, atunci cînd amestecul tulbure a două lumi istorice ne propunea singura logodnă de timpuri pe care un intelectual o putea cultiva întru spirit: – aceea a Antichităţii şi a Modernităţii. Istoria începuse să proiecteze asupra noastră umbra demoniei sale, şi această întunecare a cerului ideilor ne prevestea zile de mare cumpănă. Noi, cei retraşi în fief-ul nostru spiritual, precum Faust şi Elena într-o Spartă atemporală, într-un timp pur interior, am simţit atunci somaţia înfiorată a vremurilor, care ne ţin sub cîrja lor, – şi de aceea l-am visat pe copilul gol şi întraripat al poeziei, pus pe joacă şi cîntec, ca pe omul care tinde spre absolut şi care cade, fulgerat, din înălţimea idealului său, care se mistuie în ardenţa propriei sale lipse de măsură”, și adăugînd în încheiere aceste fraze pline de speranţă şi încredere. „Orice simbol, hrănit de apele freatice ale mitului, înfloreşte cu fiecare nouă generaţie. Sibiul de astăzi, iată, se simte în stare să-l viseze din nou pe Euphorion: cîţiva tineri de talent îşi asumă, odată cu tipărirea acestor pagini, pariul pe care fiecare artist îl face cu arta sa şi cu epoca sa. Fie ca exuviile noastre, asemenea unui erou căzut în luptă, asemenea hainelor inspirate ale lui Euphorion, să le modeleze statura şi să le apere puritatea sufletului!”. Primul număr al noii reviste Euphorion a apărut în aprilie 1990, iar la Adunarea generală a scriitorilor desfășurată în luna mai la Sala Palatului din București, circula din mînă în mînă printre scriitori și Doinaș ne zîmbea fără echivoc. Visul tinerilor cerchiști s-a putut îmlini după căderea comunismului și în noile condiții ale vieții în libertate de un alt grup de tineri scriitori din Sibiu.
Doinaș a rămas director de onoare al revistei pînă la moartea sa în 2002, fiind succedat de ”ultimul mohican” al Cercului Literar, criticul și eseistul Nicolae Balotă. Dintre cerchişti, el a fost, alături de Negoiţescu, unul dintre colaboratorii cei mai activi la noul Euphorion cu poezie, eseuri, interviuri, traduceri etc. Prin intermediul său am primit și colaborările altor cerchiști în viață, precum reiese din scrisoarea din 27 august 1990: „Iubite domnule Chioaru, îți trimit, pentru numărul din Euphorion consacrat Cercului Literar, două articole-omagiu scrise de Ioanichie Olteanu și Ion D.Sîrbu și citite cu ocazia sărbătoririi lui Radu Stanca la Cluj la 11 martie 1983: 60 de ani de la naștere, 20 de ani de la moarte. Textul lui Ion D. Sîrbu este manuscris, deci constituie un document de valoare! Cum eu nu sunt deloc colecționar, iar d-ta ești atît de atașat de Cerc, ți-l dăruiesc cu draga inimă. Al treilea text este poezia mea Remember, scrisă la Hălmagiu, unde eram profesor în 1952. Ea a fost citită de mai multe ori în cursul unor întîlniri prietenești. În ce privește participarea mea la simpozionul din octombrie, aș vrea să vin la Sibiu, dar nu pot fi sigur că voi avea timpul necesar între două călătorii în străinătate. Vă urez mult succes! Cu prietenie, Ștefan Aug. Doinaș”. Reproduc în acest context fragmentul din poemul Remember în care este invocat miticul Euphorion ca geniu protector în vremuri potrivnice: „O, Euphorion, durată pură!/ Extaz de-o clipă strălucind etern!/ Un zîmbet tragic stă la noi pe gură/ cum stă mereu pe palida figură/ a celor ce trecură prin Infern/ Şi totuşi – negura se va desface/ la cea mai slabă batere de vînt/ Cînd ne vom strînge mîinile în pace/ cu alchimii secrete vom preface/ tăcerea suferinţei în cuvînt”.
