Close – povestea unei prietenii „scandaloase”

Popularitatea anumitor filme poate fi o consecință și a reacțiilor adverse pe care le suscită. E o metodă veche și eficientă, deja știm asta. Dar ceea ce este, cu adevărat șocant, când vine vorba de astfel de situații nu este neapărat anatema în sine pe care anumite publicuri o aruncă asupra unor producții, ci motivul pentru care o fac. La aproape 5 ani de la îndelung mediatizatul scandal produs în Muzeul Țăranului Român, unde reacționarii au oprit proiecția filmului 120 de bătăi pe minut (câștigătorul din 2017 al Marelui Premiu de la Cannes, în regia lui Robin Campillo), pe motivul că, făcând „propaganda” practicilor homosexuale, ar atenta la „normalitatea” unui popor ce apără valorile „tradiționale” și, mai ales, „creștine”, un nou conflict – minor ca amploare, în comparație cu precedentul – revine în atenția noastră.

Este vorba despre recentul film Close, semnat de Lukas Dhont, care, la rândul său, avea să câștige Marele Premiu la Festivalul de la Cannes în 2022 și care avea să-și facă intrarea pe marile ecrane de la noi cu o nouă revoltă. După ce o profesoară din București și-a dus elevii de gimnaziu să vizioneze lungmetrajul lui Dhont, mai mulți părinți au protestat vehement, invocând motivul că este anormal ca un film care vorbește despre „homosexualitate în rândul adolescenților” să le fie prezentat propriilor copii. Interesant este că cei mai vehemenți contestatari chiar se mândreau cu faptul că nu au văzut filmul, refuzând să-și „intoxice” mintea cu astfel de „aberații”, trailerul acestuia oferindu-le deja cheia de lectură pentru a înțelege cu adevărat că se află în fața unei producții scandaloase, care nu doar ilustrează o relație toxică, ci și care promovează sinuciderea ca unică formă de salvare. În fața unei astfel de opinii, era și „normal” să ne așteptăm ca un roman precum Portretul lui Dorian Gray să fie catalogat rapid drept indecent, punându-i-se eticheta de „literatură LGBTQ” fiind, implicit, interzis pentru a fi citit de către elevii de liceu – lucru care, de fapt, s-a și întâmplat cam în aceeași perioadă de care menționam adineaori. În aceste condiții, mai are rost menționăm și ce se mai întâmplă peste Ocean, acolo unde alți părinți revoltați au demis o profesoară care, vorbindu-le copiilor despre Renaștere și David al lui Michelangelo, le-ar fi expus copiii la „artă pornografică”? Verdictul poartă deja un nume – ne aflăm în plină ascensiune a „cancel culture” care, pe fondul unei țări unde simpatiile naționaliste / tradiționaliste sunt din ce în ce mai stridente, riscăm să ne îndreptăm înspre o nouă formă de cenzură. O cenzură poate chiar mai „perversă” decât cea cu care România s-a mai confruntat în trecut, unde principiile creștinești, atât de des vehiculate și chiar bagatelizate în discursurile virulente ale tot mai multor „formatori de opinie”, devin butucul pe care să fie decapitați toți adepții artei „imorale”.

Revenind la filmul lui Dhont, este de la sine înțeles că mizele sale nu au nimic de-a face cu reproșurile aduse de pseudo-spectatorii săi. Și asta nu pentru că nu se încadrează în zona cinemaului LGBTQ (de parcă acest cinema ar reprezenta o problemă!), ci pentru că filmul său este, mai degrabă, un avertisment cu privire tocmai la modul în care mediul social poate distruge chiar și cele mai frumoase prietenii. Pentru că, da, Close este povestea unei prietenii cu totul speciale a doi băieți între care există o puternică afinitate emoțională (platonică, bineînțeles!). Însă, dincolo de asta, Close este un film despre provocările adolescenței și, în special, despre bullying și modul în care tocmai aderarea la „normalitatea” impusă de anturaj poate compromite ireversibil o relație sinceră, o prietenie cu adevărat providențială, dar și viața unui copil. Tânărul regizor belgian Lukas Dhont nu este străin de tema adolescenței pe care, de altfel, a explorat-o – la un mod mai visceral, de această dată – și în excelentul său lungmetraj de debut Girl (poate mai cunoscut în România cu titlul Balerina) din 2018, unde ilustra drama unui băiat care vrea să facă o operație de schimbare de sex, pentru a-și atinge scopul suprem: acela de a se dedica întru totul marii sale pasiuni pentru balet. Ajuns, așadar, la al doilea său film, Dhont ne oferă o poveste mult mai „cotidiană”, în sensul în care reușește să surprindă un scenariu mult mai „recognoscibil”, axându-se mai mult pe raporturile de forță între individ și mediul social.

Povestea prezintă prietenia dintre Léo și Rémi, amândoi adolescenți cu vârsta de 13 ani, care, odată ce încep școala, sunt puși în fața unor opinii malițioase, fiind catalogați de alți elevi drept homosexuali. Fiecare dintre cei doi băieți resimte această violență (pur verbală) în moduri diferite și, prin urmare, fiecare acționează în mod diferit. Léo, deși o fire sensibilă, este mult mai adaptabil și mai gregar, așa că, „luând pulsul” mediului, își modifică total atitudinea: alege să intre în echipa de hochei a școlii, petrece din ce în ce mai mult timp cu „liderii” de grup, râzând din complezență la glumele machiste, însă se îndepărtează de Rémi, mai ales când sunt „în public”. Această atitudine se răsfrânge asupra prietenului său într-un mod copleșitor – Rémi, o fire muzicală și visătoare, este mult mai sensibil și mai interiorizat, însă și mult mai onest în momentul în care acceptă faptul că el nu poate și nu vrea să aparțină mediului social. Astfel, el resimte respingerea lui Léo într-un mod aproape violent, ripostând cu lacrimi în ochi în public în fața prietenului său de nerecunoscut atunci când este înconjurat de ceilalți. Apogeul rupturii pe care Rémi nu poate (nu vrea?) să o depășească se soldează cu o sinucidere. Toate aceste întâmplări sunt, de fapt, preambulul poveștii avându-l ca protagonist pe Léo ce se luptă cu sentimentul de culpă pe care nu îl poate articula verbal în fața celorlalți. În mod ciudat, marele său sprijin va fi chiar mama lui Rémi, cea care, într-una dintre cele mai dureroase și emoționante scene ale filmului, îl va „absolvi” pe tânăr de „vina” pe care și-o asumă.

Extrem de atent la detalii, poate imperceptibile la o primă vizionare a lungmetrajului, Lukas Dhont își construiește filmul într-o progresie narativă bine calculată, aproape matematică, urmând o serie de simboluri și de laitmotive care surprind evoluția conflictelor interioare ale personajelor. Central în acest eșafodaj cinematografic este „ritualul” mersului pe bicicletă împreună și cel al somnului, urmărind cum chimia emoțională dintre Léo și Rémi se degradează treptat, odată ce opiniile celorlalți sparg învelișul protector al acestei prietenii. Astfel, în prima parte a filmului, asistăm nu doar la jocurile celor doi băieți, la armonia paradisiacă existentă între ei și părinții lor, ci și la candoarea cu care își împărtășesc vise și temeri, spunându-și povești pentru a adormi în același pat. Treptat, spre dezamăgirea profundă a lui Rémi, receptiv la indicii, „ritualul” se degradează, odată ce Léo preferă să doarmă pe podea, decât să doarmă în apropierea prietenului sau, ori să rărească tot mai mult vizitele, altădată numeroase, în casa acestuia. Tot astfel, odată tragedia întâmplată, Léo este urmărit în timp ce se zbate să adoarmă singur, în patul său, luptând cu propria tăcere, în timp ce corpul său ripostează, somatizând vinovăția resimțită. În economia scenariului din a doua parte a filmului, de altfel, Léo este un personaj taciturn, dezarticulat pe interior, surprins în momente de pasivitate care ascund de fapt pulsiuni pe care se chinuie să le înțeleagă sau în secvențe în care încearcă să lupte cu aceste gânduri, epuizându-se fizic când își ajută părinții la muncile horticole.

Aici ajungem la un alt aspect structural esențial pentru construcția filmului: simbolul floral, pe care Dhont îl folosește într-un scop am putea spune alegoric, pentru a surprinde atât destrămarea prieteniei, cât și maturizarea forțată a lui Léo când devine conștient de valoarea vieții irosite a lui Rémi. Astfel, secvențele cu părinții lui Léo, a căror meserie este de floricultori, având grijă de plantațiile de flori de-a lungul anului (cronologic vorbind, întreaga poveste durează cât un al școlar), revin ciclic în materialul cinematografic, asemenea unei canava simbolice ce materializează cinetica relației dintre cei doi protagoniști. La început, luxuriantă, vibrantă, de o concretețe aproape olfactivă, vegetația intră în declinul firesc, florile sunt culese, smulse din mediul natural pentru a fi puse în ghivece ori în cazane, tulpinile sunt sfârtecate de mașinăriile care netezesc terenul, pentru ca, în cele din urmă, bulbii să fie smulși din pământ, pentru un nou sezon. În același mod, prietenia dintre Léo și Rémi, odată „smulsă” din micro-armonia sa, este pusă în „ghivecele” standardelor impuse de anturaj, se ofilește de la sine, până ce se stinge complet, fiind, în cele din urmă, revitalizată doar în plan mental de Léo care, după ce conștientizează ireversibilitatea actelor sale, se luptă cu sentimentul tacit al culpei.

Duo-ul central adolescentin sintetizează două tipologii oarecum arhetipale și divergente, în timp ce regizorul le explorează de la distanță manifestările și reacțiile, fără a da verdicte ori a arăta cu degetul vinovații. Marele său merit se dă pe cartea nuanțelor care se întrepătrund în confruntarea agresiv-pasivă a personajelor. În cele din urmă, ne dăm seama că adaptabilitatea lui Léo este, de fapt, un semn al slăbiciunii sale, în timp ce „imposibilitatea” lui Rémi de a fi ca ceilalți – sau, mai precis, curajul de a fi onest în fața celor care îi desconsideră sentimentele – este marea sa forță, dar și pârghia prin care activează fatala alegere de a renunța la propria viață. Rémi nu este doborât de mediu, ci de respingerea prietenului său cel mai bun, dispus să pună într-un con de umbră toată camaraderia lor pentru a-și apăra propria imagine. Cel care supraviețuiește „jocului” nu este, neapărat, și cel mai puternic. Iar Léo va înțelege acest lucru mai ales când se trezește singur în lupta cu propriile gânduri, căutând o formă de (auto)pedepsire. În consecință, el refuză să găsească un sprijin în sânul propriei familii, care, neavând acces la întregul context, este „prea iertătoare” la adresa lui, investindu-se cu violență, aproape cu ură în practicarea hocheiului, pentru a-și rupe mâna și, implicit, pentru a-și oferi un motiv de defulare. El înțelege că singura persoană care îi poate oferi iertarea este Sophie, mama biologică a lui Rémi și auto-intitulată mamă spirituală a lui Léo, grație prieteniei dintre cei doi băieți. Prin urmare, dacă la finalul primei părți a filmului Rémi iese din scenă, locul său este ocupat de Sophie – un personaj de o umanitate înduioșătoare, care (ironia sorții!), deși lucrează într-o maternitate, îngrijindu-se de viața bebelușilor, trebuie să accepte moartea propriului copil. Regizorul orchestrează apropierea dintre cei doi poate nu în cea mai firească formă, ignorând aproape total implicarea celorlalte personaje în rezolvarea conflictului. Tații, cvasi-absenți, de altfel, pe durata întregului film, sunt niște personaje de care Dhont parcă uită sau pe care îi uită intenționat tocmai pentru a exprima eșecul unor modele de masculinitate poate prea sensibilă într-o societate unde este privilegiată filozofia „masculilor Alpha și Sigma”. Adevărații pierzători rămân, așadar, Léo, cel care pierde un prieten, dar care își va găsi o „nouă mamă”, și Sophie, cea care își pierde un fiu biologic, însă iertând își poate dedica iubirea unui fiu „adoptiv” spiritual.

Emoționant, sfâșietor și – da, să recunoaștem! – extrem de indigest, lungmetrajul lui Lukas Dhont, dincolo de rezoluția, totuși, luminoasă pe care o propune, lasă un gust amar. Însă această senzație este dată tocmai de actualitatea și onestitatea cu care atacă stereotipurile atribuite masculinității în societatea contemporană, pentru a expune panorama dezolantă a unei adolescențe care, adoptând inconștient principiile generațiilor mai mari, își compromite propria autenticitate. Întorcându-ne la primele idei expuse aici, este de la sine înțeles că filmul Close ar trebui fi văzut, în primul rând, de către părinți. Însă oare câți sunt dispuși să dea dovadă de atâta sinceritate pentru a înțelege că prietenia dintre doi copii, indiferent de genul lor, poate exista și poate fi chiar cel mai frumos lucru din lume?