Conferința iraniană

Credit Foto: TNRS / Dan Susa

Pe 13 mai 2021, naționalul sibian a prezentat premiera spectacolului „Conferința iraniană”, în regia lui Bobi Pricop, un spectacol care, pe de o parte aduce în discuție dificultățile, dilemele, conflictele lumii actuale, în plan politic, social, cultural, și, pe de altă parte, într-un mod discret, dar revelator, scoate la iveală dramele, așteptările, temerile, neîmplinirile individuale, corelate cu readucerea în discuție a marilor teme, care au preocupat dintotdeauna cele mai luminate minți omenești, precum fericirea, Dumnezeu, libertatea, sensul vieții, cunoașterea.

Subiectul este simplu: La Copenhaga, pe 31 ianuarie 2018, se reunesc zece personalități de marcă ale culturii daneze, cu prilejul organizării unei conferințe despre „problema iranină”. După cum explică încă dintru început moderatorul Philip Rasmussen (Adrian Matioc), Occidentul nu mai poate să privească cu indiferență înspre Orientul Apropiat, pentru că războaiele care macină această parte a lumii, valurile de migranți veniți înspre Europa, seria de acte terorise, ne privesc pe toți, cu atât mai mult cu cât e posibil ca, în foarte scurt timp, acest popor să aibă bomba atomică, cu care amenință că va ataca Israelul. Cu toate acestea, Rasmussen ține să precizeze că scopul întâlnirii nu este cel de a vorbi despre despre Iran din perspectivă politică, ci din perspectiva sistemului de valori, fiindcă, spune el, suntem martorii ciocnirii a două civilizații complet diferite, a două viziuni diametral opuse asupra lumii: „tradiționalismul religios” (care domină în Iran) și „raționalismul umanist” (ce definește în mare parte gândirea occidentală).

În vederea elucidării acestei antiteze, invitații iau pe rând cuvântul, dar, culmea, prelegerile lor în loc să aducă lumină și soluții la o problemă atât de spinoasă, complică și mai mult dezbaterea, pentru că dovedesc cât de complexă și nuanțată este perspectiva fiecărui participant în parte și cât de greu este ca opiniile lor să se armonizeze. Până la urmă conferința iraniană devine un prilej pentru a dezbate mai puțin despre iranieni și civilizaia lor, cât mai ales despre ființa umană în general, despre nevoile, aspirațiile, temerile, căutările sale. Fundamentul discuției este motivul „străinului”, a celui diferit, și deci bizar, incongruent, pe care simți nevoia să îl cunoști mai bine, pentru a-l asimila, dar se dovedește că acest „străin” nu este neapărat cel venit din Orient, dintr-o altă cultură, ci străin poate fi și cel de lângă noi, colegul nostru, poate chiar prietenul, soțul/soția, pentru că în multe cazuri participanții la conferință sunt cunoștințe vechi, s-au întâlnit și în alte contexte, își citesc reciproc cărțile, cu toate că sunt rivali și chiar se admiră în secret. „Ești un vulpoi viclean, și în plus, din păcate, și talentat” îi spune jurnalista Astrid Peterson (Ofelia Popii) scriitorului Gustav Jensen (Marius Turdeanu), fostul ei soț.

În ciuda prestanței intelectuale a invitaților, de multe ori discuțiile degenerează, nelipsind atacul la persoană și chiar jignirile. Temele abordate sunt multiple și de multe ori senzația este că nici măcar nu avem parte de un dialog real, ci mai degrabă o serie de monologuri. Scenografia este sumară: o sală de conferințe, cu pereți acoperiți de plante artificiale, în spate un ecran, pe care uneori sunt proiectate imagini din natură și zece scaune așezate în semicerc cu fața înspre public. Participanții iau pe rând cuvântul, la invitația organizatorului. Muzica ambientală susține la nivel foarte subtil emoțiile vorbitorilor.

Moderatorul Philip Rasmussen (Adrian Matioc), profesor la Universitatea din Copenhaga, are un aer rigid și serios. Rolul său este de a rămâne obiectiv, de a sancționa eventualele derapaje și a păstra o atmosferă academică. El invită pe rând vorbitorii la microfon.