Iar în altă scrisoare din 1993 referitoare la aniversarea a 50 de ani de la publicarea, în ziarul Viața din 13 mai 1943, a scrisorii trimise de cerchiști lui Eugen Lovinescu, criticul cu cea mai mare autoritate în perioada interbelică întru apărarea diferențierii valorilor și a autonomiei esteticului, mulțumește noii redacții, în numele tuturor cerchiștilor, pentru împlinirea unui vis comun: „Țin să vă mulțumesc în numele celor – mereu mai puțini – care am rămas, pentru că aveți generozitatea de a vă aminti de tinerețea noastră: e semn că undeva ea continuă să existe”. Noul Euphorion continuă tradiția lor euphorionistă în orizontul altei lumi, postmoderne.
În 1991, Doinaş a recomandat revista Euphorion pentru implicarea într-un proiect de înfiinţare, la Sibiu, a Centrului European de Poezie şi Dialog Cultural Est-Vest, propus de poetul belgian Eugen van Itterbeek, care – poate că era prea devreme! – n-a avut şansa de a dura într-o lume cu mentalitate încă foarte centralistă şi balcanică. În urma unui schimb cultural dintre Sibiu şi Leuven din toamna anului 1992, i-am solicitat ca participant un interviu din care reţin azi aceste gînduri despre oraşul naşterii Cercului Literar şi a Euphorion-ului postdecembrist: „Reîntors în Sibiul tinereţii mele studenţeşti, am avut din nou impresia de a regăsi vechea atmosferă de entuziasm intelectual, de exultanţă a ideilor, care m-a încîntat, şi în care m-am format, acum aproape cincizeci de ani”. Era un om sobru și distant, dar am avut și ocazia de a-l simți aproape în multe momente, dezvăluindu-și fața umană în glumele şi anecdotele pigmentate de un sănătos umor ardelenesc. Poetul a vizitat de nenumărate ori Sibiul, singur sau cu soţia sa, Irinel, participînd la lucrările Centrului European de Poezie, la Cenaclul „Vladimir Munteanu”, la primirea titlului de Doctor Honoris Causa al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu ș.a.
Într-o altă scrisoare din 1993, Doinaș a făcut următoarea propunere: „Vă propun celor de la Euphorion următoarea problemă: Ce șanse ar avea constituirea unui Fond al Cercului Literar la Sibiu? Ar sosi biblioteca lui Nego (Universitatea din Cluj e foarte dornică să pună mîna pe el), toate manuscrisele existente ale prietenilor mei dispăruți, plus ceea ce am dona noi, cei care mai suntem încă în viață… Tatonează, te rog, la Universitate!”. Din păcate, acest fond nu s-a putut înfăptui nici la Cluj, nici la Sibiu, eu fiind atunci la Universitatea sibiană un simplu lector.
Ediția din acest an a simpozionului „Actualitatea Cercului Literar de la Sibiu”, desfășurată în zilele de 13 si 14 mai, s-a centrat pe Centenarul Ștefan Aug. Doinaș, A fost una dintre cele mai bune ediții din cele 19 desfășurate pînă acum, prin discuțiile foarte vii și interesante despre personalitatea și opera lui Doinaș, unele dintre intervențiile scriitorilor sibieni sau invitați din țară privitoare la personalitatea și opera sa fiind publicate în acest număr. Am tras din toate concluzia că Doinaș a rămas în posteritate – în ciuda acuzațiiilor apărute după moartea sa, atunci cînd el nu se mai putea apăra, de colaborare cu Securitatea – unul din marii noștri scriitori postbelici, care a avut mai degrabă o atitudine de rezistență prin cultură decît de susținător al regimului comunist.
Pentru mine Doinaș a fost, așa cum l-am cunoscut înainte și după Decembrie 1989, și este un model de scriitor, atît din punct de vedere estetic cît și etic. Iar revista Euphorion se conduce în realizarea acestui număr aniversar după vechiul dicton: Nu criticăm omul ci opera sa. O operă care rămîne.
