Cînd biograficul este salvat de artă

Trecut țigănesc, prezent rom. În arealul culturii românești, o nișă insolită, cu totul aparte, o constituie mentalul și, odată cu el, literatura minorității rome. E o comunitate cu un comportament specific și cu o armătură lingvistică hibridă, în care limba română precară coexistă cu aceea numită rromani, un idiom care se pare că are un anume farmec. În acest din urmă sens, îmi amintesc un episod semnificativ din viața poetului și gazetarului Horia Stamatu, pe cînd era în redacția publicației Buna Vestire: fiind, cum se spune, pe teren, a nimerit într-un grup de țigani pe care, din varii motive, poliția l-a reținut. L-au luat, desigur, și pe el și l-au identificat ca fiind ziarist abia la sediul poliției. I-au dat o mașină cu care s-a reîntors la lucru. Întrebat de ce s-a amestecat cu acei romi, Stamatu a spus că i-a fost foarte greu să se despartă de ei, vorbeau un dialect splendid, care l-a fascinat.

E drept că fonetica rostirii rromani te impresionează, parcă are ceva din inflexiunile limbajului arameic. Primele impresii de acest gen le păstrez din copilăria mea, de la țiganii nomazi care, trecînd prin sat, făceau un popas și își instalau cortul pe un loc viran situat vizavi de curtea noastră. Împreună cu alți copii de seama mea, le dădeam tîrcoale, asistam la felul în care meștereau la căldări, cazane de preparat rachiu și ibrice, toate de aramă, ne uitam la ei cum mîncau cu poftă de oameni flămînzi, dar ceea ce mă uimea cel mai mult era dialogul dintre ei purtat într-un idiom inimitabil, din care nu înțelegeam nimic, împănat ici și colo cu cîte un cuvînt sau locuțiune românească. Nu mă gîndeam atunci la mentalitatea lor, știam doar că aveau obiceiul să „ciordească” una-alta, motiv pentru care ne zăvoram bine poarta de la intrare în curte. După cum nu mă gîndeam nici la cultura care le este proprie, la atitudinile lor aflate undeva la marginile civilizației moderne. Nu mi-am făcut din mentalul vulgului rom nici un obiect de cercetare universitară, chiar dacă aveam să țin de-a lungul a peste două decenii, după 1989, un curs studenților în jurnalism și relații publice despre mentalitatea contemporană, în care nu o dată m-am referit la alte etnii în afara celei române.

Tîrziu de tot m-am dumirit ce și cum este această etnie, iar Rică din cînticele țigănești ale lui Miron Radu Paraschivescu mi-a fost un fel de ghid. Un autor cu o biografie aparte, căsătorit de mai multe ori probabil în căutarea marii iubiri la care visa sentimental, cu o sănătate psihică precară, M.R. Paraschivescu a ținut vreme îndelungată un jurnal, publicat inițial de Virgil Ierunca la Paris: Journal d’un heretique (1976), pentru ca în 1994 să apară la editura Dacia și în limba română sub titlul Jurnalul unui cobai: 1940-1954.

*

În școala românească, Limba și literatura rromani au devenit astăzi obiect de învățare a limbii materne la clasele de romi cu predare în limba română. Este o variantă eficientă de familiarizare cu lingvistica și istoria culturii celor două idomuri, platformă cum nu se poate mai adecvată pentru deplina integrare socio-culturală și civilizatorică a etniei rome. E drept că rezultatele pozitive nu apar ex abrupto, căci istoria are nevoie de o perioadă de timp ceva mai lungă pentru a da roadele scontate.

Oarecum similar evreului rătăcitor, s-ar putea vorbi cumva și de țiganul rătăcitor. Imnul internațional al romilor, „Gelem, gelem!”, tocmai asta spune: umblăm, umblăm. Adică sîntem călători, mereu pe drum, pe drumurile ce se aseamănă de multe ori cu cărările pe care și le fac tăietorii de lemne în pădure – drumuri care duc nicăieri, cum observa filosoful Martin Heidegger și în corespondența sa cu Hannah Arendt. Această melodie, „Gelem, gelem!”, e compusă de Žarko Jovanović și constituie coloana sonoră a filmului iugoslav „Am întîlnit și țigani fericiți”.

*

Poetă la fire și la scris, instruită în mediul academic și derutînd prin modul ei de a dialoga, Luminița Mihai Cioabă își încearcă spiritul pe o claviatură complexă. A scris poezie, publicată în ediții plurilingve – Rădăcina Pământului (Neo Drom, 1994), Negustorul de ploaie (Neo Drom, 1997),  Poezii de ieri şi azi (Neo Drom, 2007),  Sufletul Pămîntului (Editura Centrului Naţional de Cultură a Romilor, 2016), Testament pentru Cer. Poezii creștine (Editura Carmel Print, 2017), Balade Populare Romaia (Centrul Național de Cultură al Romilor, 2017), dar scrie și proză, după cum este autoarea şi editoarea unor volume importante despre istoria şi cultura romilor. Amintim legendele și povestirile din Ţara pierdută (Etape, 2002), Mărturii din Transnistria (Neo Drom, 2005), Lacrimi romane – mărturii ale supravieţuitorilor romi deportați în Transnistria (Editura RO MEDIA, 2006), Tragedia romilor deportați în Transnistria. 1942-1945 (Polirom, 2009). A publicat şi două piese de teatru: Macul roşu şi Blestemul Şarpelui, dar a semnat și scenariul şi regia a trei documentare:  Lacrimi romane, Romano Illo, Între tradiţie şi lege. Este un efort creator care i-a adus premii binemeritate. Adăugăm la acestea faptul meritoriu al traducerii Bibliei în limba rromani și redactarea unui manual care vine în sprijinul celor care vor să învețe să scrie și să citească în romanes, dar și să afle mai multe despre cultura romă.

