coborârea din exil

monodramă

se dedică țăranului de o sută șaizeci de zile

personaj: un bărbat

synopsis: acțiunea se petrece într-o vară târzie, undeva la ţară, într-un sat de munte aflat în defileul râului mureș, la poalele munților călimani, pe valea fântânelului. la un capătul unei livezi de meri, un bărbat, la vreo 55 de ani, bărbos, pletos, grizonat, desculț, îmbrăcat într-o cămeșoaie de in și niște pantaloni decolorați, e cocoţat pe o scară care îşi pierde capătul într-un măr imens. merele sunt coapte, numai bune de cules. bărbatul are telefonul legat cu sfori și elastice de un capăt de băț. încearcă să fixeze instalația pe pom, uneori reușește. din când în când face câte o scurtă înregistrare. în pom bănuim că se mai află un personaj pe care nu-l vedem. bărbatul vorbește și cu camera telefonului și cu nevăzutul tăcut din pom.

m-ai sfătuit să nu am încredere în oameni. eu și am și n-am. de ce nu vrei, măi, aparatură deșteaptă să te proptești în cracă? mama ei de tehnologie avansată! nimeni n-a știut gândi un agațament pentru situații de criză!… eu nu-s în stare să te ascult pentru că tu nu prea vorbești. păi, și dacă ai vorbi tot aia ar fi… unu doi, unu doi, probă de microfon! hm. romanii nu vărsau lacrimi, nu strigau de durere. grecii dădeau frâu liber tuturor emoțiilor… iar te-ai deplasat, car tv de pandemie!… și, până la urmă, de ce să te şi ascult, că doar nu te pricepi la oameni… şi nici nu te-ai priceput vreodată… așa, giuvaier fermecător, stai așa, că am de făcut înregistrări magnifice pentru situl teatrului… durerea grecilor e mai omenească, mai vie, o simți cum mișcă, cum se încovoaie de apăsarea situației… futu-ți! știi bine că eu nu înjur, dar momentul mă copleșește și… nu pot fi ca romanii, să țin în mine durerea toată. nu sunt grec și nici roman, eu sunt dac liber. eu nu mă tem de moarte, mă așteaptă dincolo zalmoxis, nu hades, nu pluton. fragilitatea nu este o greșeală a naturii, ci o binefacere. fără fragilitate am fi morți din fașă, seci, puerili roboți balcanici și imuni la orice fel de creație culturală… buun! asta s-a înregistrat. acum să spunem povestea… hm… curs opțional de reclame. lecția 11. floarea de colț… iar te-ai mișcat,.. în stilul ăsta nu termin nici în o sută de ani! și nici n-am început de-adevăratelea.

ce explicații pertinente poți avea legat de evidenta improbabilitate ca tu să te poți înțelege cu tine însuți și în același timp, da, cu restul omenirii? pandemia asta ne-a mărit contrastele, ne-a dezechilibrat in nucce, în miezul compactului viețuirii împreună… no, așa, te-am fixat! înregistrăm! … e ştiut de toată lumea că cei care dau bătaie de cap într-o grupare, gaşcă, facţiune, trupă, colectivitate, familie, sunt fie cei grei de cap, fie oamenii de spirit. ei ies în evidenţă fără să facă ceva rău, sunt luaţi în colimator şi, dacă se poate, eliminaţi. cele două categorii sunt greu de suportat în preajmă, sunt semnale de alarmă care dau de ştire că perfecţiunea călduţă a tot ce înseamnă mijlociu se află în pericol… nu vrea! încerc să fiu subiectiv în relația cu acțiunea asta, dar nu prea pot. am un sentiment dulce-amar, ca o distorsiune a timpului cu dereglaje majore sincopate, imperceptibile, dacă nu ești atent. știi de unde vine singurătatea? din tristețea situațiilor unde lăcrimajul nu este îngăduit. situația în care lacrima poate țâșni în secunda următoare trebuie mângâiată și păstrată vie, acolo se ascunde fosila emoției primordiale… n-au descoperit-o încă.

ești absurd, mâncătorule de mere ascuns în singurul pom al cunoașterii din partea asta de lume! ești fix ca virusul ăsta nenorocit. nouăsprezece! număr prim, elegant, ce să zic, seamănă cu fratele nouăsprezece. în familiile cu foarte mulți copii, părinții nu mai au inspirație, nu mai găsesc ce nume să le dea progeniturilor… m-am autoexilat aici nu pentru că mi-era frică de virus, dar s-a închis teatrul. nu numai al meu, toate. toate! unii actori mor de foame. efectiv! guvernul nu face nimic pentru cultură, pentru artă, nu face nimic, nimic, nimic!… cele două extreme gândesc „altfel” şi asta e foarte periculos pentru că se poate ajunge la schimbare, la revoluţie sau revoltă, poate chiar la progres, la poesie. de aceea frânele vor fi multe şi nenumărate. dacă simţiţi că în activitatea voastră apar tot felul de bariere, opriţi-vă pentru câteva clipe. nu intraţi în panică, s-ar putea să nu fie nimic grav… ce se va întâmpla după ce va trece pandemia nimeni nu știe, poate o noapte permanentă a crimei sau poate vrăjitoarele bune vor hipnotiza esențele mortale din spatele scenei și vor răsări din smârcul otrăvit de nouăsprezece oaze de cultură pură… vise, prorocirile n-au nici ele de ce să se agațe în toată incertitudinea asta malignă.