Primul care ia cuvântul este Daniel Christensen (Florin Coșuleț), universitar și activist în mișcarea internațională Islamul european, organizație care sprijină imigranții din țările musulmane pe teritoriul Europei. El aduce în discuție conceptul de „structură”, definită ca „atitudinea mea față de lumea înconjurătoare”, similară unui „program de computer”, care odată instalat rulează în direcția satisfacerii nevoilor personale: „Am văzut că eu, cam în întregime, sunt alcătuit dintr-o dorință insurmontabilă: tot timpul să iau și să primesc ceva. Eu sunt această dorință nesfârșită de a lua. […] Eu vreau să trăiesc. Vreau să fiu fericit. Vreau să am o soție care să se potrivească cu caracterul meu, cu temperamentul meu, cu gusturile mele, cu convingerile și preferințele mele sexuale […] Vreau să am mâncare sănătoasă și totodată pe gustul meu. Vreau să am dreptul de a-mi exprima liber opiniile […] de a-mi practica liber religia, vreau să am dreptul de a mă mișca liber în spațiu. Vreau ca oamenii cu care mă intersectez să-mi zâmbească. Vreau ca în restaurante chelnerii să fie politicoși, vreau ca politicienii să fie cinstiți, vreau ca impozitele să fie mici, iar salariul meu să fie mare. Vreau ca soția să mă iubească și copiii mei să fie ascultători. Vreau să le plac altor femei pe stradă. […] Vreau să nu mai existe războaiele, vreau ca teroriștii să nu ia ostatici, să nu moară civili pașnici în Siria, dar să moară teroriștii. etc.”

Christensen susține că toată viața omul este înclinat spre satisfacerea nevoior sale, de la cele fiziologice până la cele superioare, specifice ființelor evoluate, cum de altfel se regăsesc ele în piramida lui Maslow. În lumina în care universitarul prezintă aceste nevoi, ele refectă egoismul occidentalilor, centrarea pe sine și slaba rezistență la frustrare: „Eu vreau să primesc. Eu fac tot posibilul să primesc. Și de aceea, când nu primesc ceva, toată structura mea e agitată. Când nu primesc, încep să sufăr pentru că în mine sunt tulburate niște procese importante, profunde”. Concluzia prelegerii este că „noi trebuie să și dăm înapoi”, cu alte cuvinte să ne depășim ego-ul și credințele limitative, acceptând cu senină împăcare tot ceea ce ni se întâmplă, rău sau bine, renunțând la orice formă de rezistență interioară. Este o concluzie la care Christensen a ajuns nu pe cale pur rațională, ci în urma unui eveniment traumatic, moartea mamei sale într-un accident de mașină, fapt ce dovedete că filozofia sa de viață izvorăște dintr-o nevoie intrinsecă de a accepta inacceptabilul, de a găsi mângâiere, a renunța la întrebări, la revoltă și la control, a se abandona vieții cu tot ce ea oferă, împingând silogismul până la a-l accepta pe Dumnezeu așa cum îl văd fundamentaliștii iranieni, ca unul ce nu aduce pacea, ci sabia.

Oliver Larsen (Adrian Neacșu) profesor, teolog, autor al mai multor cărți celebre, completează această perspectivă cu una la fel de ezoterică, susținând că „pentru ca să ne clarificăm pentru noi înșine principul existenței lui Dumnezeu trebuie să ne lămurim cui ne dăm cu totul și de ce?” Conștient că în societatea occidentală ateismul predomină, noțiunea de „Dumnezeu” fiind asociată cu ceva „complet pueril”, al doilea vorbitor nu își propune să susțină existența unui principiu superior în felul în care îl zugrăvesc religiile, ci mai degrabă ca „senzația prezenței a ceva mai important decât tot ce ne înconjoară”, principiu esențial al așa numitei conștiințe religioase. El consideră că „pentru a înțelege cu adevărat, înseamnă la urma urmelor, să ai asta în tine, ca pe o experiență deja trăită”, și cum europenii în general nu au „conștiința religioasă” pe care o au arabii, ci mai degrabă o reprezentare strict rațională despre Orient, ei nu au nici dreptul de a decide în chestiuni legate de islam. 

Se pare că și viziunea lui Larsen, ca și a anetevorbitorului său, se sprijină pe o experiență dureroasă, trăită de un prieten bun, care ajunsese în pragul depresiei după ce un incendiu i-a mistuit casa și odată cu ea manuscrisul unei lucrări la care muncise întreaga viață. În ambele cazuri concepțiile de viață rezultă dintr-o serie de mecanisme defensive, care duc la salvarea persoanelor în cauză din ghearele disperării. 

