Cetățile de scăpare ale lui Ioan Barb

Potrivit celei de-a șasea cărți în Tanah și în Vechiul Testament, care este și prima carte din seria Profeților dintâi în diviziunea Neviim, respectiv prima în seria de „cărți istorice” după Pentateuh, Cartea lui Iosua/Sefer Iehoșua precizează că în timpul vieții lui Iosua Navi sau Isus Navin (Iosua, fiul lui Nun/ Yəhoshúa bin Nun, născut în jurul anului 1200 î. Hr. în Egipt în tribul lui Efraim, comandant militar în campania de cucerire a Canaanului), urmașul lui Moise la conducerea poporului evreu, au fost stabilite următoarele orașe/cetăți de scăpare/refugiu: Chedeș/Cadeș – în Galileea, în muntele Neftalimului, Sichem/Sihem – în muntele Efraim, Chiriat-Arba/Hebron – în muntele lui Iuda, iar peste Iordan, în fața Ierihonului spre răsărit: Beșer/Bezer – în pustiu, la șes, în seminția lui Ruben, Ramot – în Galaad, în seminția lui Gad și Golan – în Vasan, în seminția lui Manase (Iosua 20). Menţionate şi în Numeri 35:5; Iosua 21:13, 27, 32, 38; 1 Cronici 6:57, 67; din aceste texte ar reieși că cetăţile de scăpare făceau parte dintre cetăţile leviţilor. Pentru cei mai puțin familiarizați în general cu textul scripturistic, cităm necesare explicații: «În viaţa publică a Israelului trebuia aplicată legea retribuirii şi, în plus, aşa cum este specificată în lex talionis (vezi Exod 21:23-25 etc.) care se aplica în mod special cazurilor de vărsare de sânge (vezi Geneza 9:5 ş.urm; Exod 21:12; Levitic 24:17 etc.; cf. Deuteronom 21:1-9). În Israelul antic, cel puţin, datoria de a pedepsi pe criminal revenea unui go’el, rudenia de parte bărbătească cea mai apropiată (răzbunătorul sângelui). Se făcea distincţie între omorârea voluntară sau involuntară a unui om. Cel care comitea un omor intenţionat trebuia să fie omorât, în timp ce acela care comitea un omor neintenţionat putea cere azil într-una dintre cetăţile de refugiu. Se poate spune că instituirea cetăţilor de refugiu a servit în principal pentru a preveni excesele care puteau rezulta de pe urma aşa-numitelor duşmănii de sânge» (http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/cetati-de-scapare-refugiu.html). Ucigașul fără voie era socotit, într-un fel, mâna Domnului, a cărui voie el o îndeplinea mai presus de propria putere/voință, motiv pentru care se cuvenea a fi protejat. Israeliții trebuia să aibă grijă ca un om care a omorât neintenționat pe cineva să aibă acces ușor la o cetate de refugiu, unde să apară înaintea bătrânilor cetății, înainte de a fi ucis de răzbunător. Este așadar vorba despre dreptul la azil pentru ucigașul/autorul omorului involuntar/neintenționat, oferit la început de sanctuar, apoi de cetățile respective, cetățile/orașele de scăpare.

Jurnalist, poet și prozator, Ioan Barb de la Călanul Mare, Hunedoara, director fondator al revistei de literatură și artă Algoritm literar, ce apare aici din 2010 sub egida Uniunii Scriitorilor din România, chiar așa își intitulează culegerea de versuri apărută în Cluj-Napoca, la Editura Școala Ardeleană, în anul 2020: Cetățile de scăpare. Poate că profesia de avocat și-a spus și astfel cuvântul. A publicat, din anul 1998, unsprezece volume de versuri, la care aceasta este a douăsprezecea, împlinind un număr identic cu al apostolilor lui Hristos.