actorii? mda, actorii, ce-i drept, nu sunt buricul universului, actorii sunt doar niște saltimbanci de unică folosință, păpușele de aruncat la gunoi când se scorojesc vremurile bune. ba chiar am auzit că actorii respiră mai mult aer decât ceilalți muritori de rând, unele voci declară sus și tare că nici n-ar fi oameni, ci extratereștri; mănâncă foarte mult, mult prea mult, și de aceea trebuie sacrificați, ca să supraviețuiască ceilalți. la fel, toți artiștii de toate felurile trebuie eliminați, extirpați, exterminați, că ei deschid mintea poporului! cultura strică progresului afacerilor! afacerile au nevoie doar de sclavi, iar sclavii trebuie să fie proști! de o sută și șaizeci de zile visez că visez că trăiesc în mijlocul unui taifun care hrănește un mare coșmar…  analizaţi bine situaţia. dacă aţi reuşit să trageţi o concluzie înseamnă clar că nu faceţi parte din prima categorie. relaxaţi-vă, dar nu prea mult, pentru că nici categoria a doua nu e mai bine văzută decât prima. continuaţi-vă activitatea cu foarte mare băgare de seamă, deşi asta nu va face decât să îndepărteze puţin momentul când veţi fi observaţi şi veţi fi supuşi la cazne… l-aș îngenunchia pe nouăsprezece cu o singură privire, dacă l-aș putea vedea, dar el se ascunde și lucrează mârșav, ca orice derbedeu care de la șparlitul oului de sub găină alunecă spre crima care-i satisface orgoliul tenebros.

eu sunt bine, cosesc iarba, spintec în două câte o viperă, sparg lemne, aduc pământ dela pădure, car pietre, decapez mese, tai dulapuri, dau cu baiț venghe piese de mobilă aruncate de alții, bat cuie, cioplesc câte-un buștean, fac cărări de piatră, îmbrac misterul în țoale de dansat printre brazi, mut stânci, eliberez titani din muntele defrișat de guzganii lemnului, mă joc cu motanul negru george și cu cățelușa ciobănească caucaziană tara, mă uit cum trece prin sat ursoaica și nimeni n-o poate opri să ucidă găini, rațe, porci, că legea nu dă voie, … rupe garduri,… alarma sună în fiecare noapte: atenție!!! a fost semnalată prezența unui urs în localitatea lunca bradului, str. fântânel! sporiți atenția și nu vă expuneți la pericol! în caz de pericol apelați 112!… e aproape ca la teatru, diferențele sunt minore. cum de ce, universule? pentru că viața bate teatrul! trebuie să improvizez non stop câte ceva, noroc că toate contrastele astea dintre firescul de dinainte de purtarea măștilor și hazardul limpede necunoscut în care am fost aruncat, aruncați, eu le percep ca pe niște volume robuste de lumini și umbre care urmează să se stabilizeze din când în când în mintea unui pictor care va ști să zugrăvească germenele de bucurie care va da naștere viitorului cel nou, care va fi mult mai luminos și mult mai fără stupoare ancorată în situații limită.

mai am trei zile să fac filmarea, altfel… cuplează-te, așa, stai pe loc că am de grăit niște chestii, futu-ți carantina mă-tii de telefon deștept… aha, vezi că poți? …baudelaire nota că: „în faţa geniului, publicul este un ceasornic mereu în întârziere”. pentru binele vostru e indicat să vă ţineţi ascunse experimentele şi să păstraţi secrete reuşitele, până când cei din jur îşi vor potrivi ceasurile cu al vostru şi vor fi pregătiţi să le afle fără reacţii agresive. succes!… ai avut o singură iubită. bravos, aplauze pentru marele macho! de zeci de ori te-a părăsit. știu că tu nu vorbeşti deloc despre asta, dar eu am aflat că… te-a părăsit din dragoste. ăsta era marele ei hobby, cu asta se ocupa… e adevărat? nu trebuie să te dai mare de parcă ai fi don juan în persoană, am înțeles! nu mai deranja merele! degeaba oftezi, e inutil!  în spectacol ai știut să te dai, întotdeauna, dar pe ea n-ai ştiut s-o mângâi de-adevăratelea! vreau să zic la suflet… ai avut în cap numai nuduri acoperite cu plete negre până la călcâi și când se așeza ea în brațele tale trebuia neapărat s-o razi pe cap, pentru că ție îți plăcea cum cântă sinéad o’connor,… dimineața, la cafea, nu mai era bună,… că de ce era cheală și că unde e părul negru până la călcâie?… niște lecții de bune maniere ar fi trebuit să-ți predea cineva, cândva,… acum e al naibii de tardiv. mănâncă mere, n-ai decât, atâta vreme cât nu faci gălăgie. numai vezi să nu te-apuce pântecăraia, că n-am umbrela cu mine. ce idee, asta ar mai lipsi, să te găinățezi ca păsărele din pom! să nu-ți treacă prin cap așa ceva!!!