În același registru emoțional, psihologic, se înscrie susținerea Emmei Schmidt-Poulsen (Diana Văcaru-Lazăr), soția prim-ministrului al Danemarcei și președinta unei organizații internaționale de binefacere. Ea povestește cum aflată într-un program umanitar pentru școlarizarea copiilor din satele sărace din Peru a fost bulversată de buna-dispoziție aproape permanentă a locuitorilor acestor regiuni sărace, în ciuda vieții grele pe care ei o duc. „…brusc mi-am dat seama că pentru prima dată în viața mea, eram într-o comunitate de oameni cu adevărat fericiți. Pentru că nici în Europa centrală cea înfloritoare, nici chiar la noi, în foarte lipsita de griji Danemarcă, nici la vecinii noștri în Suedia, nici în Olanda, nici în Norvegia, nici chiar în California, în SUA, eu n-am văzut această senzație de fericire la oameni. […] Am privit în interiorul meu și acolo nu era nimic, în afară de un bagaj cultural uriaș. Acolo, în interiorul meu, nu era nimic în afară de politețe, toleranță, umanism, educație. Acolo, în interiorul meu, era iubirea pentru copiii mei, grija pentru părinți, loialitatea față de țara mea, dar acolo, în interiorul meu, nu era acea bucurie adevărată, absolut nepământeană pe care o aveau acei oameni.” Experiența peruană se dovedește una fundamentală pentru soția demnitarului, determinând-o să pună sub semnul întrebării toată civilizația și confortul occidentalilor și de asemenea concepte precum fericirea și sensul vieții. 

Credit Foto: TNRS / Dan Susa

În zona spiritualității se menține și Părintele Augustin, preot al Bisericii Evanghelice-Luterane daneze, profesor la Facultatea de Teologie, care își începe prelegerea cu o serie de truisme ce sugerează nevoia adecvării formei la conșinut, pentru a justifica de ce nu a permis unei trupe punck sataniste să țină un concert în biserică. El se opune concepției neomarxiste, care promovează libertatea absolută și toleranța exagerată: „Nu are sens să numim obiect o carte, dacă nu o putem citi. Nu are sens să iubim fără iubire, să urâm fără ură, să fim conștienți fără conștiință, și să ne rugăm fără rugăciune. Noi ne-am pierdut mințile și sub forma libertății ne-am transformat viața într-o abstracție. Temându-ne să nu încălcăm drepturile omului, noi suntem gata să numim fierbintele rece și albastrul galben.” Dacă părintele Augustin este de părere că „scopul și predestinarea omului este Dumnezeu!”, maestrul Pascual Andersen (Victor Rebengiuc), fost dirijor al Orchestrei Naționale a Danemarcei, ia cuvântul în sistem de viodeoconferință, dovedindu-se și mai abscons în teoria sa, care susține că „Adevărul este numai unul și el este numai despre un singur lucru. Adevărul nu se analizează în discuții. Cu Adevărul te contopești . […]  pentru că unica libertate care îi e dată omului, e libertatea de sine.” El duce și mai mult în derizoriu lucrările conferinței, întrebându-se „pentru ce ne adunăm la astfel de conferințe, judecăm un popor necunoscut, dintr-o țară necunoscută, cu tradiții necunoscute.”

La polul opus acestor perspective spiritualizate asupra vieții se află jurnaliștii Astrid Petersen (Ofelia Popii) și politologul Magnus Thomsen (Ciprian Scurtea). Astrid denunță atrocitățile și încălcarea drepturilor omului în Iran, „unde orice manifestare liberă a omului e reprimată în cel mai îngrozitor mod.” Ea susține patru drepturi fundamentale universale: de a trăi, de a cunoaște lumea, de a gândi și de a iubi liber (a-și alege orientarea sexuală).

 În completarea ei, Magnus își propune să demistifice ideea unei civilizații orientale spirituale, și deci superioară din acest punct de vedere celei occidentale. „Popor bogat-spiritual, popor sărac-spiritual. Dar ce este această spiritualitate?! Discuții despre dumnezeu? Religiozitate? Și ce contează dacă undeva în Rusia oamenii se consideră pe ei înșiși spirituali?! Ce-i cu asta?! Cu ce sunt ei mai spirituali decât noi, danezii? Daʼ Rusia are cea mai mare rată de violență domestică de pe tot continentul. Au și alcoolism, și corupție, violență, agresivitate, cruzime, copii abandonați. Mizerie! Și unde mai e acestă spiritualitate?! Unde e? În ce?!” Tonul său este agresiv. Aparent cei doi sunt vocea rațiunii, ei încercând să ancoreze discuția în politic și social, dar se dovedește că experiențele negative din trecut și-au pus amprenta și asupra lor, modelându-le viziunea. Se pare că Astrid Petersen a fost ținută ostatică de organizația teroristă Eliberarea Islamică, fapt pentru care urăște cu înverșunare pornirile extremiste iraniene iar Magnus Thomsen, copil fiind, a fost abuzat de un preot, ceea ce explică aversiunea sa față de biserică și față de orice formă de spiritualitate. 