*

Așadar, cu volume de poeme la activ, reconstruind legende ale identității rome, Luminița Mihai Cioabă abordează dezinvolt în ultima vreme și discursul romanesc, așa cum o dovedește în Drumul (Ed. Neo Drom, 2021). Nu ține morțiș să se revendice de la ceea ce se numește canonul zilei, chiar dacă am putea spune că narațiunea ei este o egografie, una care eludează construcțiile de tipul bric à brac și înfățișează o poveste ingenuă, care emană în modul cel firesc prospețime și căldură umană.

Cum spuneam, literatura romă este foarte puțin cunoscută în România. E o literatură de nișă, izolată probabil și din cauza unor prejudecăți, între ele fiind incapacitatea romilor de a produce valori majore, comparabile cu ale ungurilor, germanilor sau evreilor. Prin cărțile ei, mai cu seamă cele care fac apel la documentul istoric de factură etnică, Luminița Mihai Cioabă suplinește parțial acest deficit de imagine. Debutul romanesc cu Drumul aduce un spor de cunoaștere identitară, cartea ilustrînd, printr-un ingenios puzzle, cronica unei familii de romi de-a lungul a vreo opt decenii și, prin ricoșeu, incluzînd în rama tabloului și istoria etniei rome din spațiul românesc dinainte și după 1989. Trecut țigănesc, prezent rom, iată polii istorici între care glisează romanul autoarei.

Pentru Luminița Mihai Cioabă, discursul romanesc de acum este redarea unei autobiografii în toată plenitudinea sa. Născută în spatele cortului, fără asistență medicală, autoarea a avut o copilărie cu adevărat fericită, una în care comuniunea cu natura și bucuria lucrurilor simple i-au dat sensul deplin și necontrafăcut al vieții. O copilărie petrecută pe drum, cu căruța și cu cortul, într-o atmosferă genuină de deplină libertate în care se identifică în și cu natura înconjurătoare.

În clasa întîi descoperă cu greu rostul literelor și al cuvintelor scrise, dar grație învățătoarei i se destramă teama și dezleagă astfel misterul spiritului cuibărit în propoziții și fraze, cele care ajung pînă la urmă să o fascineze prin înțelesurile revelate. O altă vamă ce părea de nedepășit va fi clasa a V-a, cu ineditul și profesorii ei, moment în care destinul i-a scos în cale o intransigentă profesoară de limba și literatura română (un fel de sadoveniană Doamnă Trandafir), care îi acordă la teza de specialitate fix nota doi, pentru care a plîns în hohote, în timp ce dascălul o încuraja: va fi cea mai mare notă! Este episodul unei întorsături fără de care evoluția spre statutul de cetățean al republicii literelor (rome și românești) pare de neconceput. „Profa” de română i-a locul duhovnicului, iar căutarea Cărții și Lectura, cu multiplele lor valențe, vor fi steaua polară a unui destin asumat. Pe lîngă cărțile împrumutate de profesoară, ajunge să frecventeze cu nesaț Biblioteca Astra din Sibiu. Patima cititului îi înnobilează spiritul, iar rodul îmbracă între altele forma poeziei, expresie spirituală cu care debutează la șaptesprezece ani în revista Flacăra.

Fascinația discretă a copilăriei („patria mică”, așa o numește filosoful Vasile Băncilă) se va prelungi și va fi un factor potențator pentru poezie, acest sentiment încetînd odată cu dispariția lui Ion Cioabă, tatăl său (1935-1997), simbolul tutelar și reformator al familiei. Nu-i dispare însă Luminiței Mihai Cioabă bucuria de a trăi, poate cel mai „țigănesc” și mai profund lucru din firea ei. O bucurie ce emană dinspre prințesa familiei Cioabă și a etniei rome, pe de o parte, dar, pe de altă parte, și dinspre „o biată femeie”, cum spune autoarea despre sine cu o retorică bine calculată. E aici vorba, în cele din urmă, de bucuria ba discretă, ba manifestă cu care Luminița Mihai Cioabă caută necontenit, de-a lungul întregului roman, sensul vieții, pe care, generic spus, îl dezvăluie principial următorul îndemn formulat fără pic de ipocrizie: Dăruiește-te altora! Un gest imperativ la care se adaugă sau care presupune dorința și dragostea de a avea copii, un gest saturat existențial de altruism și care vine și dinspre religiozitatea autoarei care, peste tot, este cu vorba și cu gîndul la Dumnezeu (Nihil sine Deo!). Chiar și la masă se spune în loc de „poftă bună!”: „Mîncați cu Dumnezeu!”

Istorie necronologică vertebrată de o logică aparte, cu trăiri narate la timpul prezent și fără ca povestitorul să fie împovărat de trecut, romanul Drumul înfățișează, în părțile lui esențiale, biografia a două generații: bunicii și părinții naratorului, alături de frate și cinci surori. Luminița Mihai Cioabă vorbește despre romi deloc complexată, dimpotrivă, o face pe un ton discret-euforic, cu naturalețe și har, jovial și colocvial. Scriitura autoarei abundă de oralitate și episoadele sînt compuse și expuse cu pricepere de povestitor care-și trădează nu de puține ori fibra de poet. O poetă care iubește visul și e fascinată de fluturi și de primele ei păpuși, care scrie admirabil povești cu strigoi și este peste măsură de încîntată cînd descoperă imaginea televizorului și participă la primul revelion, bucurii simple de tot însă trăite inedit și tardiv în viața ei.

Istoric vorbind, romii sînt fii ai Indiei medievale, loc de unde au plecat și s-au răspîndit în lume aproape ca drojdia în aluat. Termenul grecesc (a)tsigganos a dat, în cele mai multe țări europene, varii derivate cu sens peiorativ, încărcătură specifică și spațiului românesc. Curios este că, în limba rromani, nu există cuvîntul țigan, iar rom înseamnă om, bărbat, soț. Mai mult, cum se știe, termenul țigan are forme diferite în varii idiomuri.