no, deja cad merele! cum foșnesc frunzele când merele cad așa și eu foșnesc când cad în mine cu gândurile toate… scena 1. primăvară. pe o pantă de 38,5 grade un bărbat tânăr împinge la deal o stâncă de dimensiuni uriaşe. efortul lui este considerabil. toţi muşchii îi sunt încordaţi la maximum. aparatul de filmat trece în revistă fiecare muşchi în parte. transpiraţia îi curge şiroaie, dar omul zâmbeşte. nu se opreşte decât când ajunge în vârf. propteşte bolovanul cu o rădăcină de copac şi se aşează pe iarbă. e ostenit, dar zâmbetul nu i-a dispărut… nimic din tot ce-a fost nu va lipsi… periodicitatea asta pare desuetă, dar e realitatea la zi. masca actorului e redusă la tăcere de masca fratelui nouăsprezece, e aruncată în noroi, în vânt, în nicăieri… unde fugiţi, merelor coapte, drăguţelor, că nu scăpaţi! dacă nu vă mănânc eu, cel din pom vă face cineva rachiu! îngăduința este mama celor mai tari paradoxuri, răsucirile vieții, ca spirala lui moebus, te readuc constant în fața tâmpeniilor deja făcute. măcar dacă mi-aș face eu mie tâmpeniile, dar pe cele mai multe mi le fac alții. nouăsprezece draci ne mănâncă zilele, fără discreție… era cică, pe vremuri, un individ care se numea macbeth,… nu la noi, la noi macbeții se numesc altfel, nu dau nume că i-aș uita pe unii și s-ar supăra, doamne-ferește!, așadar macbetul ăsta cred, am o bănuială, că e un strămoș nefericit al lui nouăsprezece ăsta din zilele noastre…

mi-e un dor de ea cu eu. poate n-o să înnebunesc! de ce naiba oi fi fost aşa de tâmpit să nu văd că ne potrivim? ne potrivim! mă auzi, libertatea mea? suntem făcuți unul pentru altul! mi-au alungat libertatea asta care mă iubeşte ca pe ochii din cap şi eu mă sparg în figuri ca ultimul prăpădit. cum să te salvez, libertateo?… degeaba arunci cu cotoare în dulcele pământ al patriei, planeta se rotește cum vrea ea și niciun virus nou nu-i pe-aici să se cupleze cu tine! mă auzi, nouăsprezece? hello! aude cineva ceva?… scena 2. odihnindu-se, privirea tânărului se îndreaptă către cer. vede cum norii sunt duşi de vânt şi cum se aranjează ei în tot felul de forme. o pasăre trece în zbor cu o crenguţă în cioc. o urmăreşte cu privirea şi zâmbetul i se accentuează, a înţelegere, văzând-o cum îşi face cuibul… nu-i adevărat, asta era valabil pentru primăvară, când m-am autoexilat la munte. ce naiba să faci în mirifica cetate cu botnița pe figură? păsările locului și-au crescut puii sub ochii mei. le-am urmărit cum își învață copilașii să zboare. eu scriam declarații pentru simpla deplasare până-n sat, la cinci minute de mers pe jos, și ele zburau nestingherite. le-am invidiat sincer. un polițist m-a oprit la intrarea în în alimentară și mi-a cerut declarația de deplasare pe propria răspundere. nu era data bună, dar nu m-a amendat. mi-a făcut cu ochiul, și mi-a zis să am mai multă grijă data viitoare, că mă iartă, pentru că el înțelege actorii și se bucură foarte tare că a ajuns unul și pe la ei prin sat. l-am întrebat de unde știe că sunt actor? așa am aflat că tot satul știa, pentru că tot satul a căutat cărți de povești pentru mine, să pot spune povești telefonului meu, mă rog, camerei de filmat a telefonului meu, pe care să le trimit la teatru pentru transmisiile pandemice online, că altfel cum să… ce să faci, tu actor, fără scenă, fără partener, fără public,… rahat. nu pentru asta m-am pregătit treizeci de ani, să spun povești așa. cine se uită la mine spunând povești? oamenii au hbo, netflix, și încă multe alte canale de filme, de știri, de documentare, de divertisment, etc. de ce s-ar uita la mine, un om simplu, nemachiat, smuls din teatru, și mototolit bine, apoi desfăcut și aruncat pe internet? șarmul meu principal, dacă o fi vreunul, e pe scenă, acolo sunt eu viu, acolo însemn ceva, nu chiar ca vraca în vlaicu-vodă, dar orișicât…