Prefața semnată de distinsul poet, critic și eseist Paul Aretzu ne avertizează cu acuitatea pertinenței: „Aparent narativă, lirica sa se concentrează în nuclee metafizice puternice, între care se dezvoltă, ca un interstițiu, ca un background, factualitatea cotidiană. Asocierea celor două aspecte concurente, disimulate, cel poetic și cel ziaristic (de fapt, un chip de revelare a sacrului în profan), reprezintă chiar metoda autorului”; „Ioan Barb ridică în transcendent faptul banal, firavul omenesc”; „Biblia este mutată în destinul oamenilor. Avem, așadar, spiritul, nu litera”; sau: „Cunoscător al Bibliei, Ioan Barb a transferat în poezie metoda anagogiei, desprinzând din întâmplări și cuvinte obișnuite semnificații spiritualizate, mistice, producând astfel revelații estetice și de sens” (Urcușul interior către poezie, pp. 5-9). Desprindem de pe coperta a patra, cuvintele de bine ale poetului și criticului Ioan Es. Pop: „În esența ei, poezia lui Ioan Barb din prezentul volum este una religioasă, îmbrăcată în haine profane. Toate celelalte obsesii și viziuni gravitează în jurul acestei «cetăți de scăpare», ale cărei ziduri erup din inimă, nu fără «amarul tristeții din pricina căruia ai închis cerurile». Când deschideți această carte, nu intrați ca pe stadion: poezia se roagă. Și ne vin în minte spusele lui Ion Caraion din Jurnal I: «Poezia (dar pentru asta se cere lăsată în lumea sa) nu-i ca să pui mâna pe ea, ci ca să ningă. Și ea nu se face nici mai greu nici mai ușor decât o catedrală, decât o floare. Ați făcut vreodată o catedrală?»”… Ioan Barb ne propune Cetățile de scăpare.

Despre camuflarea sacrului în profan vorbea filosoful culturii Mircea Eliade, referindu-se la ființarea miturilor lumii, acelea nefiind alta decât reeditarea ritualică, religioasă, a unui fapt petrecut in illo tempore. Dacă cei doi comentatori vorbesc fie de un chip de revelare a sacrului în profan (Paul Aretzu), fie de o poezie religioasă, îmbrăcată în haine profane (Ioan Es. Pop), iar abatele catolic Henri Brémond (1865-1933), critic literar francez, pusese deja la 1925 semnul echivalenței între rugăciune și poezie, poetul și criticul literar de la Caracal sesizează în acest procedeu tocmai esența metodei poetice a autorului. Nu ai zice că poetul ar avea nevoie de „cetățile de scăpare”, dar cine dacă nu poezia este, ar spune Mariana Codruț, mai izbăvitoare pentru fragila noastră ființare, decât chiar sabia de samurai? Ioan Barb știe foarte bine și scrie foarte bine acest adevăr poetic străvechi, contemporan cu fluturii, cu Dumnezeu, cum se rostește Blaga însuși. Pentru atei, omul ar fi doar copia imperfectă a unui prototip irealizabil când, iată, gândind filosofic-eliberator, poetul creștin Ioan Barb își întreabă cugetul, în plină trezvie orfică transfigurată cartezian de îndoială: „dar ce e sufletul tată/ un împrumut de două grame din infinit/ pe care El ni-l dă când venim în lume/ de aceea mintea omului nu are început și nici sfârșit/ nu poate fi închisă într-un cufăr/ și păstrată pentru trecerea vremii/ o ia razna și îți topește în sânge smoală/ și fiecare zi miroase a putregai/ își oblojești viața cu rugăciuni/ ca pe o rană ce nu se vindecă niciodată/ și înțelegi cum răzbunătorul sângelui te adulmecă pe furiș/ își cere prețul pierdut din mâna ta/ când pumnalul lucește înaintea somnului/ își înjunghie liniștea pe stânci/ – alergi disperat spre cetățile de scăpare/ poate vei ajunge după zidurile înalte până în zori/ și nu vei mai simți Îngerul așteptând la ușa ta” (Cetățile de scăpare, 17-18). Această oglindire a Cerului în ochiul de apă terestru de cele mai multe ori în anamneza copilăriei este marca tehnică a firmei de poesie Ioan Barb, oglindirea reciprocă între imageria textului sacru și răsfrângerea sa particulară. Copilăria, echivalând aici cu arhaicitatea lumii, conferă poemelor lui Barb demnitatea emoționantă a trăirii directe, fruste, profunde, a liturghiei cosmice – internalizarea ei în conștiinșa poetică și externalizarea laicizată, decamuflarea sacrului în profan și conviețuirea cu Tatăl Creator, în ambele ipostasuri deodată, la cel mai firesc mod cu putință. Între cotidianul terestru oglindit în veșnicie și oglinda cerului oglindită în băltoaca din urma de humă: „clica umedă” (cu sensul dublu, de lut păstos și pâine necoaptă; Transfigurare, 13) se interpun altele două, Dumnezeu și „Tu”-Fiul astfel încât răsfrângerile se multiplică de infinite ori la infinit, într-o simplitate firească marilor mistici, extatică, proprie țăranului român care este intelectualul universal al Mioriței, al doinei și colindelor, anonim autor al rugăciunii devenite, extramundan, poesie: „Sufletul poporului nu e membru de partid/ spunea tata urmărind petecul de cer/ coborât în ciobul de oglindă ce se sprijinea pe o cană/ de pământ[…]/ mi se părea că nu mai e tata ci un sfânt coborât din scriptură[…]/ pasta de săpun amestecată cu fire de barbă cădea în lighean/ tot așa e și viața omului șoptea/ un amestec de dragoste și ură” (Străluminări, 52). Într-o aură de amară ironie a istoriei, emblematică pentru ciclul poematic, apariția chipului acesta dublu, al tatălui care: „aducea tacticos din șură un săculeț de pânză/ îl deșerta pe măsuța de sub nuc/ din el cădea o țigară plugar/ îngălbenită/ o bucată de iască o cremene/ și o schijă ruginită de fontă/ scoasă din piciorul bunicului/ în război/ le privea minute în șir fermecat/ la ce te gândești tată/ la tezaurul din Rusia glumea el[…]/ se uita la noi din altă lume/ praful de abur îi înconjura tâmplele/ dar nu era tata ci Moise în Cortul Întâlnirii/ în fața Chivotului chipul îi strălucea între heruvimi” (DRAGOSTEA MĂ SAPĂ ÎN PALMELE TALE, 54-55).

Poesia lui Ioan Barb tinde să fie rostirea cu Dumnezeu, o convorbire cu El cum ai vorbi cu tatăl de carne, substitut terestru al Tatălui ezoteric, ceresc, apelarea firească prin care autorii Pildelor/Parabolelor sau ai Psalmilor, precum și toți ceilalți conducătorii plini de credință și de căință ai poporului veterotestamentar îi vorbeau direct Dumnezeului lor. De aici tonul colocvial, familiar, de aici firescul parataxei utilizate ca mijloc estetic de comunicare. Pentru că cei doi genitori sunt în fapt și în spirit Unul. Simplu ca bună ziua, când reciprocă, iubirea stă zălog și poruncă între tată/Tatăl și progenitură: „Cel mai bogat om e cel ce nu are nevoie de nimic/ spunea tata și își privea mulțumit palmele bătătorite […]/ dacă e cineva flămând dă-i să mănânce șoptea tata// dar Tu îmi hrănești iubirea cu mană/ mă săpi în palmele Tale bătătorite/ de la facerea lumii” (idem, 54-55). Reoglindirea de sine din imagine/„spirit” devine sonoră, retrăind în conștiință clipa eșecului originar: „o saltea cu memorie/ viața mea întinsă în vale/ de ce fugi mă întrebi/ și iar mă întrebi/ nu mai știu dacă sunt sunetul sau ecoul” (UN GEAMĂT, 47).

