Cetatea cucului din nori     

Schimbarea climatică, căderea Constantinopolului, explorare spațială, greaca veche, ecoterorism și erori de soft ca o urmă de firmituri. O butaforie tematică de un eclectism suprarealist, pe fondul căreia Anthony Doerr se dezlănțuie într-o tiradă meta și intertextuală centrată pe rolul jucat de cărți în menținerea vie a impulsurilor gnoseologice ale omenirii. Arhitectura romanului amintește de labirinturile baroc-opulente, amenajate cu o minuție de iluzionist obsedat de opacitatea suspansului pe care îl țese în mintea spectatorilor. Complexitatea tramei narative este atent calibrată, astfel încât, odată ajuns în pragul disperării sau al saturației, cititorul este defibrilat cu ajutorul ruperilor de ritm. În ciuda erudiției aluziilor intertextuale, a tumultului freatic metanarativ și a pluriperspectivismului încheiat la toți nasturii, romanul Cetatea cucului din nori își refuză păcatul (de un postmodernism anacronic) de a se deda unei aride autoreflexivități romanești. Anthony Doerr, un bucătar oriental învechit în condimente bulversante, își sabotează supa hiperintelectualizată și presară pathos ontologic. Ceea ce rezultă este o poveste despre umanitate, cartea ca talisman cu proprietăți taumaturgice, prometeism și ieșirea din matca destinală a individului.

            Cetatea cucului din nori este împletirea a cinci voci (Omeir, Ana, Zeno, Seymour, și Konstance) pe trei paliere spațio-temporale: Constantinopolul secolului XV, Idaho-ul contemporan și o navă spațială-arcă a lui Noe, vehicul pentru un exod planetar. Toate aceste destine gravitează în jurul utopii intitulate Cetatea cucului din nori, atribuită lui Antoniu Diogene, dar inspirată de comedia antică Păsările a lui Aristofan. Pentru fiecare personaj, acest delir tragi-comic antic funcționează ca un catalizator al răzvrătirilor împotriva destinului. Pentru Omeir, cartea e pretextul unui pelerinaj în numele iubirii. Pentru Ana, anticul tom reprezintă o evadare din rigida orânduire socio-economică de ev mediu târziu și un ingredient alchimic care transformă timpul într-o substanță maleabilă. Pentru Zeno, Cetatea cucului din nori e o obsesie salvatoare și o sorbitură din râul Lethe care îi estompează criza identitară. Pentru Seymour, fantezia antică e prilej de mântuire, iar pentru Konstance – epifania ce o trezește din coșmarul alinierii la utopia științifico-fantastică a mentalității de stup.

            În pragul căderii Constantinopolului, Omeir și Ana se află de o parte și de alta a aparent inexpugnabilelor ziduri albe ale cetății. Născută în zodia pauperității, Ana refuză cu cerbicie să își accepte destinul de cusătoreasă în umbra unei societăți clerical-patriarhale. Cuprinsă de torpoarea narcotică a elinei pe care o învață departe de ochii neînduplecați ai colegelor de breaslă, ea se dedică actului contemplării unui miracol: al scriiturii și al poveștilor. Căderea Constantinopolului o găsește în posesia utopiei manuscrise a lui Antoniu Diogene, din care îi citește muribundei Maria pentru „a dilata timpul”. Efectul taumaturgic al lecturii este demistificat, demersul ei izvorât din empatie fiind, mai curând, înrudit cu viclenia benevolentă a Șeherezadei. În stil borgesian, iluzia siguranței cetății inexpugnabile este demantelată, aceasta fiind înlocuită de sentimentul acut al claustrării provocate de destinul ce o încorsetează nemilos.

De partea cealaltă a zidurilor, în lumea largă ce se cască dinaintea porților, se află Omeir – recrut în armata sultanului. Născut în munții Bosniei de astăzi, Omeir poartă un chip schimonosit de caracterul neînduplecat și aleatoriu al moștenirii genetice. Stigmatizat și ostracizat din cauza înfățișării, acesta își găsește liniștea în comuniunea cu natura și cu animalele de povară, liniște din care este smuls de ambițiile sultanului. Ritualul inițiatic prin care trece Omeir este unul thanatic. Iubirea ce le-o poartă animalelor sale de povară se transformă, sub presiunea destinului-tăvălug, într-o putere aparte: insuflându-le încredere și afecțiune, el își convinge taurii să își depășească de nenumărate ori limitele pentru izbânda sultanului. Astfel, aspectul thanatic al ritualului nu se rezumă la conștientizarea morții, ci la alchimizarea iubirii de natură în instrument al morții. În acest context, conceptele de înlăuntrul și în afara cetății devin fluide.  Atât Omeir, cât și Ana sunt marcați de prizonierat, zidul cetății funcționând ca un punct focal dătător de iluzii optic-existențiale.