în exil nu există decât jocul luminilor, un vals yin-yang, amintirile scapă din fașele dedicate, lumea se destramă și se recompune… noaptea tare, apăsătoare… pe care ziua, slabă, o desprinde din fagure și cântă strămoșilor uniți, neuniți, prohodul, cum atlantidei valul, meteahna libertății perverse… scena 3. tânărul se ridică brusc, scărpinându-se. constată că s-a aşezat pe un muşuroi de furnici. se scarpină şi zâmbeşte înțelegător. culege de pe trup câteva furnici şi le aşează protector înapoi în muşuroi. prim-plan pe furnicile care se străduiesc să vâre în colonie un scarabeu muribund. zâmbind, tânărul ia scarabeul şi îl aduce mai aproape de intrarea în mușuroi. furnicile reuşesc să ducă la bun sfârşit acţiunea… oprirea din ce faci, răsuflul, pauza, astea-s valori nevalorizate. nu s-a gândit nimeni la o industrie de pierdut timpul fain. am zis fain, asta exclude jocuri de noroc, cluburi și muzici tâmpe cu mulți bași inutili și fițe. eu mă gândeam, ca inocentul, no, la tăiat de lemne, la cosit fân, la privit cum se nasc și cum învață să zboare păsările, la reparat cușca cățelușei uriașe, la privit stelele și luna stând pe spate în iarba proaspăt cosită, la trăit în simbioză cu natura, pe care s-o iubești din tot sufletul tău de om mic și pipernicit și bătut de soartă, să-ți umpli plămânii cu cel mai bun ozon din țară, care e aici la luncuța mea,… chiar în mărul ăsta uriaș sunt porții bune de ozon de cea mai bună calitate, exact ca la colibița, care e fix peste călimani, în partea cealaltă a muntelui,… cam așa văd eu un trai fain. fără limacși!

mă gândeam zilele trecute cum ar fi să facă tarkovski un film aici în livada asta, dacă ar mai fi în viață. numai cu mine, cu motanul george, cu cățeaua tara și cu ce păsărele mai sunt pe aici. filmul să se cheme nouăsprezece și să trateze problemele zilelor noastre, actualitatea la zi. cred că ar albi în mai puțin de trei ceasuri și și-ar da demisia. absurdul lucrează cu o finețe incredibilă, creierele oamenilor se bușesc, se scurtcircuitează, o iau razna. ce poți să faci ca să distrugi lentoarea cu care binele se înfiripă? cum să lucrezi la motorul destinului, să distrugi măcar răul mic, cel mai mic? personajul din livadă, în versiunea tarkovski, mă gândesc că ar fi…  scena 4. tânărul se îndreaptă spre bolovanul său şi îl împinge până la marginea unei prăpăstii. aruncă bolovanul… nu sunt foarte îngrijorat. sper să nu te apuce seria aia de opt de sughiţuri, fratele meu nouăsprezece, că nu ştiu ce-o să fac! alo, nu mânca merele discordiei așa de repede! mestecă mărul încet, el te-a creat! eu nu am prăpastie. vreau o prăpastie! dau o livadă cu meri pentru o prăpastie încăpătoare! nu de vișini, de meri! nouăsprezece… vreau să-mi spăl cu încrâncenare păcatele toate, să râd nepotolit, durându-mă toate rănile sufletului într-o exorcizare de vis.

mi-ar plăcea să plâng vreo jumătate de an, ca să pot râde tot restul vieții. dar nu ca la teatru, nu vreau să plângă și spectatorii, și-ar uda măștile… cred că mi-ar plăcea un plâns reconfortant, simplu, cu sughițuri moderate, fără muci prea mulți, cu zvâcnete ale umerilor de maximum trei centimetri pe verticală, cu oftaturi sincopate sincere… mi-ar plăcea plânsul ăsta al meu să fie un plâns curajos, fără să intre în vreo categorie cunoscută, să fie un plâns zgârcit cumva, dar elastic, să iasă și să nu iasă din zona lacrimogenă privată… emoția să rămână în aer, deasupra mea, ca o aură normală,… “nu voi sicriu bogat”,… din când în când, excesul de lacrimi să fie adunat în boluri de lut și lichidul rezultat să fie dăruit naturii… să fie dăruit păsărilor sau cailor verzi de pe pereții interiori ai creierului meu care e în aceeași tabără cu luptătorii împotriva lui nouăsprezece. motivul pentru care m-aș opri din plâns nu-l cunosc încă, dar mi se va releva într-o bună zi… scena 5. tânărul coboară panta în fugă. în vale se văd foarte mulţi alţi bolovani. alege unul şi îl împinge la deal ca pe cel de dinainte. sus se odihneşte puţin, după care îl aruncă şi pe acesta în prăpastie… mă gândesc că tânărul ăsta despre care tot povestesc eu ar putea fi tarkovski… sau ar fi putut… trebuie să rezist cu orice preț! lacrimile anihilează lacrimile, le întăresc în loc să le lichefieze, să curgă la vale, să le absoarbă pământul, luna, și să se termine cu ele, să poată omul să mai și vadă cu ochii dezrobiți de ape… ce atitudine poți lua când lacrima se usucă decât să lupți până teatrul tău trece dincolo de lacrimi? jonglezi cu lacrima udă, cu lacrima uscată până sufletul înțelege că tu nu vrei de la el decât să te călăuzească prin labirintul filosofiei glandei lacrimale ca să obții impactul cel mai puțin letal între tine și spectator… în principiu, e simplu.