Psalmi? Da, mai ales asta, în înțeles clasic, davidian, de iubire filială și laudă a Tatălui Creator, de mărturisire neputincioasă, sinceră cu divinul și învățătura Sa, un dialog susținut stilistic de lexicul și topica proprii vechilor psalmi, în sclipiri greco-orientale devote: „o ardere de tot pentru fiecare născut din femeie/ – de atunci cuvintele Tale mă ard/ și gândurile Tale prea tari sunt/ îmi răscolesc neputințele/ îmi spui mereu că trebuie să capitulez/ să renunț la o parte din mine/ îmi pui în minte amintiri pe care nu le-am trăit[…]// Doamne de aceea Te amăgesc la fiecare răsărit/ când mă arunc cu fața la pământ/ să nu îmi vezi obrajii schimonosiți de ură/ îmi spui să nu mint/ și eu cred că sunt surd/ îmi ceri să nu cerșesc/ iar eu îmi împart în candele deznădejdea// îmi poruncești să nu-mi iubesc viața/ și eu o iubesc” (AMĂGIRE, 44-45); dar și în sens modern, de lamentație revoltată la adresa retragerii în muțenie a Aceluiași (pe care Arghezi voia să-l perceapă cum Toma, prin simțuri, spre a putea exulta acel «Este!», echivalentul cunoscutului «Evrika!» emis de raționaliști pe urma lui Arhimede): „și îndurarea Ta închipuind un cerc protector/ un fel de edificiu conceput în Insula Paștelui/ din care strig” (STIGMAT, 28-29).

Cartea are doar 58 de pagini, din care poezia ocupă singură 42, așa cum nici fulgerul însuși nu durează cât un lungmetraj cinematografic. Condensarea aceasta merită întreagă atenția cititorilor profesioniști, precum și a celor amatori de poesie curată și iată de ce: dacă ambii comentatori-însoțitori ai cărții vorbesc despre ceea ce Eliade numea «camuflarea sacrului în profan» cu referire la eternitatea miturilor înghiocate de spiritul omului religios/homo religiosus, textele lui Ioan Barb confirmă acest adevăr, rostindu-și anagnozele ca pe șoapte tandru-rugătoare ori strigăte cu voce înaltă către Dumnezeu, în limba textelor sacre, cu simplitatea și directețea originate în ceea ce R. Otto numea prin atributele majestas, fascinans etc. în studiul său aplicat numinosului. Anagogia semnalată de Paul Aretzu în versurile lui Ioan Barb – interpretare mistică și simbolică a Sfintelor Scripturi, utilizează literar, în cadrul procedurii de interpretare a Bibliei ce se ridică de la sensul literar la cel mistic – vehiculează câteva teme-cheie de mare forță plastică (semantic-emoțional). Între acestea, asamblarea-dezasamblarea făpturii între și întru infinit, trecere, veșnicie, zărite prin ochiul de geam când timpul își mătură urma cu mantia: „bătăturile vor crește din nou/ și bătăturile inimii vor crește/ și bătăturile gândului la fel/ viața va fi acoperită de carne moartă/ până când meșterul timp/ își va târî mantia peste vatră/ dar știu că tu îl vei demonta într-o zi/ îi vei unge fiecare bucată cu vaselină/ îl vei închide în cufărul uitării/ și oasele tatei vor lumina în pământ / va crește carne nouă pe ele/ prin ochiul de geam va străluci sărbătoarea/ palmele lui moi îmi vor mângâia fața din nou” (AȘTEPTAREA, 20-21); „încă văd niște instalatori zeloși ieșind din subsol/ luminându-mi ferestrele dinspre miazănoapte/ să pot contempla imensul laborator/ în care mă asamblează” (STIGMAT, 28-29) – o însoțire a ritualului funerar de spălare a oaselor: „dar Tu îmi vei așeza oasele trupului la locul lor/ așa cum ai ridica din nou Templul Ierusalimului / în trei zile la Înviere/ și îmi vei scufunda pricinile în uitare” (SPĂLAREA OASELOR, 36-37). Umbra, ca o șoaptă a ființei: „știam că în spatele fiecărei case de lut/ Dumnezeu a sădit grădina Ghetsimani/ și deasupra în vâltoarea norilor/ a coborât umbra Sa să ne păzească[…]/ dar Tu ne ștergi amintirile/ ca să vedem doar umbra Ta cum acoperă soarele/ de la asfințit până la răsărit”[…]/ prin volbura cuvântului/ glasul din mine îmi poruncește/ să mă opresc să ascult/ cum peste grădina gândului trece umbra Ta/ desface zalele ce încetinesc rotația pământului (LÂNGĂ PÂRÂUL CHERIT, 38-40); „atunci simt cum cum mă acoperă umbra Ta/ când treci dintr-un infinit în alt infinit/ îmi înalți spiritul însetat de lumină/ până în al șaptelea cer[…]/ de aceea stau și aștept/ ziua care nu s-a scris/ încă în calendar/ umbra ei glorioasă străfulgerând timpul” (ZIUA CARE NU S-A SCRIS ÎN CALENDAR, 41-42); „îmi trec prin ochi vedenii vechi/ Noe îmbrăcat în aburul dimineții/ în prezența Ta în grădina dintâi/ – umbra ispitei păzită de heruvimi –” (AMĂGIRE, 44). Varul Zidirii, într-un spațiu coborât din cerul amintirii ca din copilăria primordială: „în fiecare toamnă tata cumpăra/ de la moții ce își coborau din munți/ căruțele cu coviltir o baniță de piatră de var/ în schimbul unei măsuri de porumb[…]/ tata arunca pietrele în apă și varul sfârâia/ așa se încinge sufletul omului/ când trage să moară medita tata/ se topește strat după strat/ până când nu mai rămâne decât o părere// dar Tu îmi amintești că sufletul nu se risipește/ albește aerul eliberat din plămâni/ și se întoarce în banița Ta din care a fost luat/ curățit ca varul stins/ numai bun de spoit pomii[…]/ sub privirea Ta smoala se topește ca piatra de var/ și aduce în ființă ulița pe care/ mă conduc pașii fără să pot să îi opresc/ cine e copilul rătăcit strigă din colb pietrele[…]/ și eu am vrut să văd gloria aburind pe fruntea Ta/ dar ai prefăcut destinul meu/ în piatră de var nestins adusă sub coviltir/ din Golgota/ și ai stins-o în sângele Tău/ s-a topit strat după strat până când spiritul meu/ a devenit o pastă albă” (TRANSFIGURARE, 13-15); „Doamne/ sunt ca o piatră de var[…]/ din tăria făpturii mele nu a mai rămas/ decât o pastă albă/ pe care ai tăinuit-o să se sedimenteze/ în inima Ta o vreme/ ca un aluat pentru o plămădeală nouă” (PIATRA DE VAR, 26-27). Promisiunea/legământul mereu înnoit și înnoitor al Tatălui, luminate de splendoarea Învierii: „oricine va vedea/ în oglinda valurilor/ cum toate lucrurile din jur/ s-au înnoit” (ÎNSETAT PRIN SAMARIA, 22-23); „fântâna nașterii va aburi din nou/ și mă va-ncinge aura Ta/ de jur împrejur” (FÂNTÂNA, 24-25); „îmi prinzi mâna și mă ridici din neant/ îmi arăți fețele timpului/ spălate de apele Iordanului/ reflectate în veșnicie” (55). Sunt multe pepite de înțelepciune inspirată, aidoma Pildelor lui Solomon sau ale rostirilor Ecclesiastului, mustind de recunoștință și mulțumire pentru darul vieții: „că Tu te întorci cu spatele la pământ/ să nu Te vedem cum plângi de mila noastră/ când ne aduci și ne iei din lume/ o bocceluță de suspine e singura avere cu care plecăm” (39); „dar tot ce ducem cu noi în cer/ e doar trudă și durere/ o fărâmă de suflet mai ușoară ca un fulg” (54); „Tu ai picurat în  săculețul cu zilele mele o fărâmă de infinit/ peste clipa de neființă/ dintre două lumi” (55).

Imaginile conțin frumusețe genuină. Premiul „Cercul literar de la Sibiu” pentru poezie, acordat de Filiala Sibiu în 2011 lui Ioan Barb se cuvine augmentat la nivel superior, actualizat pe răbojul timpului, pentru performanța la care arta sa a reușit să ridice spiritualitatea pură, profund umană și etern umanistă, în lumea literară românească de azi.