În acest roman al răzvrătirii prometeice, Erosul este estompat deliberat, orice urmă de efervescență erotică fiind înăbușită. Ceea ce se înfiripă între Ana și Omeir nu își are rădăcinile în vâltoarea emoțiilor, ci în demistificarea cuminte a stigmatelor și în acceptarea senină și sinceră a diferențelor culturale. Pentru Omeir, vehicul al trăirilor atavice, scrisul și cititul au atractivitatea magiei, a ocultului. Atunci când Ana îi citește fiului lor muribund povestea lui Diogene, Omeir asociază vindecarea acestuia cu proprietatea taumaturgică a lecturii. Atunci când povestea citită de Ana abate în calea lor un stol de păsări sălbatice cu care își potolesc foamea, Omeir vede povestea drept incantație mistică. La moartea Anei, deși incapabil să descifreze tainele cărții, Omeir îi recunoaște valoarea și vede în ea un simbol al dăinuirii dincolo de moarte. Așa se mai avântă o dată într-un periplu dincolo de granițele universului său liniștitor de restrâns, de data această însă nu ca figurant ce urmează resemnat indicațiile scenice ale destinului și istoriei. Acest ultim pelerinaj către Urbino, unde donează manuscrisul Anei pentru o bună și nesfârșită păstrare, e deopotrivă strigăt de iubire și luare a destinului în propriile mâini.

Prezentul narațiunii surprinde, in medias res, nefericita sincronizare a punerii în scenă a Cetății cucului din nori de către bătrânul traducător Zeno cu ritualul de inițiere al eco-fanaticului Seymour. Pentru Zeno, homosexual nedeclarat și traducător al manuscrisului lui Antoniu Diogene, utopia antică e prilej de transă existențială, de defocalizare a inadecvărilor sociale și emoționale ce îl definesc și, mai presus de toate, o șansă de ispășire a unei vieți căzute pradă inerției. De cealaltă parte, pentru Seymour, activistul de mediu autist devenit eco-terorist, manuscrisul antic este poartă de intrare în lumea victimei sale – Zeno. Plonjarea în fantezia Cetății cucului din nori e un exercițiu de empatie, de transpunere în altă matcă destinală care îi răstoarnă în oglindă percepția cu privire la dinamica relației de putere societate-individ. Urmează o metamorfoză neașteptată a lui Seymour (dar fără bruscări narative cu tente de artificialitate) din eco-terorist în hacker vizionar. Un deus ex machina ale cărui intervenții într-un soft de tip Google Earth plin de iluzii pun sâmburele revelației în povestea lui Konstance, un secol mai târziu.

În viitorul apropiat, o arcă a omenirii străbate spațiul cosmic în căutare de orizonturi mai fertile, mai primitoare. La împlinirea vârstei de 14 ani, Konstance află că face parte dintr-o generație care nu se va bucura de exoplaneta țintă, unica ei menire fiind contribuția la perpetuarea pepinierei umane de pe navă. Având la dispoziție o bibliotecă digitală atotcuprinzătoare curatoriată de AI-ul omniscient Sybill, Konstance prizează călătoriile pe Terra stocată în VR. În urma unei epidemii, Konstance devine, probabil, singurul supraviețuitor. Pe măsură ce își explică incongruențele informațiilor despre misiunea spațială, își neglijează rutina fizică, afundându-se tot mai mult lumea virtuală. O serie de coincidențe stranii de pe Terra virtuală o conduc către acel glitch in the matrix creat de Seymour. Finalul, care o surprinde pe Konstance spărgând unul dintre pereții navei spațiale, rezonează cu cel al păstorului-devenit măgar-devenit-pește-devenit pasăre Aethon ajuns în legendara cetate a păsărilor, Aethon care citește până la capăt (sau nu) cartea ce l-ar fi putut elibera de patimile și intensele trăiri omenești.

Pe aproape întreg parcursul romanului, Doerr ne ține în suspans cu privire la reușita proiectului său care, nu de puține ori, pare prea ambițios. Un delir la care un păstor recurge pentru a dilata timpul petrecut cu nepoata sa muribundă pare, în multe momente, un artificiu narativ exagerat de ambițios, precum untul răzuit pe prea multă pâine. Speranța și anxietatea anticipării pe care le nutrește cititorul în așteptarea coliziunii celor cinci discursuri narative e înrudită cu vizionarea unor filme precum Tree of Life, The Fountain sau Biutiful. Uneori, mise-en-abîme-ul pur și simplu nu are forța necesară coagulării. Iar suspansul acesta se menține până la final când Deus-ex-machina-Seymour și Konstance-spintecătoarea burții leviatanului netezesc asperitățile diegetice.

Fraza lui Anthony Doerr îmbină voluptuosul și lentoarea barocului cu franchețea prozei minimaliste. În capitolele ce surprind evul mediu târziu, frazele au un ritm constant, o cadență incantatorie, uneori subminată de detaliile arhitecturale și inginerești. Aglomerarea acestora pare, pe alocuri, mai curând o tentativă de etalare a travaliului arhivistic al autorului. După cum e de așteptat pentru un roman de asemenea anvergură, unele colțuri de portrete sunt neterminate, iar resorturile din spatele unor acțiuni sunt neconvingătoare și artificiale. Din cauza acestor inadvertențe, cititorul are dificultăți în a-și asuma acel vital suspension of disbelief.

Întrucâtva contraintuitiv și modest, Cetatea cucului din nori declară că unitatea și întregul reprezintă sume ale jumătăților de măsură. Anthony Doerr duce la bun sfârșit un act de echilibristică romanescă la care puțini se mai încumetă astăzi. El se dovedește și un connaisseur al temelor politice care subjugă imaginarul colectiv contemporan și nu se sfiește să le exploateze pentru un plus de appeal. Cetatea cucului din nori vine să consolideze rețeta epopeii metanarative pe care autorul a formulat-o în Toată lumina pe care nu o putem vedea, epopee în care gravitatea zbaterilor ontologice este edulcorată de pasajele care speculează locurile comune ale politicului contemporan.