Dincolo de vulg, de romii de rînd, etnia acestora are însă o elită a spiritului, creatori care au depășit granițele propriului etnic, de-ar fi să amintim pe Ion Budai Deleanu, Miron Radu Paraschivescu, Nichifor Crainic, Cezar Ivănescu, Horia Stamatu, dintre literați și filosofi, apoi artiști din varii domenii: Ștefan Bănică, Damian Crîșmaru, Adrian Pintea, Dida Drăgan, Gabi Luncă, Marcel Pavel, Gheorghe Zamfir, Aura Urziceanu, dar și sportivi: Ilie Năstase sau Mircea Lucescu.    

*

Trama romanului Drumul surprinde valorile comunitare: experiența, intuiția, răspunderea colectivă, sentimental rușinii, iar în centrul acestora se situează familia întemeiată pe cultul copiilor și al bătrînilor, pe sentimentul fratern, al ajutorului reciproc, și pe împărtășirea unui destin comun ca semne ale societății tradiționale. Episoadele narate țin de o logică aleatorie a discursului romanesc, una care îngăduie digresiuni sau divagații făcute cu farmec poetic.

Peste tot și peste toate tronează însă portretul lui Ion Cioabă, tatăl autoarei. Avea vreo șapte ani cînd părinții lui au fost deportați în Transnistria, la Bug, acolo unde a simțit și văzut cu ochi de copil ce înseamnă tragedia generată de bestia cu față umană. Sufereau cumplit de frig, foame sau de frica de a nu fi în orice moment omorîți, așa cum dicta logica strîmbă a Holocaustului; cineva a fost împușcat din cauză că a cerut o porție de mîncare mai mare, mulți alți romi au dispărut pentru că atitudinile lor nu prea conveneau celor ce mînuiau pușca sau pistolul; groapa cu morți era lucrul cel mai înspăimîntător, care-ți dădea fiori și te marca în mod odios pentru toată viața.

Între Ion Cioabă și tatăl lui – căruia i se spunea Bărkulikă Diamato, bunicul autoarei –relațiile erau de la generație la generație. Se înfruntă comoditatea și conformismul tradiției cu vederile care țin seama de evoluția în ansamblu a societății. Plecat din Tg. Cărbunești cu familia și căruța, Ion Cioabă nu se va opune modernizării, ceea ce însemna o oarecare stabilitate în locul nesfîrșitelor drumuri, să locuiască în case și să renunțe la viața dusă în cort, să își facă buletin de oraș la Sibiu, copiii să învețe carte, adulții să se integreze în disciplina organizată a muncii în colectiv și să se înregistreze la starea civilă, să meargă la doctor și să renunțe la puterea fals tămăduitoare a unor leacuri, chiar construirea unei biserici a țiganilor. La acestea, se vor adăuga mult mai tîrziu, cînd Ion Cioabă nu va mai fi, atitudinile pro-reformiste ale fiicei sale, Luminița Mihai Cioabă, un nonconformism care va lua în răspăr multe dintre prejudecățile deplasate ale romilor, pledînd astfel pentru integrarea și emanciparea tuturor, cu un accent special pe rolul femeii rome. Folosindu-se de comparația insolită cu viermele din hrean, amîndoi – tatăl și fiica – vor spune în fond același lucru, și anume că se poate trăi și altfel.

Merită amintit, în acest context, gesturile insolit-contestatare (împotriva tradiției) făcute de mama Luminiței Mihai Cioabă, cea care dă foc fustelor largi și vechi, sau strunește (rol pînă atunci exclusiv bărbătesc) hățurile măgarilor de la căruța cu care au venit la Sibiu (1963), în fruntea convoiului de căruțe fiind Ion Cioabă călare pe o motoretă. Gesturi care-l revoltă pe bunic, tot așa cum acesta se înfurie atunci cînd fiul său își cumpără pămînt pentru a-și înălța o casă, spațiu pe care de altfel, după ce reacțiunea lui Bărkulikă Diamanto s-a mai domolit, îl vor împărți cu familiile lor (fiecare însă cîte o cameră!).

Încercînd să explice sau să justifice parazitismul romilor, Luminița Mihai Cioabă crede că aceștia au vrut să fie altceva decît sînt potrivit tradiției, adică să semene cu populația majoritară. Au rămas însă pe dinafară, multe încercări nu au reușit deoarece, cum se petrec lucrurile și cu unii români, au așteptat să li se dea…, mai exact spus, n-au vrut să muncească. Făcînd un chiasm poate nefericit, am observa că, în acest caz, romii s-au românizat, iar unii români s-au „țigănit”. E drept că mulți romi au înțeles rolul lor social și au lucrat, bunăoară, în echipe la construirea căii ferate Bumbești-Livezeni, cum tot lucru de echipă făceau cei care au acceptat coordonarea și conducerea lui Ion Cioabă la Lipova sau la Sibiu.

*

Pagini multe și tensionate ale romanului vorbesc despre prigoana abătută asupra romilor de regimul totalitar. La umbra unei toleranțe de suprafață, opreliștile funcționau nestingherite. Mulți romi vor fi arestați (1986), dar prada cea mare va fi Ion Cioabă, căruia i se face un dosar fictiv, cusut cu ață albă, pentru că el lua atitudine de fiecare dată când milițienii se dezlănțuiau asupra oamenilor și le confiscau aurul salbelor. În urma acestui dosar, se deschide un proces și e condamnat la 15 ani de închisoare (autoarea va intermedia cazul cu Nicu Ceaușescu, tatăl ei este rejudecat și pus în libertate – 1987).

De menționat că romii au demonstrat în fața procuraturii militare la 1 octombrie 1986, la Brașov, pentru punerea în libertate a Bulibașei lor, Ion Cioabă. La îndemnul lui Nicolae Ceaușescu, romor li se confiscă aurul, așa-zișii „cocoșei”, aur pe care și-l vor revendica în perioada postdecembristă.

 Împins de maladiile sistemului, Ion Cioabă își făcea planuri pentru o evadare înspre America. La începutul anilor ’70 ai veacului trecut, participă la o întîlnire a romilor la Londra, prilej de a ști care e soarta etniei sale în diferite țări. Vede însă America abia în 1989, se botează în Oceanul Pacific, pentru ca după izbucnirea Revoluției noastre să se întoarcă acasă, aproape de Rădăcina Pămîntului, ca să invocăm titlul poetic cu care a debutat editorial Luminița Cioabă (volum tradus în engleză de Mircea Ivănescu). Locul crezului că patria este acolo unde-i bine, e luat acum, după 1990, de cel care spune că e bine acolo unde este patria. România, spun romi de azi, este America noastră!

*

Pentru încheiere, mă întorc la autoare, cea care a trăit inițial în candoarea naturii, pentru ca apoi să se descopere pe sine și prin reflexele societății, prin școală și prin creație îndeosebi. De la învățarea pe de rost a primei poezii pe care i-a spus-o bunica, și anume: cum se ghicește, Luminița Mihai Cioabă renunță la ghicit și ajunge ea însăși „făcătoare” de poezii sau cronicar al istoriei și suferințelor îndurate de propria etnie. Fascinația pentru peisaj, lucruri, obiceiuri sau figura oamenilor, harul povestirii și al rostirii poetice, iubirea pămîntului, durerea dată de orice pentru că simte orice trec, toate, sublimate în alchimia poemelor și a discursului prozei sale, cele dintîi bine primite de critica de specialitate și traduse în limbile altor spații culturale.

Poate procedînd ca în caricatură, îngroșînd conturul și focalizînd atenția și înțelegerea pe anume trăsături ale unui portret, vom spune că menirea Luminiței Mihai Cioabă, ca artistă a cuvîntului, este una de natură orfică în raport cu etnia romilor. Cum știm, Orfeu a coborît între oameni pentru a-i ridica, dar nu de sus în jos, ci invers, începînd cu cei mai simpli dintre ei. Este aici, credem, un mod al poetei și, de-acum, prozatoarei de a-și continua drumul, povestindu-se și povestindu-ne deopotrivă noi și noi episoade din emanciparea neamului său. „Viața mea e drumul…” se confesează undeva prozatoarea, ființă veșnic călătoare cu pasul și cu vorba, cu verbul…

Cînd evenimențialul devine poetic. În vreme ce lumea se dă-n vînt după „dezvoltare personală”, „inteligență emoțională”, „leadership” sau programe de dietă via gastrotehnie, la unii dintre noi ne arde – iată  – de poezie, scriem și botezăm cărți de versuri sau de poeme. Dacă românii stau relativ prost la cît de mult – sau dacă – citesc, îndeosebi cărți, atunci cînd vine vorba de scris lucrurile se schimbă cumva. Am putea spune, cred, că se scrie azi mai mult decît se citește, poate mai mult chiar decît se poate citi în mod normal. Iar cînd cel ce scrie se simte gol pe dinăuntru, și avem specimene în b-ovaricii zilei, apelează la plagiat ca la singura cîrjă cu care-și poate ajuta și mobila pustietatea creierului. La poeți, plagiatul, cu sau fără ghilimele, se simte numaidecît, el iese la suprafață precum uleiul turnat în apă. Este caraghios însă cum, lipsit de orice urmă de talent, un atare versificator este preamărit de critici de trei parale, printre ale căror vorbe sau recenzii așa-zisul poet, în cele din urmă, devine neant, se pierde cu totul.

Scrierea poeziei este, în acest context, un subiect aparte. Mai întîi pentru că înțelegerea poeziei presupune, din capul locului, o delimitare. Mă întreb deloc naiv: știu cu adevărat ce este poezia toți cei ce pretind fie că creează poezie sau, alteori, cei ce discută despre poezie? Greu și, totodată, foarte ușor de răspuns, mai cu seamă cînd versificatorii se înghesuie la poarta Olimpului și cînd, confundînd critica poeziei cu lăutărismul, apar pe bandă rulantă inși care secretă  false judecăți de valoare cu o ușurătate infantilă.

Primul care, în spațiul românesc, și-a pus întrebarea ce este poezia și a lămurit-o în mod sistematic a fost Titu Maiorescu. De atunci au survenit însă nu doar valuri, valuri de poeți, ci și varii grile de lectură evaluatoare a textului poetic. Dacă am simplifica lucrurile pentru uzul unei demonstrații, am putea spune că oricare ar fi orientarea poetică de la care se poate revendica un autor, rămîn cel puțin două constante care dau seama de greutatea specifică a unor versuri sau poeme. Mai întîi avem emoția estetică de care vorbea mentorul Junimii, o emoție cu variate grade de intensitate, alături de care nu vom putem eluda, în majoritatea cazurilor, un joc secund semantic al limbajului în care se rostește acea poezie.

*

Mă gîndeam fulgerător la toate acestea cînd am început să citesc – la ora șase dimineața, după rețeta lui Blaga – versurile scrise de Gabriela Ana Bălan în Jurnalul insurgentei anA (Editura Neuma, 2022), cea de-a șasea carte de poeme a autoarei. Un volum pe care l-a botezat – citește: lansat – la Sibiu, oraș din care a plecat cu vreo trei decenii în urmă, burg din care va mai lipsi și de-acum încolo, chiar dacă sufletul ei rămîne un peregrin al toposului sibiot.

Mi-a plăcut să cred că, la invitația poetei, a avut loc la Librăria Erasmus un veritabil picnic (cu aură poetică, nu-i așa?!), unde fiecare dintre cei ce au vorbit a venit de-acasă cu ceea ce are. Știam mai demult ce a și-a pus în coș poeta, iar noi am venit la întîlnire cu, să spunem, produse bio, semn că ne-am hrănit sănătos din versurile și poemele ei. Cartea este un seismograf existențial, un jurnal pe sărite al unei ființe cu pre-nume care începe cu literă mică și se termină cu majusculă: anA, ortografie cu amprentă istorică, una care ajunge, cum se vede, la o saturație a identității schimbînd între ele prima și ultima literă.

 Dacă vorbim de autoare, de „Femeia celor două veacuri”, cum se numește o poezie, ea scoate din retorta memoriei sale afective un jurnal al căutării de sine, al re-definirii, printr-un mecanism față de care același Maiorescu a avut, inițial, rezerve de natură estetică. Criticul decretase faptul că evenimentul nu poate fi născător de poezie, de aici distanța pe care o luase față de poezia patriotică. A avut însă marea surpriză de a-l citi pe Octavian Goga și de a constata că faptele istorice pot fi sublimate în versuri, altfel spus, evenimențialul poate fi acreditat estetic dacă și numai dacă metamorfoza lui are marca unei izbutiri artistice.

Gabriela Ana Bălan a asimilat mai demult această lecție maioresciană. Evenimentele vieții ei, petrecute de-a lungul a mai multe decenii, intră pe poarta cea strîmtă a livezii mereu înflorite a poeziei. Avem de-a face, așadar, cu o poetă care a trăit în două secole, o biografie stratificată în care a scris ba cu cerneală, ba cu pixeli, un parcurs în care autoarea a fost vecină, la extreme, pe de o parte, cu valul optzeciștilor, pe de altă parte, cu falanga douămiiștilor, ca să numesc niște promoții cărora alții le spun generații (știm controversele de pînă azi asupra acestui concept, un construct care, după un Mircea Vulcănescu, are o oarecare polisemie semantică, poate inoperantă cînd vine vorba de literatură).

Lectura făcută versurilor Gabrielei Ana Bălan în zorii zilei, cum recomanda poetul Blaga, nu m-a dezamăgit deloc, dimpotrivă. Cu orizont critic literar limpede și cu o experiență a lecturii, simți de îndată, cum subliniam deja, că nu este un text pretins poetic sau vreo improvizație infantilă, un fake, ci avem de-a face cu o autentică izbîndă artistică. Și spun asta pentru că există în versurile din acest „jurnal” deopotrivă emoție și joc secund al limbajului. Este preponderent însă cel din urmă, căci nu avem aici, cum întîlnim adesea, însăilări de vocabule și nici rime pășuniste care acordă pe guriță cu garofiță, ca să recurg la o ironie tot din Maiorescu. Prin puterea versului, a verbului și a metaforelor, autoarea ia astfel în stăpînire deopotrivă lumea reală și cea mai bună dintre lumile posibile ale sinelui.

Mai orice poet se crede un rebel, un iconoclast, crede că poate ignora tradiția, aceasta poate să înceapă odată cu el. Este ambiția bovarică de a crede că textele lui sînt originale, ceea ce pot să fie așa, însă cu ghilimelele de rigoare, doar dacă ignoră ceea ce s-a scris pînă la el, pentru a invoca o observație a lui Goethe. Gabriela Bălan nu are marota originalității, chiar dacă, încadrată în falanga poeților de azi, vocea ei se poate auzi distinct, are o anume diferență specifică, o dicțiune particulară a metaforei: „veniți cu parul la versurile mele mai vechi/ scuturați-mi crengile de rod”, spune ea undeva. Un gest care, cred, rămîne valid și pentru versurile mai noi sau noi de tot ale autoarei

Emoția pe care vrea s-o transfere poeta celui ce are timp să o citească nu e departe de metabolismul constitutiv al lui homo ludens, omul care face din joc codul vieții sale. Jurnalul insurgentei anA se deschide cu poemul „Origami” și se încheie cu „Vreau ziua de mîine”. Cum știm, „origami” reprezintă, prin excelență, o ipostază în care expresia artistică este dominant de natură vizuală. Este un joc ingenuu în care, cu ajutorul hîrtiei colorate pliate în varii moduri, dăm naștere la nenumărate forme care transmit emoția frumosului. Ei bine, rezultatele acestei atitudini, care vine dinspre Japonia, glisează la Gabriela Ana Bălan de la scanarea unor forme concrete, care trimit la imediatul recognoscibil al vieții ei trecute, la imagini care întruchipează de data aceasta chipul abstractului. Autoarea folosește metaforic, pentru jocul ei poetic, hîrtia albă, semn al purității și ingenuității, hîrtie pe care o modelează sub formă de fluture, unul dintre simbolurile poetice repetitive din versurile sale. Nu este deloc o variantă facilă de șotron, căci construcția ei textuală reușește performanța de a încărca imaginile concrete cu sugestii ale frumosului, cu emoții artistice.

Devoalez cu asta intenția figurativă primară și ultimă a poetei, și anume, faptul că o atare hîrtie albă nu e altceva decît „urma” pe care timpul, dinții incisivi ai acestuia, o lasă în biografia ei, timpul fiind o axă permanent ordonatoare a reflecției sale poetice. Mai mult decît atît, dacă decodarea mea pare să fie fidelă, aș spune că versurile din Jurnalul insurgentei anA au, în pliurile lor, ceva energie semnificantă de expresionism, de intensificare a expresiei, unde pe care le simți în rostirile autoarei pe puntea dintre „patria visului”, pe de o parte, și „patria inimii”, pe de alta. E onorabil faptul că, într-o vreme a „imposturii lingvistice”, Gabriela Bălan recurge discret la un elogiu al cuvîntului și, prin el, al poeziei ca atare, creează versuri mereu cu gîndul și cu verbul la mecanismele misterioase, parcă iraționale ale poeziei.

Așadar, în spațiul vital al poeziei pe care o comentăm aici, dincolo de calitatea estetică a emoției, domină – cu concursul acesteia însă – jocul secund al limbajului, am spune, o ludică semantică deloc străină de un fel de emoție intelectuală. Prezența evenimențialului în textul poetic al Gabrielei Bălan nu poate ridica semne de întrebare asupra legitimității sale artistice. Cele mai multe dintre poemele sale decolează dintr-un istm care are concretețe, pentru ca apoi, aproape brusc, rostirea să vireze în spațiul unui imaginar poetic cu o logică metaforică aparte: „am inventat mersul pe sârma ghimpată/ pe covorul pandemiei/ după trei săptămâni de izolare/ pământul îşi bea oceanul/ cu ceşcuța de cafea”. Evenimențialul este luat astfel ca pre-text, după care e abandonat spre binele unui construct cu o alegorie insolită. Avem de-a face de cele mai multe ori cu narațiuni metaforice despre i-realitatea imediată, una în care semnele actualului sunt de tot vizibile. Bunăoară, într-o „Filă  de jurnal”, după ce trădează că e vorba de pandemia care a ucis și otrăvit multe suflete, turela tirului cu adevărat poetic aduce rînd pe rînd în vizorul lunetei, ca la ruletă, pămîntul, oceanul, turnul Londrei, Moscova, Papa și Vaticanul, iar această juxtapunere poetică se încheie cu imaginea tatălui cățărat pe o troiță, la Șelimbăr, o localitate cu aură istorică din apropierea Sibiului, iar de acolo cîntă ca la nai dintr-o mitralieră smulsă din nori. E aici deopotrivă provocare artistică și reflexivă, de joc secund al limbajului, fără ca această din urmă determinație să fie improprie discursului poetic.

Cel puțin prin itemii de pînă acum, nu e greu de descifrat specificul versurilor din Jurnalul insurgentei anA: reflecție poetică difuzată preponderent pe frecvența memoriei afective și, parțial, pe aceea a celei mai reale dintre lumile posibile. Narațiuni sublimate care se înlănțuie pe axa ordonatoare a timpului interior și în preajma șireteniei unui șarpe, cum știm, mereu provocator ab illo tempore. Rețin apoi eludarea aproape ostentativă a logicii firești și înlocuirea ei aproape totală cu o logică a hazardului, una asemănătoare celei onirice, construcție în care funcționează o sintaxă insolită, cu inferențe pe dos și deschisă construcțiilor paradoxale pe care invocatul metabolism oniric le-ar putea îngădui.

Gabriela Bălan propune de fapt o logică poetică în care funcționează un fel de animism: obiectele sunt însuflețite și participă la metabolismul existențial al eului poetic: faianța, porțelanul, marmura, piatra, fierul, pămîntul, chiar plastilina sunt doar cîteva dintre elementele care există în spațiul liricizat al autoarei și care generează o subtilă emoție  intelectuală la care concură și un fel de joc de biliard cu sensurile, combinație în care apar, din cînd în cînd, și razele unei ironii discrete sau altceva care poate activa umorul fin. Prin poemul considerat ca un „text interactiv”, și nu un obiect care să întrețină vreun soi de narcisism, autoarea este interesată de bunul pragmatism al construcției sale poetice. Din gheizerul plămădirii sale țîșnește multă viață trăită pe muchie de cuțit (aici unde a scris versuri), după cum ies stropii unei angoase, ai unui romantism reținut, un romantism, e drept, negru, trist, dezamăgitor, cum avem, de pildă, în „Femeia din iglu”, „Iubirea pe atunci” sau „Iubirea ca o pizza”.

Mă întreb, în cele din urmă, dacă această carte a Gabrielei Ana Bălan reprezintă cu adevărat jurnalul poetic al unei ființe insurgente. În anamneza pe care o face biografiei sale sociale și private, o fișă clinică sumară, există, e drept, o insurgență în mare parte în surdină. Dar, la o privire mai adîncă, avem de-a face cu o insurgență mai degrabă în fața cuvîntului rostit și rostuit în vers. Eul poetic este astfel insurgent, el este rebel față de metaforă și față de – accentuez – sintaxa versului, aici unde se ascund articulațiile, sinapsele spiritului poetic, cum ar zice Blaga. Una peste alta, Gabriela Ana Bălan este, indubitabil, o poetă care a circulat și circulă mereu cu bilet, ca să calchiez o cunoscută formulare dintr-un critic deloc minor.

Un eros trăit postum. Poeta Ileana Marinescu scrie și publică rar, atît de rar încît numele ei se refugiază în uitarea unui posibil cititor. E drept că autoarea pare a fi adepta lui non multa sed multum, numai că între volumele sale timpul crește, crește, fără însă ca autorul să se întunece… Paradoxal mi se pare faptul că spiritul prietenei mele pare să fi fost mult mai fecund în perioada de dinaintea lui 1989, cînd publica ritmic cronici muzicale în revista Transilvania, aici unde îi apăreau, episodic, și unele versuri.

Cu un doctorat strălucit în opera lui Dimitrie Stelaru, cu o bună cunoaștere a limbii franceze, altfel nu ar fi fost profesoară cu vocație pentru idiomul lui Voltaire, Ileana Marinescu și-a tipărit vreme de un sfert de secol trei cărți de poezie: Sinapse (1994), Timp încercuit (2001) și Poeme (2019). Un volum după opt ani și ceva, acesta ar fi ritmul apariției, un ritm care pare să-și găsească scuza lentorii în forma concentrată a versului, care tinde deseori să atingă pragul apoftegmei sau al esențializării sub forma a 17 silabe, calchiind astfel acea formă fixă de poezie japoneză numită haiku. O poezie care trăiește starea de pîndă ca pe un mecanism al aflării eternității de o clipă, atunci cînd vorbele prind forma versului înveșmîntat cu straie sapiențiale. Cu o astfel de producție și cu un astfel de stil, pe Ileana Marinescu o vom putea cu greu încadra în exigențele canonului poetic al zilei, căci ea pare să fie oarecum singură printre poeți.

Am vorbit și am scris despre volumul ei de debut, Sinapse. Prea puține asemănări cu cea mai „recentă” carte, în afară de tentația structurii haiku. Tematica și atitudinile poetice din Poeme sînt complet diferite. Au rămas pe drum viața văzută ca un preludiu prelungit al sărbătorii, sau așteptarea pe care o procură suspendarea în sacru și sacralitate, nuclee semantico-literare generatoare de poezie izbutită estetic.

S-a conservat însă ceva în marginile acestora, și anume, un elogiu pe care-l face acum clipelor de oprit în loc dintr-o viață. Pe de altă parte, poeta nu mai coboară în pivniță după morcovi și ceapă, ci pătrunde în subterana ființei umane, poemele ei fiind un fel de însemnări din subterană, topos preamărit pentru privilegiul marilor întîlniri pe care le-a trăit de-a lungul vremii. Prima mare întîlnire a fost cea cu părinții și rudele, personaje pe care le încopciază acum într-o admirabilă condică de familie care conservă parcă intact un anume parfum de epocă. A urmat confruntarea cu iubirea și iubitul, o iubire cumva insolită prin cele două stări în care s-a ipostaziat. Prima formă de iubire, să-i zicem creștină, a fost cea care a sedus-o, în vreme ce pe a doua a admirat-o fără rezerve, din postura unui androgin. Cea din urmă este iubirea dintre doi bărbați, o stare mai „tandră” decît iubirea. Ileana Marinescu face astfel elogiul virilității, al masculinității așa cum ne-o relevă experiențele consumate illo tempore în Grecia antică. Ea invocă pe acei „amanți născuți” prin intermediul cărora descoperă un alt „topos erotikos”, structură deloc asemănătoare cu aceea pe care o exhibă azi tot mai epidemica mișcare gay sau a lesbienelor.

*

Multe din versurile care alcătuiesc volumul de Poeme gravitează în jurul erosului. Este vorba de un eros de arhivă și de o retrăire cumva postumă a unei iubiri care, cum sugerează chiar poeta, e îmbălsămată în versuri. Retrăirea vrea să imite originalul stărilor hormonale, atunci cînd iubita era, metaforic spus, o zeiță și iubitul, un „amant feroce”, un rege al totului… Este însă un eros destrămat, petrecut în absența contopirii finale, cînd doi nu mai este egal cu unu, cum se petrec lucrurile într-o alchimie erotică aparte. Într-un astfel de ludic, iubita este pierzătoarea, iar iubitul, învingătorul.

Este de la sine înțeles că eul erotic rămîne „prizonier în cuvinte”, dar, paradoxal, iubirea este sublimată și salvată astfel estetic. Expresie a unei conștiințe poetice nefericit-fericită, cartea reușește să salveze biograficul prin intermediul artei. La o atare izbîndă artistică, observăm cum participă și alte valențe ale discursului poetic al autoarei: ispita oximoronului, reușitele pe liziera aforisticului, epitetul devastator în avalanșă. Nu-i mai puțin adevărat că lexicul opulent și dens al poemelor, cînd acesta nu este bine supravegheat, generează puseuri de paradă lexicală, compromițătoare pentru semantica emoțiilor estetice și, în egală măsură, pentru background-ul grecesc cultural-mitologic. Și tot uneori plăcerea estetică este un fel de surogat procurat de entuziasmul ideatic al versurilor. Una peste alta, pentru izbînzile estetice ale acestui op de Poeme, îi vom spune doar atît autoarei:

Bucură-te, poetă Ileana Marinescu, zeii și muzele sînt de partea ta! Ai avut și ai aproape totul (pe calea artei), ce încă mai vrei?!

Est-etica zoroastrului Omar. Sînt cărți pe care le citești la timp, adică – în limbajul tradițional – imediat după ce au ieșit de sub tipar, dar ajungi să scrii despre ele la mult timp după aceea. Poate trece chiar și un deceniu de la apariție, cum este cazul cu un roman-document scris de Daniela Zeca (v. Omar cel orb, Polirom, 2012). În pofida acestei conjuncturi date de frecarea timpului, narațiunea nu-mi pare azi deloc efasată, dimpotrivă, dovedește că timpul – supremul, singurul și sigurul silogism – a lucrat în favoarea semnificațiilor ei, așa cum se întîmplă de altfel cu discursul care istorisește experiențe limită irepetabile.

Daniela Zeca-Buzura – ca să invocăm deodată cele două ipostaze ale sale: autor de ficțiune, dar și publicist, eseist și critic literar – are o biografie intelectuală densă și viguroasă, cu vămi ale unor izbînzi spirituale trecute cu o morală și un profesionalism desăvîrșite. Are un doctorat dat cu Paul Cornea pe o temă de poetică a romanului polițist, cercetare tipărită apoi într-o carte.

Universitar cu preocupări în sfera științelor comunicării, cu ani mulți de gazetărie strălucită în televiziunea română, Daniela Zeca-Buzura rămîne fondatoarea unui fel de paradigmă a structurii canalului TVR Cultural, unde a lucrat între 2004-2012, inclusiv ca director, și unde a pus la lucru, generic vorbind, energia „brevetată” de Bernard Pivot cu al lui talk-show „Bouillon de culture”. Ca realizator de  emisiuni radio și TV și, în egală măsură, ca manager cultural a dovedit cu prisosință pricepere temeinică, s-a sprijinit pe valoarea autentică, „cinste și gramatică” pentru a repudia cultura de estradă, kitschul cu pretenții intelectuale.

Spirit febril și fecund, cu propensiune interdisciplinară, Daniela Zeca-Buzura a publicat pînă acum critică literară, eseuri media și romane, ultimul dintre volume fiind La taclale cu idolii (Polirom, 2015), poate cea mai îndrăzneață și pertinentă hermeneutică făcută la noi acelei forme de „agoră electronică” la care aspiră dezbaterea profesionistă televizată.

*

La Omar cel orb, Daniela Zeca a lucrat cu uneltele ziaristului de investigație, la constatări adăugînd și pe cele ale unui antropolog iscusit și sincer interesat de misterele lumii orientale. Este o lungă și dinamică poveste despre prietenie, credință, dragoste și moarte, un roman macerat vreme de doi ani, în atmosfera insolită a uneia din cele mai vechi religii ale lumii, pe pământul lui Zarathustra, personajul care l-a înrîurit și pe filologul-filosof Nietzsche.

Intriga narațiunii este simplă. Omar, iranian din Yazd, una din cele treizeci de provincii ale țării, crescut nu în tradiția musulmană, ci zoroastriană, s-a lepădat de orice credință și pleacă în Europa de Est, mai exact în România. El dezertează pur și simplu din căminul său, pleacă pentru ca să-și petreacă sărbătorile de iarnă, fără să-i anunțe pe Ghazal, soția, și Armin, băiatul său. Omar nu se mai întoarce însă acasă. Își face prieteni, trăiește sub măști ale identității, numele lui e deformat: i se spune ba Homar, ba Homer, ba are chiar și o poreclă, Omar teroristu’. Nu-i străin de aventuri amoroase, face și avere, iar cînd avea cincizeci de ani, rămîne fără vedere. Un personaj al cărui destin a interferat vremelnic cu mentalitatea est-etică a spațiului european. Un om care, așa cum îi apare aievea lui Ghazal în ultimele sale clipe de viață, cu toate că a orbit, poate spune că vede mai bine ca înainte… Sînt cuvintele cu care de altfel se încheie romanul.

De partea cealaltă, Ghazal continuă să trăiască în Iran, la Teheran, își crește copilul, practică avocatura și suportă cît poate influențele mentalului colectiv. Se îndrăgostește la un moment dat de un ziarist, dar va rămîne după o vreme singură, e denunțată pentru adulter (abatere gravă), arestată și condamnată („Trebuie căsăpită cu pietre!”).

Obiceiurile și credința fundamentalismului islamic conturează cît se poate de limpede imaginea nu a violenței simbolice, ci a celei fizice. De pe fața lui Ghazal a căzut burka, adică vălul protector, ceea ce vedem este chipul unei femei ispititoare care nu poate ascunde, totuși, semnele unei suferințe. Iranul ne apare ca un loc în care răul, poate cu majusculă, generează experimente crucix, așa de incredibil de terifiant este ceea ce se petrece sub cupola unei mentalități austere.

*

Tema romanului e incitantă și trimite, între altele, la o dezbatere asupra relației dintre identitate și alteritate, altfel spus, dintre eu, tu și celălalt. Prin tablourile ei, narațiunea pendulează între „placenta” lui Omar, personajul principal, și spațiul mental iranian, aici unde își tîrăște rădăcinile Ghazal, ființa care rămîne captivă barbariei concretului. Este activă, totodată, o tiranie a trecutului pe care, sub forța tradiției și a prejudecăților inerțiale, iranianul de rînd nu o poate învinge. Iar orbirea fizică a lui Omar, punctul final în scenariul de retragere în sine, face din procesul de interiorizare istmul luminos și misterios al cărții.

Prozatoarea Daniela Zeca descoperă uimită trei toposuri, tot atîtea invariante: copilăria, spaima de moarte și religia, invariabile care au marcat decisiv mentalul. Se adaugă o anume tehnică a contrastului narativ, după cum constatăm și o strategie intertextuală productivă, prin apelul la texte sapiențiale, la folclor și proverbe, la varii elemente teoretice.

Contrastul este exhibat de dialogul dintre tradiție, cu valențele sale de primitivitate, și modernitate: stau alături craniul unui animal, obiect cu care se bea apă, și computerul. Vorbind de ayatolahul Khomeini, de simulacrul depunerii unor coroane la mormîntul lui Cyrus și de ospățul din 1971 al lui Reza Pahlavi, prozatoarea nu ezită să invoce că în timp ce oaspeții se ghiftuiau cu bucate și vinuri alese, „măgarii mai lăsau balega prin bazarele din Teheran”.

Lupa observațiilor prozatoarei este cu mai multe focare, căci autoarea s-a încercat și în poezie, în critica literară și critica media, a realizat emisiuni la radio și la televiziune. Este un specialist îndelung exersat în munca de televiziune, a învățat bine de la Umberto Eco ce înseamnă neo televiziunea, după cum a asimilat fecund lecțiile lui Pierre Bourdieu, Jean Baudrillard și Erving Goffman. Toate aceste surse au favorizat valoric o anumită inteligență filmică de construcție a romanului.

Apărută în colecția „Ego”, cartea pe care o comentăm este partea din urmă a unei trilogii tipărite la Polirom: Istoria romanțată a unui Safari (2009), unde acțiunea se petrece în Africa de Nord, și  Demonii vîntului (2010), care are ca topos Dubai. Apariții care aveau în spate un debut poetic, Orfeea (1994), un volum de proză, Îngeri pe carosabil (2000), Melonul domnului comisar (2005, la origine teză de doctorat), vreo trei cercetări științifice care au ca problematică jurnalismul de televiziune (2005, 2007, 2009).

Teoretician și practician în sfera controversatelor științe ale comunicării, prozator cu volume de valoare și succes, un om care a văzut multe locuri și mulți locuitori exotici, după cum a trăit experiențe indelebile, Daniela Zeca-Buzura rămîne, odată cu ele și pe deasupra lor, un creator polimorf, alături de un cunoscut și apreciat om de televiziune, ai cărui idoli sînt imaginea, sunetul și ideea, mai ales ideile în a căror regie modernă și seducătoare își montează superbele dialoguri prin care a construit/ deconstruit portretul intelectual al celor peste două sute de convorbitori – personalități de top – pe care i-a avut în platoul de filmare în ultimii ani, cu beneficiul comunicării corporale tip face to face. Ca și, între alții, Eugenia Vodă cu excelenta sa emisiune „Profesioniștii”, ea ne-a cucerit, din 2015 încoace, și prin șueta rafinată de sîmbătă dimineața, cu „Mic dejun cu un campion” (TVR 2), un construct media în care-și etalează deloc ostentativ, față-n față cu invitații săi de elită, o maieutică inteligentă, mobilitate intelectuală, un șarm ingenuu și, lucru rar la realizatorii de televiziune, o sinceră, netrucată căldură sufletească, o empatie deloc circumstanțială, străină de orice urmă de ipocrizie mediatizată.