Cinste și gramatică – o conjuncție mereu contemporană[1]

Cadru de pornire. Exegeza operei lui Caragiale şi-a sporit în ultima vreme suprafaţa şi adîncimile. Cel care a gîndit „O scrisoare pierdută” rămîne, prin spiritul scrierilor sale, un creator parcă imun la diminuarea axiologică neîncetat rostogolită de timp. Pentru veacul al XIX-lea și nu numai, I.L. Carageale, cum îi apare ortografiat numele într-o tabletă din Moftul român, constituie indiscutabil, alături de Eminescu, Maiorescu și Macedonski, unul dintre personajele inconfundabile ale culturii româneşti, în pofida tuturor anatemelor la care a fost supus.

După George Călinescu, Caragiale a fost „un copil crescut liber, un mahalagiu”, „liceul tot nu l-a terminat niciodată”, spiritul lui este „în linii generale, de tip gallic” (spirit care-i poartă totuşi numele: adică este un „caragialism”). În descendenţa lui Anton Pann şi Nicolae Filimon, Caragiale reprezintă „un mare promotor al balcanismului în sens larg (s.n., I.D.), al unui spirit la punctul longitudinal real ocupat pe conti­nent”, un balcanism care „începe cu un etnicism provincial bizuit pe specificul muntean şi, încă mai exact, bucureştean”[2].

Apariţia lui Caragiale a fost concepută ca fiind una paradoxală, oarecum în contratimp cu evoluţia societăţii româneşti, căci comicul, s-a spus, caracterizează îndeobşte stadii vechi, îmbătrînite ale unei comunităţi. Comedia lui Caragiale irumpe în fapt „în plin sentimentalism romantic, în plin sămănătorism liric”[3], spărgînd astfel logica devenirii culturii româneşti. Poate tocmai de aceea ne stăpînește o interogaţie greu de descifrat şi pe care cu greu ne-o putem refuza: cine cu cine este contemporan? Caragiale cu noi sau, dimpotrivă, noi sîntem cei ce ne ducem mereu spre acea stare a spiritului căreia el nu doar i-a intuit, cu o forţă rară, invaria­bilele, dar i-a dat, totodată, şi o inteligentă anatomie a evoluţiei ei nu o dată patologice.

Dacă de forţa literaturii lui Caragiale nu se mai îndoieşte însă aproape nimeni (să sperăm că detractorii săi – cei ce l-au numit „cel din urmă fanariot” şi i-au criticat „inaderenţa la spiritul românesc”[4] – au dispărut de mult ori s-au convertit cu vremea la cauze mai bune), nu tot aşa stau lucrurile în ceea ce priveşte importanţa şi valoarea, nu doar de document social, a publicisticii sale. Una din ipotezele de lucru şi ale noastre este respingerea epitetului anexă atribuit gazetăriei caragialiene, chiar dacă, e-adevărat, sîntem în prezenţa unui gazetar fără doctrină, care şi-a pus forţa discursului publicistic, cel puţin formal, în slujba a varii orientări politice, chiar dacă autorul Năpastei s-a autoinclus în cercul acelor „publicişti nepolitici”. Așa se face că, prin încrîncenarea sa îndreptată fie împotriva conservatorilor, fie împotriva liberalismului, Caragiale a fost situat încă de la începutul secolului în sfera „criticii sociale extreme” şi ca făcînd parte din „categoria Eminescu”[5].

Dictatura opiniei publice şi libertatea opiniei private. Nu de puţine ori Caragiale judecă asupra a ceea ce înseamnă să scrii şi să fii un „publicist onest” (ipostază greu de atins, mai lesne fiind meseria de om politic sau cea de hingher). „E foarte greu, aşa gîndesc eu, să scrii româneşte; nu doar pentru limba românească, fiindcă şi în limba noastră se poate spune frumos orice adevăr; ci pentru lumea românească, în faţa căreia nu orice adevăr trebuie spus, fie spus cît de frumos – ba, încă mai ales atunci…”[6].

Dar lumea românească de care vorbea Caragiale nu era una obişnuită şi din cauză unei alte trăsături aproape genetice: „Noi, românii, sîntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gîndeşte prea mult, ne putem mîndri că cel puţin se discută foarte mult. (…) Nu e vorba, adesea discutăm cam pe de lături.” Şi vrînd să găsească, retoric, desigur, o justificare acestei maladii a cuvîntului transformat în perpetuum mobile, Caragiale adăuga că o atare trăncăneală „o facem tocmai pentru că voim să alimentăm continuarea discuţiei; dacă n-am da pe de lături, ar înceta poate discuţia prea degrabă: ei! Atunci de unde ar mai ţîşni adevărul?”[7]

Să spui frumos orice adevăr – iată piscul rîvnit de oricine se încumeta să scrie într-o „epocă de hîrtie şi de cerneală violentă”, cum îşi caracteriza Caragiale vremea în care trăia. Cît de obiectivă putea fi însă atitudinea gazetărească a lui Caragiale, ne-o spune, între altele, următoarea frază:

„Luaţi o jumătate de afirmare a unui ziar opozant şi amestecaţi-o bine cu o jumătate de dezminţire a unuia guvernamental – iată o reţetă adeseori bună pentru a afla adevărul”.[8]

Iar dacă lîngă fraza cu pricina punem o propoziţie la care acelaşi Caragiale ţinea enorm de mult: şi anume că el, ca publicist, n-a „avut pe lume alt protector decît libertatea tiparului”[9], atunci vom avea, poate, o imagine mai fidelă a cărării pe care adevărul presei vine spre lumină.

Prin urmare, visata obiectivitate era obligată să intre în malaxorul cu care se pregătesc adevărurile presei. Punctul de plecare într-un asemenea proces, aparent simplu dar, în fapt, extrem de sofisticat, putea fi opinia gazetarului pe care să convenim a o numi opinie privată. Publicaţia în care apare însă un text sau altul nu este, de cele mai multe ori, una care să-l aibă ca proprietar sau director chiar pe autorul articolelor. Stăpînii unei publicaţii nu răspund, cum se ştie de altfel, de părerile personale ale colaboratorilor, mai cu seamă cînd acestea sînt într-o evidentă disonanţă cu orientarea fundamentală a diriguitorilor gazetei, care, cum afirmă mai totdeauna, susţin opinia publică.

Dacă între opinia publică pe care, să presupunem, pretinde că o slujeşte un ziar şi opinia privată a gazetarului există deosebiri de sens (lăsăm la o parte sincera compatibilitate a opiniilor, sau, de ce nu, bizara coincidenţă a acestora în cazul unui oportunist), atunci poate apărea inevitabil un conflict de idei a cărui dramă îl macină în interior pe publicistul onest.

În termenii lui Caragiale, chiar dacă el nu a analizat în mod expres acest raport, ar fi vorba de relaţia aproape ireconciliabilă dintre dictatura opiniei publice şi libertatea opiniei private. Ar fi însă inadecvat să facem, vorbind de gazetăria lui Caragiale, distincţii de genul „opinie publică”, „public” sau „majoritate”.

Opinia publică este, la Caragiale, părerea omului din mulţime, a celuilalt, omul care îi citeşte textele şi care are o „logică afectivă” cu nimic mai puţin entuziastă în judecăţi de valoare decît a autorului. Aparent, opinia publică este însă un fel de binefacere venită din partea naturii, căci e un mod prin care „fericirea noastră se reazimă pe judecata altuia”. Prin medierea opiniei publice, se instituie o „atîrnare mutuală, care ne îndeamnă să ne plăcem reciproc, dînd altora un fel de putere să recompenseze sau să pedepsească acţiunile noastre prin laude sau ocară”[10].

Imaginea aceasta este însă de primă instanţă. Cei ce se lasă în voia acestei „atîrnări mutuale” – şi ei pot fi puţini sau mulţi – riscă să fie nişte oameni mediocri, căci opinia publică se poate transforma pe nesimţite într-un „jug”. Epitetul mutual este ocultat şi atîrnarea devine unilaterală şi chiar excesivă. Efectul nociv nu poate fi îndepărtat: el îl „face pe om sfios, vatămă lumina şi ne robeşte capriciilor primului nerod care vrea să ne ia peste picior, sau primului bîrfitor care voieşte să ne ponegrească”[11]. Altfel spus, atitudinea lucidă, cea care are curajul adevărului simplu exprimat, este parţial paralizată de un glisaj de la alb la negru, prin toate nuanţele, pe care-l face gîndirea publicului.

Dar ce este publicul acesta care, în viziunea lui Caragiale, emite o astfel de opinie? Este o fantasmă temută cu trăsături confuze, e „un fel de monstru, alcătuit din părţi discordante şi din extremele cele mai nepotrivite: bărbat şi femeie, copil şi bătrîn, ateu şi bigot, burtă-verde şi coconaş, judecător şi parte; palavragiu din naştere, apucat şi nestatornic prin caracter, ecoul celui dintîi zgomot, mincinos de profesie şi pasionat după minciună, foarte greu de slujit şi prea uşor de amăgit, grabnic la ingratitudine şi leneş la răsplată”[12].

Chiar dacă „în vreme de primejdii” publicul pare să fie mai drept decît atunci cînd „merg bine împrejurările generale”, Caragiale crede într-o deontologie specifică în care reverenţa reţinută se amestecă aproape indistinct cu necesara responsabilitate. Gazetarul Caragiale recomanda astfel „să ne purtăm bine cu publicul prin cuminţie, să-i jertfim lucrurile de nimic, dar niciodată datoriile noastre; să ne temem de dezaprobarea lui, dar să-l ştim înfrunta cînd aşa ne îndatorează cinstea; să avem curajul a sacrifica realităţii aparenţele şi a zîmbi în faţa falselor bîrfeli, cînd ne putem zice nouă înşine: am făcut ce eram dator să fac”[13].

Şi totuşi, cum rămîne cu opinia personală? Căci, după acelaşi Caragiale, omul este un rege al creaţiunii, iar într-o atare postură, „acest suveran este gelos de coroana lui, care e gîndirea, şi tot atîta de sceptrul lui, care este expresia”[14]. „Libertatea opiniunilor”, spune fără ezitare individul gînditor Caragiale, este „principiul cel mare” şi a-ţi spune părerea constituie „dreptul cel mai sacru”. Cu toate acestea, un astfel de principiu sfînt nu scapă de o mică maladie, „de o bubuliţă – mică, ce-i drept, însă nu tocmai atît de mică încît să treacă neluată în seamă”[15].

Ajungem cu asta la o situaţie bizară dacă nu eludăm prezenţa – şi cuvîntul prezenţă e subliniat – aşa-numitei opinii publice, cu o meteorologie a capriciilor greu de prevăzut şi controlat. Suveranităţii opiniei publice i se va opune sau contrapune libertatea opiniei private. Coroana, adică gîndirea, nu este ascunsă sub căciulă şi nici sceptrul, adică expresia, nu este înghiţit. Dimpotrivă. Ele sînt purtate făţiş – indiferent că e vorba de viaţa privată sau viaţa publică – şi cu ele se dau semnalele de suveranitate. Stau astfel faţă-n faţă două realităţi care aspiră deopotrivă la neatîrnare. Pentru a nu mai lua în calcul un „imens concurs de suveranităţi” la care participă toţi „regii creaţiunii”.

Dintr-un asemenea impas – sau, poate, nu este deloc un impas – se iese, sugerează Caragiale, într-un singur şi ciudat mod: opiniile sînt libere, dar nu şi obligatorii. E aici, cred, vorba de ceea ce Caragiale numea „cenzură preventivă”, adică un fel de profilaxie a scrisului. O exigenţă diferită de aceea numită „cenzura represivă”, căreia i s-ar putea găsi şi ei – la limită – o justificare: uneori, libertatea de a tipări idei incomode sau chiar subversive poate deveni mai constrîngătoare decît posibilitatea de a scrie doar „pe linie”. La care s-ar mai putea adăuga faptul că existenţa cenzurii îndepărtează într-un fel pe cel ce gîndeşte liber de varii conflicte şi tensiuni. Sînt aici pericole pe care Caragiale, gazetarul, nu le ocoleşte.

„Învîrteşte-ţi dar condeiul, spune el, de zece ori în cerneală pînă să scrii un cuvînt şi, după ce l-ai scris, gîndeşte-te de o sută de ori dacă nu trebuie şters, nu de dragul stilului, ci de teama primejdiei.

Oricînd îţi va clipi prin minte ceva care ţi-a încărcat sufletul, ori înveselindu-l cu prisos, sau mîhnindu-l peste măsură, stinge repede scînteia care-ţi poate aprinde foc în cap.

Şterge cuminte şirurile ce simţi bine c-ar plăcea la foarte multă lume, ofensînd pe acei cîţiva mai puternici decît aceasta, şi înlocuieşte-le cu cea mai sălcie platitudine, şi fereşte-te chiar atunci să nu cumva s-aluneci afară din tonul amabil al sfintei banalităţi.”[16]

Înţeleptului îi ajunge atît!

Un gazetar rece despre politica fierbinte. Să ne mai întrebăm oare, după toate acestea, dacă poveştile cu iţe politice ale lui Caragiale sînt reci şi neutre pentru cel ce le citeşte? Un lucru este însă cert: terapia lor presupune inevitabil participarea pacientului la un joc, la tot ceea ce cu tîlc se povesteşte. Ele te amuză, te distrează, dar numai dacă accepţi să fii părtaș la joc. Şi faptul acesta se petrece numaidecît, fără vreo deliberare, pentru că poveştile sînt şi despre tine.

Multe subiecte din textele publicistice caragialiene apelează la o poveste mai veche, dar una care scoate la lumină norma dătătoare de măsură pentru imaginarul gazetarului. Textele – şi ne gîndim acum la cele din Timpul, dar mai cu seamă la editorialele din Epoca – devin de multe ori eboşe pentru posibile piese de teatru, schiţe şi momente ale vieţii politice care vor avea cîndva starea civilă literară a cunoscutelor „momente” şi „schiţe”.

Survine, aşadar, interogaţia retorică: să fie Caragiale într-adevăr un gazetar rece? Vom înţelege mai mult dacă îl urmărim, de pildă, ce spune – şi, mai cu seamă, ce ar vrea să spună – într-un editorial din 1896 despre degradarea moravurilor politice, despre extincţia în care credea că intrase „focul sacru al pasiunilor politice”[17]. Ca „unul dintre cei mai fervenţi spectatori” ai opoziţiei clasice liberale, cum însuşi spune în acest editorial[18], ale cărei întruniri erau prilej de „educaţiune naţională”, locul unde dramaturgul recunoaşte că şi-a întîlnit eroii operelor sale patriotice, Caragiale nu este – nu poate fi – un autor moderat. „Eu caut emoţiune, excitaţiune, iritaţiune”, ne spune, după cum afirmă că este interesat de „avîntul impetuos” şi de „sintaxa îndrăzneaţă” a oratorilor şi mai puţin de logică sau de sens.

Această atitudine face, azi, din publicistul Caragiale un autor care gîndea, atunci, oarecum în acord cu sensurile date de spaţiul francez, din 1895, conceptului de psihologie a mulţimii[19]. Cum tot acolo descoperim intuiţia lui Caragiale de-a pune accent, în discursul politic, pe ceea ce astăzi se numeşte mesaj subliminal, tocmai acea energia care poate întreţine şi amplifica starea de „emoţiune, excitaţiune, iritaţiune”.

Aşa cum o făcea, bunăoară, un text editat în Addenda volumului V din 1938, care pare să-i aparţină lui Caragiale, unde tonul violent se combină, fără ezitare, cu gestul antisemit prin care erau invocate consecinţele, preponderent nefaste, ale posibilei aplicări a legii şcolilor profesionale (propusă de P.P. Carp). Articolul este preluat din Moftul român (nr. 4, 7 febr. 1893) şi se intitulează „Trădarea românismului! Triumful străinismului! Consumatum est!!!”[20], publicaţie în care, a doua zi, apărea o notiţă la fel de exaltată în mesajul transmis: „Românismul a fost salvat!” (legea cu pricina prevedea o măsură contrară celei propuse, şi anume: că străinii săraci nu pot învăţa vreo meserie).

Întrunirile politice, sublinia Caragiale, deveniseră plicti­coase pentru că se transformaseră în dezbateri („dezbateri, dezbateri şi iar dezbateri”, exclamă el), iar oratorii voiau să lumineze publicul, şi nu să-l „încălzească”. „Oratorul trebuie să vină la tribună fioros ca un leu, şi cînd o striga odată Fraţilor! să mă facă pe mine, fratele lui, să sar din loc. El n-are nevoie să spună nimic de la tribună; dar trebuie să mă înfierbinte; să mă asude; să nu-mi dea pas să mai judec; să mă aiurească; să mă clatine fără a mă lăsa să răsuflu; să-mi dea creierul de pereţii capului prin salturi enorme de propoziţii, chiar ilogice, chiar absurde, stupide dacă e nevoie numai să fie calde şi spontanee, pînă m-o năuci, pînă m-o face să scrîşnesc din dinţi şi să strig ca un turbat: sus poporul!”[21]

Este important să nu trecem atît de repede peste felul în care Caragiale gîndea fenomenul politic. El ne lasă mai întîi să credem că răul social îşi are cauza în ubicuitatea politicii. Astăzi am numi o atare stare de lucruri politizare; gazetarul sfîrşitului de secol XIX spune că peste tot „se făcea politică”. Caragiale crede însă că doar aparent eşecurile noastre ca naţiune erau puse pe seama acestei epidemii generate de virusul politicii. O tînguire de genul „nu se poate face nici ştiinţă, nici artă cumsecade”, ci numai politică, i se pare gazetarului „absolut nefondată”.

„Eu cred, spune Caragiale, că în loc să ne învinuim şi să regretăm că facem în toate şi oriunde politică, din contră, ar trebui să ne pară bine şi să ne aplaudăm că o putem face aşa de bine oriunde şi în toate.

Ce folos ar fi, neputînd a face artă şi ştiinţă, să stăm cu mîinile-n sîn fără să facem nimic. Încái să facem politică. Şi slavă Domnului că nu o facem rău”.[22]

Aceasta era, se pare, în 1896, soluţia lui Caragiale pentru aşa-numitele forme fără fond. Deocamdată nu o judecăm, nu o raportăm la felul în care gîndiseră acelaşi impas un Maiorescu sau un Eminescu, şi ei iritaţi de absenţa unui conţinut adecvat al formelor importate din Occident.

Caragiale va vorbi însă despre politică, între altele, şi în serialul „1907. Din primăvară pînă-n toamnă. Cîteva note”. E un comentariu publicat parţial în ziarul vienez Die Zeit, în aprilie 1907, textul integral fiind tipărit sub forma unei broşuri în luna octombrie a aceluiaşi an. Trecuse ceva timp şi, după ce „eşecurile fuseseră devastatoare”, judecata lui Caragiale devenise mai exigentă cu statutul politicii. Stînd în Germania, Caragiale macerează mai mult realitatea românească, este mai lucid în formulări. Este semnificativ ceea ce îi scria doctorului Alceu Urechia, căruia îi trimisese broşura cu textul 1907. Din primăvară pînă-n toamnă:

„Multe am învăţat de cînd trăiesc în mijlocul Europei civilizate – unde e dreptate la tribunale fiindcă este şi pe stradă – şi între toate una mai ales, că omul trebuie să spună europeneşte, nu greco-ţigăneşte, ceea ce crede. (…)

Intrarea în viaţa publică mi-a fost pîn-acuma închisă de boierii şi de ciocoii noştri pe simpla bănuială instinctivă că n-aş fi amantul destul de fidel al sacrei noastre Constituţiuni. De ce adică astăzi, la bătrîneţe, să nu fiu leal, să nu le dau dreptate oamenilor, arătînd pe faţă de ce sentimente sînt animat faţă cu actuala lor organizare de stat? De ce să nu arăt lumii cum am văzut eu împrejurările sociale şi politice la care am asistat – şi ca istoric, nu numai ca simplu comediante? – Şi, deşi marmelucărimea mă va huidui în unison, poate să am norocul ca în mulţimea lumii cinstite, inteligente şi dezinteresate să găsesc cîteva aprobări, care să mă plătească cu prisos de necazurile îndelungatei mele proscripţiuni”.[23]

Analiza lui Caragiale din acest „eseu” de istorie contempo­rană este deopotrivă senină şi usturătoare. Concluziile sînt formulate departe de temperatura jocului politic, cu detaşarea pe care ţi-o dă privirea din exterior. Constata, şi atunci, pentru a nu ştiu cîta oară, că în Europa nu se găsea un alt stat în care să existe „atîta extravagantă deosebire între realitate şi aparenţă, între fiinţă şi mască” şi că „tot răul vine numai şi numai de la falsa alcătuire politică”[24], şi nu datorită înapoierii noastre economice. Altfel spus, răul însemna „deplorabila noastră sistemă oligarhică, fără restrîngere de număr, fără limite de ranguri, fără raţiune istorică, fără tradiţie şi fără posibilitatea de a şi le crea măcar cu timpul”; o oligarhie care – în raport cu viaţa publică şi sistemul de interese din ţară – avea „toate păcatele oligarhiilor senile şi putrede şi neavînd vreunul dintre meritele oligarhiilor voinice şi sănătoase”.

*

Odată cu discursul său publicistic, I.L. Caragiale surprinde atît de lucid faptul că românii s-au instalat din plin, poate printre primii din Europa modernă, în ideea de spectacol în care actorii erau oamenii politici/ politrucii. Alianţa dintre politică şi spectacol avea nevoie de regizori şi unul dintre ei a fost cu siguranţă cel ce a scris O scrisoare pierdută, o piesă care, deloc întîmplător, înscena critica liberalismului nostru roşu, paşoptist, ajuns în ultima lui fază, spune G. Ibrăileanu (în 1884, cînd era editat textul caragialian, se dezbătea în Parlamentul român tocmai revizuirea Constituţiei). Imaginea spectacolului înscenat de gazetăria lui Nenea Iancu are însă o categorică diferență specifică față de multe alte construcții de acest gen: ea face din diada conjuncției „cinste și gramatică” nucleul ei seminal.

[1] O primă variantă a textului a apărut în: Ion Dur, Cariatide, Sibiu: Editura Psihomedia, 2007.

[2] G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Editura Nagard, 1980, pp. 431-447.

[3] Pompiliu Constantinescu, Scrieri, 2, București: Editura pentru Literatură, 1967, p. 16.

[4] În 1935, în Cuvântul liber (din 3 august şi 16 noiembrie), N. Davidescu, alimentînd un adevărat scandal, publica două texte incendiare: „Caragiale, cel din urmă ocupant fanariot sau inaderenţa lui la spiritul românesc” şi „Inaderenţa lui Caragiale la spiritul românesc”. Vezi, între altele, şi Şerban Cioculescu, „Detractorii lui Caragiale”, Revista Fundaţiilor Regale, nov. 1935.

[5] Garabet Ibrăileanu, Opere, 1, 1974, București: Ed. Minerva, p. 149, 163. Tocmai în opoziţia lui Caragiale faţă de liberalism afla criticul ieşean „semnificaţia socială şi filosofică a «comediilor» sale”.

[6] „[Păreri libere]”, Universul, 9 iunie 1900; v. I.L. Caragiale, Publicistică şi corespondenţă, Ed. „Grai şi suflet – Cultura naţională”, 1999, p. 261.

[7] „Cîteva păreri”, Ziua, 22 februarie 1896; ibidem, pp. 123-124.

[8] Calendarul Moftului român, 1902; v. I.L. Caragiale, Opere, V, Articole politice şi cronici dramatice, Ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1938, p. 459.

[9] „[Libertatea tiparului]”, Ordinea, 17 decembrie 1907; apud I.L. Caragiale, Publicistică şi corespondenţă, ed. cit., p. 431.

[10] „Mărgăritare alese. III – Opinia publică”, Vatra, 1894; apud op. cit., p. 78.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem, p. 80.

[13] Ibidem, p. 81.

[14] „Obligativitatea opiniilor”, Epoca, 17 ianuarie 1897; apud op. cit., p. 122.

[15] Ibidem.

[16] „[Păreri libere]”, Universul, 9 iunie 1900; apud op. cit., p. 261.

[17] „Decadenţă”, Epoca, 15 noiembrie 1896; în op. cit., pp. 77-79.

[18] „Unde sînt vremurile clasice ale liberalismului român? Unde e sala Slătineanu? Sala Bossel? Circul de la Constantin-Vodă? S-au dus toate ca nişte frumoase legende care au încîntat de atîtea ori tinereţele mele.”

[19] Vezi Gustave Le Bon, Psihologia mulţimilor, Ed. Anima, 1990.

[20] I.L. Caragiale, op. cit., pp. 409-410.

[21] Ibidem, p. 79.

[22] Ion, „Politică în toate”, Epoca, 30 noiembrie 1896; v. op. cit., p. 156.

[23] I.L. Caragiale, Opere, VII, Corespondenţă, ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu, București: Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1942, p. 456.

[24] I.L. Caragiale, Publicistică şi corespondenţă, ed. cit., p. 426. Citatele invocate în continuare trimit la acest op.