mi-e dor de scenă. chiar tare de tot mi-e dor. visez aproape în fiecare noapte pasaje din spectacole, îmi visez colegii, repetițiile, costumele de scenă, reflectoarele, praful scândurii, scârțâitul ușii de la cabină, simt cum emoția întâlnirii cu spectatorii concentreză energii benefice colosale, plâng de bucurie că pandemia a fost numai o chestie trecătoare, că astrele au vrut numai să mă încerce, să vadă cum reacționez la austeritatea impusă, la însingurarea nevoită… numai vis, căci viața e vis, nu-i așa calderoane?… scenele 6-52. totul se repetă ca în scena 5… am filmat timp de trei zile un spectacol pentru zona online, pe scena teatrului. zilele alea nu le-am băgat în astea o sută șaizeci, de când sunt țăran… e înfiorător să nu ai spectatori. e ca și cum te-ai naște singur din nimic, nimeni nu ți-ar fi mamă să-ți dea lăptic din sânul dulce, nimeni nu ți-ar zice nicio vorbă bună, nicio vorbă rea,… și nimeni nu te-ar mângâia niciodată. sec. mie sec îmi place doar vinul, teatrul sec nu are nicio savoare, e numai chin și neliniște proastă din care nu iese decât un scremet și-un icnet fără acoperire… noroc cu portarul care mi-a luat temperatura cu un termometru miraculos și am semnat că am temperatura bună să joc teatru fără spectatori. destinul meu e contrariat, e depășit de situație, dorința de-a da apă la șoareci e irezistibilă și nu are legătură cu marile sensibilități ale omului, ci cu melodrama ascunsă în miezul acestei comedii care este o  uriașă tragedie ce funcționază numai cum vrea ea.

eram la început de drum, nu știam cu ce se mănâncă actoria. băniam că nu era ceva foarte simplu, dar nu mă feream de complicații, dimpotrivă, le iubeam. nenorocirile succesive, demențele camuflate, exacerbările extreme, paraliziile impuse, tăcerile conjugate, privatizările voinței, toate astea au venit pe fondul unei inocențe perfecte. nu cred că este vreun sentiment cunoscut care să fi scăpat intact din amalgamul ăsta creat din dorința, practic, de aventură, de nou, de altceva… scenele 52-78. totul se repetă. ca în scena 5… costumul de superman scheletic, paraşuta cu care urma să sar din anedoi, ăsta e un avion biplan rusesc, ochelarii ăia rotunzi, ca pentru sudură… supermanul teribil, ha, ha, penibil!,… și ea. n-ar trebui să oftez, pentru că sunt foarte puternic. sunt un baraj natural burdușit cu lacrimi pe care nu vreau să le vărs! vreau să le țin în suflet până la moarte! ea a scris scenariul, a gândit coregrafia, a compus muzica, a cusut costumul.. când naiba avea timp să se ocupe de toate? câte nopţi n-o fi dormit? … cu toate că n-am avut încredere, spectacolul a fost o reuşită. până şi paraşuta s-a deschis la timp… se aude un avion! ăsta e un monoplan cu motor în patru timpi, auzi cum țăcăne de silențios, șase cilindri inversați cu sensul de rotație spre stânga… e numai bun pentru acrobații printre nori! oare mă caută nouăsprezece și nu mă găsește? nu mai trage cu arma! l-ai nimerit? nu l-ai nimerit. sportul ăsta nou ţi-a încâlcit şi mai tare creierii! mă auzi! de o lună exerseazi vânătoarea de monoplane fără niciun rezultat. să nu te țăcănești de tot!… de la prea multă dragoste de viață i se trage. perfecționismul cere sacrificii definitive. noroc cu mărul ăsta… casa din pomul copilăriei… refugiul malus rosaceae… aproape ca la romani, fără lacrimi… peisaj naturalist cu chiștoace de duhane șicotoare de mere, s-ar putea intitula tabloul de dedesubt. adevărul e că nu m-am priceput absolut deloc să am grijă de ea. nu mai arunca cu cotoare neterminate în capul meu! nu mai fuma în măr! nu mai scruma în capul meu! nu mă mai inoportuna! eu încerc să muncesc!… scena 79. vara. totul se repetă. ca în scenele 52-78… camera mea de filmat e exact esența nimicului!… m-am dat marele artist căruia îi trebuia o sclavă cu capacități intelectuale de excepție. și exact ca pe o sclavă de excepție am tratat-o. sunt clar un dobitoc. unul mare de tot, sinistru. am ajuns să fug de ea după ce făcuse pentru mine tot ce putea face o femeie pentru omul iubit, fix ca-n filme. nu, la noi n-a fost ca-n filme, ci ca-n teatru… a părăsit tot ce-a avut, a lăsat totul baltă numai pentru mine. chiar că sunt demn de spânzurătoare. nu mai arunca nimic! de ce nu-ți bagi rămășițele în… saci de gunoi? nu-ți permiți? dar să te disociezi de tine și să pactizezi cu doborâturile imaginației tale bolnave, care n-au nicio legătură cu concretul modei tale psiho-vintage, pe care ai ridicat-o la rang de artă, cândva, poți? mai știi să numeri până la nouăsprezece? cam greu, așa-i? lumea trebuie debusolată, învrăjbită, îmbolnăvită, conform străvechilor practici ale imperialiștilor. nu plânge, că pătezi frunzele pure! te doare adevărul? care adevăr? acesta nu este un adevăr!