Se dovedește astfel că nu este total lipsită de adevăr teoria scriitorul și publicistului Gustav Jensen (Marius Turdeanu), conform căreia „toți văd lumea prin prisma propriilor mecanisme individuale”. În cartea sa „Iluzia libertății tale”, acesta susține că libertatea umană nu e posibilă, pentru că omul nu vine pe lume din proprie voință, viața e o combinație haotică de circumstanțe, însăși personalitatea fiecăruia fiind generată de genele și educația de care are parte. Dialogul lui cu Astrid, care îl combate, relevă o dramă pe care cei doi au trăit-o în existența conjugală acum încheiată: sinuciderea fiului lor homoxesual.

Prezentările sunt lipsite de nota științifică așteptată la o conferință, majoritatea alunecând înspre filosofie, colmatând emoții, răni nevindecate, experiențe din trecut, care s-au sedimentat în subconștient, fundamentând concepția de viață a acestor oameni. În interpretarea plină de naturalețe și credibilitate a actorilor Teatrului „Radu Stanca” îndoielile frustrările, spaimele, aversiunile, interogațiile omului modern devin provocări lansate publicului de a se apleca asupra vieții și a lumii în complexitatea sa, de a se înțelege pe sine și a căuta în primul rând propriile adevăruri pentru le înțelege apoi pe ale celorlalți.

Spectacolul se încheie cu invitata specială a conferinței, poeta iraniană Shirin Shirazi (Raluca Iani), distinsă cu Premiul Nobel pentru Literatură la numai 17 ani, pentru volumul de versuri Adio interdicție. Datorită faptului că poemele sale de dragoste atrăseseră atenția „poliției iraniene a moralității”, ea a fost inițial condamnată la moarte, pentru ca ulterior, ca urmare a presiunii internaționale, pedeapsa cu moartea să fie schimbată în 20 de ani de arest la domiciliu. Atât discursul cât și versurile ei vorbesc despre liberatate și dragoste, dar nu în sensul în care l-ar putea înțelege europenii, pentru că, deși spune că și-a cunoscut iubitul la 14 ani („am devenit sluga Lui, sora Lui, prietena Lui, soția Lui. M-am oferit Lui cu totul, cu toată viața mea“) ea însăși recunoaște ulterior că nu este vorba despre un barbat real: „Nu sunt căsătorită. Nu am avut norocul să întâlnesc un bărbat înainte să fiu arestată, iar apoi, nimeni n-a mai vrut să mă ia de nevastă. Așa că eu n-am cunoscut niciodată niciun bărbat.“ Într-o societate în care simplul gând este considerat o infacțiune și în care drepturile femeilor sunt încălcate sistematic, singura libertate care nu poate fi îngrădită se dovedește a fi cea a spiritului, a imaginației: „Acea libertate a mea, personală, din spatele ochilor închiși, în mintea mea, a devenit pentru mine un adevărat drog.“

„Încotro se îndreaptă barca asta, fără oameni, fără vâsle, fără țintă și complet singură?“ se întreabă Shirin Shirazi. Corabia în derivă este emblema unei lumi  care și-a pierdut reperele, pentru care nu există salvare decât în bine și în frumos, în lumina și speranța ce pot fi întrevăzute în poezie. Dacă discursurile invitaților se pierd în elucubrații retorice sau se încăpățânează să nu depășească propriile tipare de gândire, versurile poetei iraniene prin inefabilul, candoarea și sensibilitatea lor sunt capabile să restabilească comunicarea prin forța lor nebănuită de a accesa planul emoțioal.

Conferința iraniană

De: Ivan Vîrîpaev

Regia: Bobi Pricop

Scenografia: Oana Micu

Muzica: Mihai Dobre

Video: Dilmana Yordanova

Sufleur și asistent regie: Sanda Anastasof

Manager proiect: Eliza Ceprăzaru și Claudia Maior

Traducerea: Raluca Rădulescu

Cu: Adrian Matioc, Florin Coșuleț, Adrian Neacșu, Ofelia Popii, Diana Văcaru-Lazăr, Ciprian Scurtea, Marius Turdeanu, Pali Vecsei, Raluca Iani, Ioana Blaga-Frunzescu, Viorel Rață, Liviu Vlad. Cu participarea extraordinară a lui Victor Rebengiuc.

FOTO: © Dan Șușa

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *