Citim noi, oare, poemul în litera sa poetală? De la un preaplin semnificant la un mai-mult-decât-plin-semnificabil

Ceea ce dă de gândit, în cazul cărții Poetalul[1], scrisă de către Dorin Ștefănescu, este, în mod paradoxal sau nu, una dintre afirmațiile cu care această carte își devoalează finalul deschis al acestui studiu minuțios de fenomenologie hermeneutică. Este vorba  despre statutul imaginii care, în clipa lecturii, nu se dezvăluie doar ca o proiecție de sine stătătoare a universului poetic sau epic și nu obturează sau limitează deschiderea ei spre zone ale unei adâncimi invizibile, in-exprimabile: ,,Este vorba de o imagine in nuce, de o infra-imagine sau un imagem în care transpare pentru o clipă semnificabilul originar, trece prin evanescența unei transparențe care voalează, arată ascunzând, pune în vedere un fond inaparent care răzbate prin structura diafană a acestui interval”.

În consecință, analiza cărții de față nu se dorește a fi un studiu care să aibă în vedere ,,o poetică a imaginarului”, așa cum își propusese un alt autor, Jean Burgos, în volumul său Pentru o poetică a imaginarului, cu care Dorin Ștefănescu întreține, pe parcurs, mai ales în explicarea unor fenomene ale imaginarului poetic, o afinitate electivă: ,,Ne despărțim însă de el atunci când propune, în locul poeticii imaginii, o poetică a imaginarului, căci nu organizarea imaginilor după anumite legi ne interesează, nu o gramatică a limbajului poetic și nici ceea ce el numește o sintaxă a imaginarului”.

Prezența imaginii doar ,,în forma apariției ca trup poetal încă nearticulat” generează acel surplus semnificabil, care, nu este însă identic cu preaplinul semnificant de simboluri, secvențe stilistice sau imaginative, pe care, de regulă, îl vizăm în orizontul de așteptare al unei/unor interpretări de adâncime. Nu este nici acea dimensiune a unui sens figurat a cuvintelor, căci, ,,ceea ce iese din ascundere nu este sensul contopit cu imaginea”, în ideea în care  ne vom situa pe un teritoriu terțiar al inaparentului, întrucât ,,semnificabilul inaparent ia trupul imaginii care îl manifestă în vizibil, imagine transparentă care îl voalează și îl devoalează totodată, dându-l vederii nu ca un semnificat ce apare în simbolizantul concret, ci ca loc originar al manifestării”.

În consecință, vorbim de un prim nivel semnificat al textului delimitat, în cadrul unui poem, în strofe sau versuri, în cel al prozei, în perspective sau puncte de vedere narative.  Un al doilea nivel, cel semnificant, ar viza acele zone de semnificații simbolice sau estetice, care configurează universul afectiv al operei, dimensiunea ei insolită. Însă, aceste două niveluri sau etaje textuale sunt singurele care mențin sau consolidează arhitectura textului, atât pe plan fenomenologic, cât și hermeneutic? În consecință, mai poate fi posibilă pătrunderea într-un nivel sub-adânc, terțiar, acolo unde se manifestă, învăluite în înveliș inaparent, zone sau nuclee ale parabolicului, oniricului, vizionarului?

De pildă, tot Jean Burgos, citat de autor, afirmă că înțelegerea poetalului, acest plan de adâncime semnificabilă, este cu ,,adevărat epifanie, apariție și manifestare a unei realități autentice”, care se devoalează ,,ca pe o față ascunsă” a imaginii poetice dincolo de suprafața ei discursivă, descriptivă, evenimențială. În altă ordine de idei, poetalul aduce invizibilul la limanul vizibilului sau, altfel spus, transfigurează latura semnificantului și o proiectează ca apariție în invizibilul semnificabil, una dintre dimensiunile posibil-date în câmpul esteticului, al eticului și, nu în ultimul rând, al fictivului. Așadar, o atare ieșire din  ascundere a preaplinului semnificant poate fi depășită sau completată de un alt nivel de semnificații, care îl precedă sau îl transcende și care se relevă ca un mai-mult-decât-plin semnificabil: ,,în perspectiva Deschisului, imaginea e un fenomen de substrat; se ascunde la începutul propriei putințe de a fi, se șterge însă tocmai pentru a pune început, în vederea surplusului de realitate care definește epifania invizibilului în adâncul poemului în intermediul translucid al unei originări”.

Poetalul- o scriitură de grad terțiar

Pornind de la afirmația lui Vladimir Jankélévitch, cum că ,,apariția, strălucirea și dispariția nu formează decât un singur fulger, o singură clipă în trei clipe”, Dorin Ștefănescu adaugă faptul că vederea, acest instrument dezvăluitor al lumii poetale, pornește, ,,descalificând întreg universul vizibilului, care este cel al exteriorității mundane”, căci ,,vederea nu mai vede, dar se lasă fulgerată de invizibilul revelației originare”. Iar, pe parcursul celor două părți ale cărții, Inaparentul și Fenomenologia imaginii, autorul urmărește dezvoltarea poetalului, plecând de la o diferențiere netă între corpul poetic și trupul poetal, percepută ca o inter-mediere, ca o între-pătrundere dintre structura de suprafață a acestuia și structura, să îi spunem astfel, de adâncime adâncimii. Acest interval, care vizează o ,,semantică profundă” (Paul Ricœur) a textului și care manifestă o ,,ființare a ființării” (Martin Heidegger), devine cutia de rezonanță a manifestării acelei ,,vederi sensibile” (Martin Heidegger), dedate unei substanțialități, ,,care, în inaparența ei, face posibil ca ceea ce apare să apară” (Martin Heidegger), căci învelișul poetal se lasă, totuși, surprins în propria sa ne-surprindere, ne-constituire, verbală sau scripturală. Descoperirea/ decriptarea poetalului poate fi posibilă printr-o altfel de lectură, una încadrându-se între limitele unei sensibilități insolite, o lectură care creează o ambianță siderală, propice pătrunderii în semnificabilul textual. Aventura imersiunii în poetal permite trecerea de la semnificant la semnificabil, de la o simplă vedere a lucrurilor la o viziune a fenomenelor.

Dar, în ce moment al lecturii ne vom afla în măsură să decodăm zona inaparentului, cea care permite manifestarea poetalului? În mod paradoxal, atunci când surprindem posibilul unei absențe, când, printr-un exercițiu creativ, surprindem, decodăm absența care e figura de stil a inaparentului: ,,Inaparentul nu are relație cu ființa și cu prezența, ci cu absența sau chiar cu nimicul revelat apofatic și a cărui epifanie are șoc în trupul poetal al imaginii”. Această revelare epifanică permite deschiderea suprafeței proiecționale și intuirea poetalului, al cărui trup este cel al absenței. Însă nu a unei absențe goale, despărțite de fondul unei înțelegeri, ci o absență plină, încărcată de manifestări sau refulări ale semnificabilului, cel care conferă caracter peren semnificațiilor, le aduce în lumina unei transcendențe continue.

La granița dintre aparent și inaparent, datorită rolului hermeneuticii, natura imaginii poetice manifestă o deschidere orchestrată și potențată în deplin actul lecturii și relevă cititorului un sens mult-prea-ascuns, aflat dincolo de, să spunem, sensul inițial sau posibil așteptat, pe care cititorul îl descifrează la o singură lectură aplicată. ,,Prin urmare, imaginea poetală nu e una de primă instanță, ea nu se impune ca prezență evidentă la suprafața textului, nu intră în orizontul de vizibilitate al ființei textuale. Inaparența ei este un fond clar-obscur, intermediul translucid al ivirii semnificabilului originar”. Această deschidere nu se manifestă în înțelegerea interpretativă, într-un mod liniar, coerent, dezvăluindu-se, doar prin sau ca formă stilistică sau imagistică. Deschiderea aceasta se învăluie, se lasă străbătută de energiile inaparentului, se configurează printr-o retorică a indicibilului și, datorită intuiției, se manifestă, se descoperă trăirii contingente, revelându-i, dincolo de universul semnificant, propriul semnificabil: ,,Dacă totuși ceva se revelează înțelegerii intuitive… acesta nu e corpul manifestării reprezentative (corp al lumii sau al unui text), al imediat vizibilului aparițional, ci ca trup nevăzut al absolutului, în însăși dezvăluirea învăluită a ceea ce se dă ca sens întrupat, inaparent, un imprezentabil acoperit în propria descoperire”.

Albul vibrant al intuiției

Dezbătută pe larg și în alte volume ale autorului, Poetica imaginii, Poetică fenomenologică sau, unul dintre acestea intitulat chiar Înțelegerea albă, în volumul de față, însă, paradigma acestei gândiri albe configurează un teritoriu nicidecum pasiv, deșertic, în înțelesul sintagmei lui Bachelard, care vorbește despre albul paginii de hârtie ca un ,,deșert imens care trebuie traversat și care nu este niciodată traversat”. Gândirea aceasta se manifestă între limitele unei absențe încărcate de potențial textual, vibrant, aflat încă în fază germinativă, pregătit a se configura scriptic, pre-stabilit, pre-conștient sau pre-simțit: ,,Înțelegere non-intențională și non-obiectivantă, a purității sensului înaintea apariției sale ca atare în gândire.” Sau, tot în termenii lui Bachelard, textul real sau realul textului transpare din ,,realitatea irealității”. Odată cu apariția concretă a textului ia naștere și pretextul acestuia, cel poetal-semnificabil, care se întrupează în adâncurile sale și care, mai întâi, semnifică, își spune ceva semnificabil sieși, ca, mai apoi, să își devoaleze existența în măsura posibilităților intuitive, interpretative : ,,Imaginea poetală în schimb, figură a abesenței, nu e intrepretabilă decât în momentul în care ea deja nu mai este, sau – altfel spus – ,,figurează” în subtextul ori mai degrabă în pretextul în care ea se ivește și semnifică înainte de a fi”. De aceea, albul  își desfășoară un teritoriu fertil semnificant, dar, mai presus de toate, semnificabil, întrucât poetalul se întrupează, își aduce, nicidecum impune, prezența, eclatant, în lumina înțelegerii albe, într-o durată de timp decupată din timpul obișnuit, învestită cu o semnificație magic-aurorală: ,,Dacă fenomenologia trupului și cea a întrupării pun în lumina o apariție para-doxală, atunci doar o arhi-înțelegere sau o înțelegere alba va fi în măsură să dea seama de supra-semnificația care se întrupează în propria revelare de sine”.

În condițiile date, întinderea albă va conține o fluiditate febricitară, anunțând și potențând, dincolo de suprafața acesteia, într-un vizibil ex-pus strălucirii potențiale și deschis supra-înțelegerii poetale, teritorii ne-limitate ale unor inter-mundii în formare, nepervertite de nicio înțelegere fisurată, neacaparate, ne-închistate între limitele formale și viciate ale contingentului: ,,Prin urmare, înțelegerea albă presupune absența vreunui obstacol de care să se prindă vederea”, căci, ,,tot ce nu e manifestat în orizontul unui cogito tematizant nu e nemanifestabilul absolut, ci încă non-manifestatul, datul originar al unui semnificabil ce nu apare decât în evanescența oricărei înțelegeri a deja-cunoscutului, în vacuitatea vizibilului care lasă vederea descoperită, expusă strălucirii unei lumini orbitoare”.

Totodată, fără a-și dezvălui, neapărat, limitele vreunei conotații nevrotice (ca în cazul lui Bacovia), albul generează o neliniște creatoare, învăluitoare de supra-plinuri și prea-plinuri, pe care le configurează într-o partitură muzical-interioară a așteptărilor cu potențial creativ, dar și al distanței eidetice dintre devoalare și în-voalare, dintre configurare și risipire, dintre aparență și esență: ,,Înțelegerea albă este intuiția eidetică a conștiinței lipsite de intenționalitate (acea subiectivitate a subiectului, în cuvintele lui Husserl), tocmai pentru că obiectul nu mai este constituit și vizat, ci dat, ca obiect pur dezafectat de conștiința intențională… pre-dat unei intuiții care îl atinge în existența sa originară, adică în sensul în care el apare”. Albul, după cele afirmate anterior, este, în fapt, o suprafață a posibilului în stare de latență germinativă, o ne-cuprindere ne-liniștitoare, o înscriere în tiparul imanent și, prin aceasta, o in-ducere de la invizibil la vizibilul de scurtă durată, însă, foarte puternic, atunci când se arată sau poate fi în măsură să transfigureze subiectul privitor sau obiectul privit.

Lumea poetală, o cutie de rezonanță a inaparentului

Am văzut că manifestarea gândirii albe este una vibrantă, prevestitoare, dincolo de învelișul ei imaculat, atemporal, a unor zone de semnificabil. Și totuși, vibrația, neliniștea acesteia se pun în spiritul unei așteptări creatoare, în posibilul întrezăririi unei deschideri nu incisive, bruște, ca o tăiere sau fractură în corpul poetic, ci ca o deschidere dezvăluitoare, revelatoare, până la urmă, a trupului poetal, întrucât ,,vorbim de o deschidere a posibilului, nu în sensul însă de orizont al unei prezențe care ar putea fi re-prezentată. Imprezentabilul are natura inevidentului; el nu se arată dar marchează locul trecerii posibile, al ființării semnificabilului spre ființa care urmează să se împlinească”. Deschisul se oferă nu înțelegerii mundane, ci comprehensiunii sensibile. El se manifestă ca proiecție interstițială între poetic și poetal, între semnificant și semnificabil, între vizibilul formal și format în lumina contingentului și  posibilul fenomenal, al ivirii imanenței care generează ,,starea genuină a comprehensibilului confruntat nu cu survenirea ființei imaginii, ci cu pr-ființarea ei inimaginabilă”.

Consecința acestei deschideri interstițiale rezidă în convertirea imaginii poetice în viziune poetală. Înțelegerea devine o arhi-înțelegere a faptelor sau ideilor poetice care consolidează arhitectura ontică a poemului, iar luminozitatea care învăluie epifanic orice impuls sau stimul semnificabil este mult mai accentuată: ,,Nu putem vorbi însă de o apariție propriu-zisă în lumina lumii căci dacă, pe de o parte, poemul vine cu propria deschidere în întâmpinarea lumii pe care o deschide, pe de altă parte trupul de lumină al semnificabilului nu se vede în lumina lumii, nu apare printre fenomenele mundane”.

Vizând, exclusiv, procesele interioare de configurare poetală, deschiderea aceasta se realizează, totodată, în conul de clar-obscuritate al simțurilor, al intuițiilor pre-concepute, prielnice unui fond de ,,imagini potențiale, embrionare”, deoarece ,,inaparentul nu este vizibil, nu are o imagine decât în retragerea pe care și-o impune, revelându-se în distanța deschisă în el însuși”, în spațiul acela în care ,,ceea ce se arată în retragere este imaginea trecătoare a unei pre-veniri, semnul strălucitor al unei vestiri”. Prin deschidere, imaginea intră în rezonanța mai-mult-decât-exprimabilului, care este, totuși, semnificabilul. În intervalul deschis are loc mai-mult-decât-arătarea, acea revelare a unui conținut ontologic manifestat într-un cadru hieratic, irizat de o nebulozitate imanentă, înscrisă într-o durată, mai degrabă, spirituală, detașată de orice formă mundană de limitare sau caricatural: ,,Imaginea e vălul transparent; dar ea este învăluită de semnele discursive în care apare. Astfel că, pe de o parte, ea arată imposibilul apariției, constituindu-se ca posibilul inaparent al unui semnificabil originar”. Fapt pentru care acțiunea deschiderii nu este una zgomotoasă, concretă în vizibil, ci una manifestată intuitiv, într-o intimitate învăluitoare, mirabilă: ,,Vorbind despre informații seminale ori matriciale, înțelegem prin acestea mai degrabă in-formări genetice, predispoziția informului de a coagula în forme al căror tipar îl conține și pe care îl generează în actul semnificării de sine”. Cu toate acestea, deschiderea nu este precedată sau succedată de vreo dinamică a unei totalități revelatoare, ci, mai degrabă, de o stare invizibilă a unor împliniri pre-simțite, pre-cugetate, nuclee de semn ontologic desprinse din genetica inaparentului.

În cele din urmă, deschiderea nu este urmată de o închidere? Întregul eseu al lui Dorin Ștefănescu poate fi proiectat sub forma unui cerc hermeneutic, pe care privirea urmează o mișcare circulară de la poetic la poetal, de la imaginar la imaginal, de la imagine la imagem, de la o deschidere a semnificabilului în plină desfășurare semnificantă la o închidere a acestui univers, însă nu definitivă, ci temporară, până la următoarea lectură: ,,Bachelard vorbește în acest sens de spațiul poetic al imaginii, spațiu imaginal al limbajului trait la originea conștiinței imaginante, aclo unde subiectul ia cuvântul vorbește și gândește în imagini”. De aceea, a deschide înseamnă a revela în matricea stilistică, în stilul care, în concepția lui Blaga, ,,e mediul permanent în care respirăm chiar și atunci când nu ne dăm seama”, acea matrice estetică a semnificabilului inexprimat, cel care își va găsi un corespondent în câmpul de sensibilitate estetică a cititorului, pentru care intenția semnificabilului rezidă din modul în care poemul spune ceva mai în adânc, sub nivelul sensurilor figurate/poetice, la capătul celălalt al instanței discursiv-expresive : ,,A lua, prin urmare, imaginea în ființa ei, nedeterminată de nicio preexistență, înseamnă a pătrunde în chiar deschiderea spațiului poetic, în sfera unei sublimări pure, absolute”.

Când presimțim cadrul unei perspective mai-mult-decât-adânci, ajungem la acea lectură a poemului în litera sa poetală. Astfel, prin intuiție forăm spre zone de semnificație care preced atât învelișurile exterioare ale textului, cele semnificate, dar trecem și de cele interioare, generatoare de semnificații parcurse în timpul și spațiul interpretării și înscrise într-o continuă desfășurare a figurativului, a conotativului, a sensibilului. După ce am trecut într-un arhi-adânc semnificabil, înțelegem că poetalul, în cuvintele lui Ricœur, ,,nu e o experiență străină sau o intenție îndepărtată, ci orizontul unei lumi spre care duce opera.”

[1] Dorin Ștefănescu, Poetalul, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2016.