sigur că odată și-odată o să reușesc să fixez aparatura mea sofisticată, de țăran novice, în mărul gigant, frate cu vrejul uriaș de fasole și cu ridichea uriașă, și o să găsesc niște coduri, sau măcar unul, de comunicare non tragică și non agresivă cu contemporanii mei, nu cu uriașul univers unde nu e loc pentru lacrimi. îmi doresc un univers mic, simplu, pipernicit, nebăgat în seamă de nouăsprezece și frații lui, unde trepidațiile sufletului să se poată manifesta fără restricții, unde nicio victorie să nu fie condiționată de vreo înfrângere, unde cenzura să nu poată respira și să sucombe spectaculos scufundându-se în sine însăși ca într-o gaură neagră la purtător. eu nu capitulez, eu las deoparte orice calcul egocentrist și mă concentez spre a transmite lumii mesajul meu, prin această poveste scrisă de mine, rostită de mine, filmată cu aparatul meu telefonic performant, pe care am dat o jumătate de leafă, la care am atașat o lavalieră care m-a costat cam cât cincizeci de pâini de pandemie,… scenele 80-150. toamnă. totul se repetă. ca în scena 79… păi vezi? sigur că dacă faci un pic de scandal treburile se rezolvă. mulțumesc, dragă telefonule, singura mea legătură cu exteriorul sătucului ăsta uitat de lume!

ai grijă să nu cazi!… n-a fost nimeni să-mi tragă o mamă de bătaie, să-mi revin din tâmpenia în care mă bălăceam. alergam pe străzi și pe câmpii, pe ziduri, pe acoperișurile cu ochi și prin hecatombele orașului, să nu mă ajungă din urmă. ea. ce-o fi fost în mintea ei când alerga după mine şi striga iubitule! iubitule! iubitule, o să avem un…! …? mă tot striga. și eu nimic. nu mă opream. eu fugeam de aspirațiile neîmplinite ale unui vis căruia nu-i făceam față, nu știu de ce, … scena 151. tânărul s-a maturizat, a devenit bărbat. construieşte o colibă. vânează, afumă carne şi culege ierburi. pentru iarnă. din când în când mai cară câte un bolovan și-l aruncă în prăpastie… știu, voiam să fie cu mine marele nimic al celebrității, care s-a dovedit un uriaș fâs… și mereu eu eram marele supărat, eu eram cel încurcat de prezenţa ei, eu eram cel enervat, eu eram cel călcat pe nervi! am fost un mare fraier, asta e. pe de altă parte aveam şi eu dreptatea mea, nu-i aşa? doar i-am spus să pună mai mult burete la pectorali, la bicepşi şi la coapse, ca să nu arăt penibil în costumul ăla… care oricum era penibil. poate speram să înot într-o lacrimă mai mare decât asta în care înot acum… deși..

s-a întâmplat să am și nouăsprezece ani, cândva, dar nu îmbolnăveam pe nimeni, din câte știu. proaspăt student, fusesem înrolat parașutist în armata patriei, la caracal. acolo teatrul era mai tare decât orice virus. sunt capabil să-mi amintesc o mare parte din viața extrem de ciudată de acolo. ce se întâmpla cu viața tânărului visător ce eram, cu chitară la purtător, era dintr-o lume stranie, un coșmar autentic și oficial. toată rezistența împotriva sacrificiului inutil a tinereții se solda, inevitabil, cu masca de luptă pe figură. cu masca pe figură. ca acum, numai că masca asta de-acum e din pânză și ailaltă era din cauciuc, abia puteai respira… scena 152. iarnă. zăpadă. bărbatul împinge bolovani şi îi aruncă în prăpastie… adevărul e, trebuie s-o recunosc, că sunt un slăbănog şi nici nu meritam un costum mai umflat. nu puteam fi mai super erou decât eram, pe cine puteam minţi? nu mai zvârli cotoarele spre mine, că-mi dereglezi reglajele și mă bagi în doliu artistic! și, mai ales, doar te-am rugat, nu mai mânca merele pe sfert, mănâncă-le până la sfârșit! mă auzi? că se duce naibii toată recolta de anul ăsta! of, greu îmi e fără ea! și nu mai clătina pomul în halul ăsta! o să cădem, o să ne rupem oasele și cine mama mă-sii o să ne ducă la spital? o să putrezim aici până jivinele toate, ursoaica noastră dragă cu pui și viermii o să ne halească, o să ne transforme din certitudini în incertitudini, sau invers, habar n-o să aibă careva că aici zace sau o fi zăcut cândva cineva! pentru ce atâta sacrificiu? lasă-mă măcar să-mi termin înregistrarea! te rog!

nu știu clar cine ar trebui să lăcrimeze mai mult pe mormântul libertății distruse de nouăsprezece, actorul sau spectatorul? cine se poate bucura mai mult de incertitudinile care se ițesc la orizont, mari ca niște limacși uriași grețoși și nesimțitori care halesc tot ce le iese în cale? cine poate transporta în siguranță cadavrele personajelor spre un loc de veci onorabil unde măcar să fie de față la slujba din urmă și actorul și spectatorul? totul este o aventură, viața și moartea nu există decât în mintea noastră de umanoizi fragili și sensibili la tot ce mișcă pe lumea asta, văzut sau nevăzut,… poate un dialog între coaja și miezul fructului ar fi de dorit, cu accepțiunea rădăcinii… apăs pe butonul rec… scenele 153-7489. bărbatul cară bolovani şi îi aruncă în prăpastie. îmbătrâneşte împingând, cărând şi aruncând bolovani… mi-a spus un tânăr aspirant la grațiile thaliei, cu vreo douăzeci de ani în urmă, acum mi-e coleg, că de ce te grăbești de aia ajungi mai greu. nu-i numai a lui gândul, e vechi de când lumea, dar el a înțeles o bună bucată de adevăr. acum nu se mai grăbește nimeni. unde să te grăbești, când n-ai niciun teatru unde să rostești un singur cuvânt? machiajul pe care îl folosește virusul e prost, nu are finețe, nu are tandrețe, nu are înțelegere, e un partener de scenă infect, nu are nimic din ce m-ar putea interesa. e un actor prost. nouăsprezece, ești un actor prost! mă auzi? nouăsprezece, ești prost!!!

știu, ştiu, degeaba strig! nici nu știu să strig cum trebuie, dar nu mă pot abţine. nu am fost în stare să am grijă de ea, asta e, ce mai! și aici nu vreau să fie puse la îndoială lacrimile mele, nu vreau să fiu suspectat că folosesc strategii care umezesc jocul… care joc? și ce dacă plâng? plâng pe barba mea, pe pletele mele, pe textele mele, pe lacrimile lacrimilor mele, pe durerea mea reticentă încă la adevărul crud al zilei… firește, nu se vede nimic, că n-am nici machiaj, nici reflectoare îndreptate spre… scenele 7490-7500. bătrânul împinge bolovani şi îi aruncă în prăpastie… n-am fost în stare să o apreciez la adevărata ei valoare. pe lângă că e o mare artistă, care pute de talent, e şi frumoasă… şi inteligentă,… şi harnică,… şi găteşte bine,… sunt un mare dobitoc! care-i garanția adevărului? durerea e o filosofie a simțurilor neînțeleasă încă, poate bătrânii șamani s-o fi fost știut pricepe. durerea mea simplă, imediată, stă proptită într-un par al unui gard care nu e al meu. de aia nu mă simt bine când numesc nouăsprezece un factor de risc. când aveam nouăsprezece ani eram mai mult decât un factor de risc, eram pe val. valul meu.

lumile nu ar trebui să se scrifice una pentru alta, ci să se-mbine, să fuzioneze, să creeze un fruct plin de rafinament, un om cald, psihic vorbind.. care să fie capabil să cuprindă în aură lumile copilăriei, adolescenței, maturității, senectuții,… care adunate să genereze în liniște și pace anticorpi pentru toți virușii care vor veni. …scena 7501. vară. bărbatul a albit şi este foarte slăbit, totuşi puternic. zâmbetul nu i-a dispărut nici măcar o clipă. împinge un bolovan. se mişcă mai greu ca la început. ajunge în vârf… îmi suflu nasul artistic, dulce-amar, că bate vântul printre frunzele de măr, nu că prezența lacrimilor, ipotetica lor prezență, ar îmblânzi situația. eu pot fi persoană publică, dar lacrimile mele nu au personalitatea juridică pentru a se manifesta în public. cu clarviziunea nu te naști, o dobândești… ea m-a iubit uriaș, simplu, curat, necondiționat şi eu am alungat-o… un imprecis am fost toată viața, m-am complăcut într-un interimat emotiv de mare calitate, am fost un jongleur de sentimente. o remorcă de sentimente am călcat în picioare, cristalul ochilor nu ar putea în șapte viitoare vieți să distileze atâtea lacrimi câte ar trebui să vărs să-mi răscumpăr greșelile toate. de azi mă mut într-o lacrimă, pe marginea ei am să cioplesc versurile de dragoste pe care n-am fost capabil să i le spun când era cu mine.

e stranie privirea printre lacrimi, n-am mai avut senzația asta până acum. oare ce retorică ar trebui să abordez în momentul ăsta, care e și bun și stânjenitor, mă simt bine și mă simt și dezgolit, firav și îmbrăcat numai în lacrimi. vreți să fiți prietenele mele, lacrimilor? o să vă ofer toate condițiile să nu vă uscați, să creșteți puternice, să puteți sparge stânci,… nu mai arunca resturile pe mine, că-mi pătezi straiele de înregistrare și-mi strici filmarea! vreau doar să fiu personajul care plânge la final de înregistrare. n-am plănuit asta, dar mi se pare minunat: bărbatul care povestește plângând despre un bărbat care cară bolovani la deal și pe urmă îi aruncă în prăpastie ca să… legăturile cu exteriorul curții a avut grijă să le rupă nouăsprezece… sunt suspendat în mine însumi… am vreme berechet, dacă vine iarna și mă găsește tot aici, înregistrând, o să fie foarte interesant. numai că dacă o să fie geruri din alea mari o să-mi înghețe lacrimile și-o să ratez finalul apoteotic. trebuie să-l fac acum! hai, aparatura mea sensibilă și dragă, fii drăguță și acceptă finalul… pe urmă gata, doar trimitem filmarea s-o bage specialiștii pe site și telefonul o să devină simplu telefon și dacă nu ne infectăm cu nouăsprezecele ăsta poate mai inventăm ceva… așa! vine finalul fullllmiiiiinaaaant! lacrimi am cât cuprinde, textul îl știu pe de rost,… motor!… scena 8848. cu ultimele forţe aduce bolovanul la buza prăpastiei şi îl rostogoleşte în fosta prăpastie care acum s-a umplut. bătrânul trece peste bolovanii adunați. ajuns dincolo se opreşte în dreptul unei flori de colţ. singura. ar vrea s-o rupă. îşi reprimă gestul. se culcă lângă ea. o miroase. se ridică. dimineața pleacă zâmbind. prim-plan pe floarea-de-colţ… gata! am terminat! tristețea supremă poate să plece! nu mă mai pot opri din plâns! incredibil, ce chestie, sunt un izvor de lacrimi! trebuie să-mi schimb profesia!? oare să mă fac distribuitor de lacrimi naturale? ar fi o soluție, dacă nu deschid ăștia teatrul…

acum facem operația de trimitere a filmării, așa, noroc că am semnal aici, … transfer, hai odată! de ce nu vrei? nici nu vrei te închizi, explodați-ar butoanele! nu, nu, iartă-mă, nu exploda!… filmarea continuă,… bine, o să filmez până se termină bateria, tu ai vrut-o! poate o să fie chiar mai interesant așa, buun… se aude un lătrat de câine. vedem un dulău cât un viţel apropiindu-se de scară. dulăul face câteva încercări de a se urca pe scară. nu e niciun dulău, e cățeaua tara. dă din coadă voioasă. se aude un foc de armă. scara cade cu tot cu mineeeee!!! în timp ce cad, apuc să spun: n-ai să înţelegi niciodată ce înseamnă să iubeşti, animal patruped ce eşti tu… zborul…! cățeaua îmi linge faţa şi latră voios. am căzut într-o baltă de lacrimi pe care plutesc mere, cotoare de mere și chiştoace de țigări… sunt rănit la umărul stâng. îmi curge sânge din abundenţă. icnesc mângâind cățeaua. spune-le să mă ducă la ea… puteam măcar să-i dau un nume, n-am făcut-o, am vrut să fie numai a mea, să fie anonimă, necunoscută de nimeni altcineva… muza mea… of, doamne, ajută-mă să nu mai fiu dobitoc! te rog frumos! leşin de câteva ori… cățeaua nu dă semne că s-ar pregăti să se oprească din lins, lătrat, dat din coadă, schelălăit,… sau din multe alte chestii pe care doar câinii ştiu să le facă. se aude motorul unui avion, încă vreo câteva focuri de armă, un muget de vacă, o înjurătură complicată, o explozie puternică, apoi tăcere. zac nemişcat. nu știu să estimez câte gloanțe au pătruns în mine. sunt acum ca un fel de erou… o să iasă un film de oscar. tara s-a culcat alături şi scheaună a tristeţe. așa cred eu… la intervale regulate îmi linge faţa şi rana. azi se împlinesc 160 de zile de când sunt țăran de-adevăratelea… cel puțin n-o să mor din cauza lui nouăsprezece… e și asta o victorie… uite, nici nu mai plâng… eu nu mă tem de moarte, mă așteaptă dincolo zalmoxis, nu hades, nu pluton… fragilitatea nu este o greșeală a naturii, ci o binefacere… o vrăbiuţă ciripeşte fix pe creanga de deasupra mea. de creangă atârnă un singur măr, care deşi se bălăngăne în ritmul propus de pasăre, nu cade, doar luceşte în soare. nu mult timp. doar până motanul george face un salt, halește pasărea și atinge cu coada mărul care cade în balta de lacrimi. atât… . (muzica-urs leimgruber-ungleichgewicht)…

sfârşit

Publicat în Euphorion nr.3/2020

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *