Constantin Noica între creație, resemnare și umbra Securității

Cadre de pornire. Vom stărui, în paginile de față, asupra unei părți din epistolaris-ul care-l leagă pe Noica de Cioran și Sanda Stolojan, după cum vom aduce în discurs și aspectele mai puțin sau sumar comentate din ceea ce a însemnat supravegherea pe care a exercitat-o Securitatea asupra gînditorului de la Păltiniș.

De multă vreme a devenit un loc comun (să eludăm sensul peiorativ) faptul că, din opera unui creator, face parte organică și corespondența acestuia, mai mult sau mai puțin personală (exemplară este, în acest sens, ediția creațiilor lui Goethe, unde corespondența este pur și simplu intarsiată în ansamblul scrierilor). Constatăm că sînt creatori ale căror epistole par să fie elaborate fără intenția subterană a unui posibil lector, altul decît destinatarul, după cum dăm peste varii corespondențe unde orizontul auctorial tinde să presupună invariabil și receptarea unui „celălalt” aflat dincolo de vreo perdea de ceață. Nu de puține ori, aceste din urmă texte se pot revendica de la o grilă literară, chiar eseistică, de idei, așa cum sînt, bunăoară, unele dintre epistolele pe care i le trimitea Vasile Băncilă prietenului său Blaga.

În plus, remarcăm deseori prezența în scrisori a unor date extrem de importante pentru subtextul și contextul unei opere, trăsături absolut indispensabile receptării critice echilibrate a unui atare discurs. Desigur că vorbim îndeosebi de scrisorile așternute pe hîrtie, nu de mesajele electronice, generate de cultura cablată, fezandate sau asezonate cu mirodeniile acelui epidemic/epidermic textualism mediatic.

Una peste alta, corespondența unui autor poate avea înalte determinații stilistice sau ideatice, ea poate întregi opera sa, dar poate fi amenințată și de lejeritatea domestică a omului în carne și oase care-și face, mai cu seamă azi, un fel selfie nu atît de relevant chiar pentru sinele de suprafață.

*

Dacă evaluăm cantitativ corespondența îndeosebi a celor doi autori, Noica și Cioran, vom constata că ea este inegală. În plus, nu avem de-a face cu un volum masiv de scrisori, care să însoțească biografia livrescă sau să ne inducă sentimentul unei „manii epistolare”, ca să folosesc o sintagmă cioraniană. Pentru a da doar un exemplu, sîntem departe de a face vreo comparație cu bogata corespondență a unui Descartes, dacă ne raportăm la cea considerată cumva categoric „completă”, tradusă la noi de curînd în trei volume masive de editura Polirom. Prin urmare, revenind la tema noastră, nu avem o arhivă epistolară Cioran-Noica așa de viguroasă, însă corpusul existent ne dă o imagine concludentă asupra legăturilor afective și livrești dintre acești cărturari ai generației lui Mircea Eliade.

Cum obișnuia să supraliciteze în cheia paradoxului, Cioran credea că un autor e de căutat mai degrabă în corespondența sa decît în operă. Aici, în scrisori, el renunță de multe ori la masca protectoare pe care o poartă în scrieri și „transcrie” cît mai fidel varii stări, atitudini sub forma unor frustrări, resentimente, elogii fruste, mai tot metabolismul subteranei ființei sale, scoțînd astfel la suprafață, fără prea mari rezerve sau disimulări, autenticul său comportament. E-adevărat că și opera ne poate dezvălui, pentru cine poate ajunge în camerele ei oarecum interzise, ce ascund acestea cu atîta strășnicie. Nu ne îndemna oare Oscar Wilde, ca un meșter iscusit, să dăm omului o mască și el ne va spune adevărul?!

*

Scrisorile lui Noica poartă în pliurile lor doar infime determinații care vin dinspre viața domestică a autorului, relațiile sale cu cei care-l evaluau, cu simpatizanții sau cu cei ce voiau să fie ca ucenici la curtea sa, cu contemporanii cu care locuiește în luminișul spiritului românesc. Printre ultimele dezvăluiri de acest gen se numără volumul Corespondența Constantin Noica – Paul Anghel  (ediție îngrijită de Vlad Bilevsky, Ed. Junimea, 2023), o alcătuire de 78 de scrisori, dintre care 72 aparțin filosofului, un schimb consumat vreme de 17 ani (1970-1987). Este un dialog pe care-l vom comenta într-un episod viitor al rubricii noastre.

În ceea ce-l privește pe Cioran, au apărut mai multe „depoziții” de la cei care au avut cu el un dialog sporadic, dar arhiva care ni se pare reprezentativă pentru epistolarul acestuia este dată de seria de Opere îngrijită de Marin Diaconu, la care vom trimite de altfel în textul de față.

În ceea ce privește legăturile lui Noica, accentuat afective și nu numai, cu Sanda Stolojan, ele ne revelă drumuri, în mare parte subterane, care unesc și despart două spații politice și culturale diferite, cu metabolismul lor mental specific și contradictoriu. Sînt surprinse ipostaze discrete ale biografiei intelectuale a lui Noica și, deloc secundar, iese la iveală, într-un fundal oarecum cețos, o empatie poetic-sentimentală pe care filosoful retras în centrul țării o nutrea pentru cea căreia îi va dedica, între altele, clipe frumoase, adînc simțite dintr-o excursie memorabilă în Maramureș, dar și trei poezii cu iz metafizic pe care nu le ocolim (v. „Trei poeme filosofice pentru S.”).

Un Noica entuziast, esopic și neliniștit. În deceniul patru al secolului trecut, atunci cînd Noica și Cioran trăiau intens în spațiul academic, se consumă primele mesaje epistolare dintre ei. La o scrisoare a lui Cioran (pe care nu o găsesc în volumele alcătuite de Marin Diaconu), Noica îi răspunde, în vara lui 1931, „din motive mai generoase și mai direct amicale decît cele care te-au îndemnat pe dumneata să-mi scrii”[1]. Textul poartă titlul „Dragă Domnule Cioran”, iar numele lui Noica era însoțit, pe plic, de o sintagmă jucăușă, un gest pe care-l justifică prin rîndurile din finalul scrisorii: „PS. Îți reîntorc pe plic ironia cu «licențiat în filosofie»”.

Alături de alte treisprezece epistole trimise de Noica între anii 1931-1940, dialogul din această perioadă, cumva inițiatică în filosofie pentru autor, exprimă multe scufundări în forul interior, episoade de introspecție în mare parte sinceră și care cochetează cu fantoma unei mici vanități. Sînt însă mărturisite și unele lamentații privitoare la proiectele îndrăznețe, la țintele mereu mișcătoare ale acestora sub cupola unui ideal cum este, pentru Noica, „geometria”, un ideal „sterp”, cum se autopersiflează, dar revendicîndu-și, cu orgoliu jovial, cum spune, „dreptul să algebrizăm viața sufletească” (debutul său editorial, din 1934, va sta și sub acest semn, unde va pune la lucru o „matematică de ascet”).

Dar dăm în aceste scrisori peste nu puține amabilități măgulitoare rostite față de performanța creației lui Cioran, alături de un palid și deloc abil camuflat complex de inferioritate (psihanalitic, pare o formă de vanitate ieftină oarecum jovial jucată) din partea lui Noica. Tot acum apar însă firav și în surdină și semnele unui fel de dandysm intelectual, după cum începe să se contureze un egocentrism temperat, în care, pe primul loc, este atracția pentru carte („Am o prejudecată: trebuie să citesc mult”), impuls ce poate lesne și bine coabita cu predispoziția pentru bucuriile simple sau, cum formula Noica, pentru „aspectul naiv al lucrurilor”, toate episoade entuziaste în desfășurare din scenariul care alcătuiește o bravadă tinerească.

Retorica juvenilă a lui Noica este un hibrid cumva între evaluarea exuberantă a celuilalt și, în tandem discret cu ea, admirația de sine stinsă de impulsuri discrete de autocalomnie. „Nu vreau să te cultiv”, „Ești aproape tipul omului pe care am vrut întotdeauna să-l realizez”, sau, referindu-se la o epistolă abandonată: „Vorbeam prea mult de mine și, mai ales, mă calomniam prea mult” (1370), iată enunțurile celui ce se căuta frenetic, fără să se găsească însă deocamdată.

În încercarea lui cu urme de disperare și lamentații în a-și găsi un „plasament spiritual”, Noica pare de-a dreptul intimidat de forma pe care – sîntem în 1932 – începe să o capete personalitatea lui Cioran, care nu trăiește „cu ficțiuni”, nu se agită arbitrar, ci trăiește „pe o bază vie”, unde „lucrurile au un suport fiziologic”. Mimează palid autoflagelarea, îi place să se biciuiască, se simte aruncat în lume (de parcă ar fi citit atunci Heidegger) și parcă i-o ia înainte lui Cioran prin a vorbi de… neajunsul de-a te fi născut: „Te naști într-o familie de oameni care n-au fost «posedați» de nimic. Ei sunt cinstiți și întregi, dar nu cred în Dumnezeu, n-au bibliotecă, nu discută latinește în casă și nu sunt nici măcar comuniști” (1373, s.n., ID). Și încă: „Îți spun cinstit, Cioran, am convingerea că dacă mă nășteam altundeva, într-o țară cu rosturi mai serioase, dacă nu mă dezvoltam sufletește cu viziunea artistică a lui Grigore Alexandrescu sau cu istoria ridicolă a lui Vlad Țepeș – eram puțin mai bun decît sunt.” Ceea ce-l făcea să fie, spiritual vorbind, „orfan etnicește, orfan în familie și străin de așezările mele trupești”. (1374)

*

Peste vreo doi ani, după ce credea că prietenul lui riscă „șanse de risipire”, Noica face aluzie la slaba atașare a acestuia față de școală („Știu că e inutil să-ți recomand școala”), la un fel de abandon al profesiei și dragostei, după care îl somează cumva imperativ: „Te avizez numai, în numele ordinei, că poți fi tu cea dintîi victimă a dezordinei tale – și nu văd de ce să mergi cu generozitatea pînă acolo”. (1376) E surprins astfel că singurătatea lui Cioran „nu mai este perfectă”, că a căzut într-un „loc comun” și îl sfătuiește (pe un ton ușor mustrător) să nu mai scrie despre sine, să evite primejdiile excesului de subiectivism, chiar dacă are cu adevărat dreptate cînd e excesiv: „De ce te grăbești să scrii lucruri atît de adevărate, încît să nu mai ai pe urmă nimic de spus?” (1389)

Același lucru, gîndea atunci (1933) Noica, îl făcea și Mircea Eliade, care se ocupa de sine fără să-i fie „rușine”. De aici și ironia lejeră cu care-i admonesta prietenește: „Dați-vă peste cap, înnebuniți, spargeți lumea cu țipătul vostru.” Și asta în vreme ce el era bîntuit, retoric, desigur, de „istoria omului anemic”, de o disperare calmă, deloc deschisă, o alcătuire de forme de care va scrie în Mathesis sau bucuriile simple (1934), bucurii pe care, zice el, deși simple, „sînt singurele pe care le voi fi avut – cine știe dacă nu pentru o viață întreagă”. (1393)

Cînd se petrece debutul cu Pe culmile disperării, orgoliosul Noica considera că mai toți îl receptau prost și îl nedreptățeau pe Cioran: „Ei cred că te înțeleg și se apropie de tine dacă rostesc, la anumite ocazii, fraze asemănătoare cu ale tale. Dar de cîte ori mai aproape nu sînt eu, poate, care particip la gîndul tău și spun totuși alte lucruri?” (1398)

Iar după ce citește Schimbarea la față a României, îi scrie lui Cioran de la Sinaia că se luptă, ca un agent cultural, să explice altora „cazul” său și valoarea. Cochetînd cu sentimentul atipicului, e de acord cu el că n-are „nimic de învățat de la Kant, Descartes sau Aristotel, decît în ceea ce privește «îndoielile noastre permise»”. Mai mult, tînărul Noica găsea că filosofia este „o mîntuire și anume, una în mediocritate și «sistem»”, iar scriitura amicului său era „foarte aproape de literatură” și că, în ciuda împotrivirii față de filosofare și literaturizare, expresia lui Cioran era „încă filosofică și literară”. (1409–1410) Frumoase și exacte intuiții! De fapt, Noica era pur și simplu sedus de antifilosofia pe care o arbora Cioran:

„Dacă ai înceta să scrii, cred că nu te-aș mai iubi cu aceeași prietenie.

Mă lași să-ți spun ceva sincer de tot? Sînt sigur că toți prietenii noștri, sau cei mai mulți dintre ei, te-ar fi stimat mai mult dacă te-ai fi sinucis după ce ai scris Pe culmile disperării. Dar eu nu. Eu știu că viața ta e mai grea așa, mai grea și mai nefirească. Te stimez, pentru că mi se pare că te împotrivești unui destin.” (1411)

*

Peste alți doi ani, în martie 1938, cînd Cioran era deja la Paris și îi trimite o carte poștală, Noica își exprima bucuria că prietenul lui reușise să plece. Îi preciza că abia atunci citise „cum trebuie” Schimbarea la față a României, că are „dreptate” în ceea ce spune, îndeosebi în capitolele despre război și revoluție, și că totul este „copleșitor” în carte. Continuă să-l idolatrizeze:

„În afară de o irațională afecțiune «camaraderească», ți-am mărturisit în cîteva rînduri, și ți-o voi spune și acum, că ești un caz fără putință de repețire, al vieții mele. Te-am întîlnit într-un moment cînd mă îndreptam în chip sigur spre oficializare. Simpla ta prezență m-a tulburat. Mi-ai dat, apoi, alte conținuturi de gîndire și ai făcut ca, prin reacțiune la problemele tale, să descopăr pe ale mele. Abia după ce te-am cunoscut mi-am dat seama că de la Mircea Eliade ori Mircea Vulcănescu – oameni sub cari, spre a lăsa deoparte cazul mai complex al lui Titel [Petru Comarnescu], mi-am petrecut tinerețea –, de la ei nu primeam decît bibliografie, în timp ce de la tine căpătam substanță. (…) Oricît de prost ar funcționa pe viitor prietenia noastră, mi-e prea greu să mă închipui lipsit de ea…” (1418)

*

Odată cu volumul Scrisori către cei de-acasă[2] (1995), a început să fie devoalată corespondența dintre Cioran și Noica, vreo 31 de epistole trimise de primul vreme de două decenii, între 10 noiembrie 1967 și 4 mai 1986. Cu o retorică rafinată, recognoscibilă pentru cei familiarizați cu scrisul său, rășinăreanul care trăia la Paris e de tot empatic și, deopotrivă, sincer și cumva sibilinic față de prietenul lui de curînd ieșit din pușcărie: „Îți citesc scrierile admirabile (nu știm pe care din ele, n.n., ID) și nu încetez să mă uimesc: cum de ți-ai putut recăpăta gustul pentru abstracțiuni după un contact atît de brutal cu Istoria?” (p. 296). Cioran vorbește de o istorie scrisă cu majusculă, chiar dacă Noica suferise credem din cauza unei istorii mărunte, una care, cum ironic se va exprima în pagina de jurnal, făcuse pipi pe el.

În aceeași scrisoare, amintind că în timp ce mai toți exilații erau „acriți, pervertiți, dezamăgiți”, Cioran observa că prietenul lui de departe, în loc să „urle precum Iov”, „e plin de viață, pradă unui entuziasm tineresc” și, cu toate acestea la un loc, el face filosofie.

Să refacem tabloul situației de atunci. După plecarea lui Cioran din România, la sfîrșitul deceniului patru al veacului trecut, și pînă în acel moment, Noica mai tipărise vreo patru volume: Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou (1940); Două introduceri și o trecere spre idealism. Cu traducerea primei introduceri a Criticei Judecării (1943), Pagini despre sufletul românesc (1944), Jurnal filosofic (1944); alături de aceste opuri, mai publică o cărticică în 1962, text tipărit de revista Semne din Paris: „Fenomenologia spiritului de G.W.F. Hegel, istorisită de Constantin Noica” (Centre Roumain de Recherches, 119 p., prefață de Octavian Buhociu[3]). Aceste din urmă eseuri vor da mai tîrziu o parte din Povestiri despre om după o carte a lui Hegel (un volum pe care-l întregește acum Vlad Bilevsky cu o parte recuperată din Arhiva Fondului de urmărire penală – v. Pagini de filosofie, mai 2023).

Mărturisesc că nu am făcut o lectură paralelă a celor două variante ivite în 1962 și 1980, dar, în cartea publicată în 1980, Noica menționa următoarele în „Cuvînt înainte”: „A doua interpretare, «Povestea omului ca toți oamenii», care acoperă întreaga operă [a lui Hegel], a fost scrisă anterior, iar o încercare de editare în 1962, greșit întreprinsă, n-a avut urmare (s.n., ID).”[4]

În fața acestor precizări ușor esopice te cuprinde, poate nu numai pe mine, sentimentul unei descumpăniri. Ce să se ascundă în fundalul exprimării „încercare de editare” și „greșit întreprinsă”, devreme ce acele eseuri au apărut la Paris?! Era, presupun, o dorință împlinită, care a avut de trecut printr-o serie de avataruri, dacă nu eludăm vămile prin care a trecut manuscrisul pentru a ajunge în Occident. În anul apariției povestirilor sale hegeliene, 1962, Noica era în pușcărie, și nu știu dacă avea atunci vreo știre despre acest fapt.

Apoi, poate avînd în minte tocmai acest scenariu, la ce „urmare” făcea aluzie filosoful în 1980?! Despre ce fel de „urmare” poate fi vorba? Să fi vrut Noica să tipărească integral insolita exegeză imediat după părăsirea spațiului carceral și a întîmpinat vreo rezistență din partea regimului? E prea puțin probabil să fie invocate obstacole de o atare factură, căci, chiar după mărturisirile sale ulterioare, proaspătul reintrat în spațiul liber al României socialiste a fost lăsat – după 1965 – să zburde oarecum lejer (lesa puterii era însă deja pregătită) în ograda spiritualității românești, fiindu-i atent supravegheate nu doar gesturile sale culturale.

Să rezumăm însă unele lucruri simple în vreo două sau trei fraze. Opul despre Hegel tipărit de Noica în 1980 avea două părți/ interpretări: „Neobișnuitele întîmplări ale conștiinței” (p. 7–113) și „Povestea unui om ca toți oamenii” (p. 115–250). Iar din același „Cuvînt înainte” mai aflăm că autorul mai avea și o „a treia interpretare, tot completă, întreprinsă ca «Jurnal intim al conștiinței», a trebuit să fie lăsată la o deoparte” (s.n., ID). Este sigur că aceste pagini au fost puse „deoparte” de Securitate și ele au stat în arhiva acesteia pînă de curînd. Nu știu amănunte din istoria acestei deposedări de manuscris, dar, pînă voi ajunge să citesc paginile recuperate, mă întreb cum de i-au fost luate numai acele pagini. Să fi fost doar ele „periculoase” pentru regim, sau erau singurele pe care le-au găsit și pe baza cărora s-a alcătuit învinuirea lui Noica în fața instanței de judecată?

Precizăm, doar în paranteză, că raportul dintre Noica și regimul comunist a fost pînă acum abordat cu mult prea multă patimă, de la a considera că filosoful a fost un „tolerat” al puterii ceaușiste, o caracterizare îmbibată de ambiguitate, pînă la a spune că, prin lucrările lui, ar fi „cauționat” ideologia totalitară din România. Legat de aceste conexiuni, vom încercui mai încolo și alte ipostaze.

*

Să revenim însă la explorarea corespondenței, printr-un fel de slalom și du-te-vino între mesaje care vin dinspre cei doi actori, mesaje care să ne apropie tot mai mult de luminișul esențial specific acestei relații epistolare.

Cioran știa, cu siguranță, de acea lucrare apărută la Paris, dar și de cele anterioare ei. Să nu trecem însă peste unele amănunte pe care le întîlnim în paginile arhivei Securității, informații care iau forma unei „literaturi” securistice de-a dreptul delirant-aberante, cheia enunțurilor fiind aproape totdeauna raportată la ideologie. Față de acest text noician, care punea la lucru o hermeneutică insolită a operei Fenomenologia spiritului de Hegel – rînduri care bruiau complet capacitatea de interpretare nu atît a „surselor”/ informatorilor, cît a securiștilor – o „Notă” din 3 iunie 1969 preciza că avem de-a face cu o „lucrare cu conținut fascist, prin care încerca să reabiliteze ideologia fascistă și, împreună cu scrierea Anti Goethe, le-a citit în cadrul întrunirilor clandestine pe care [Noica] le-a organizat la Cîmpulung-Muscel”[5].

Tot din același document aflăm că, în 1956, ajutat de Mariana Parlier, „membră în așa-zisul comitet de ajutorare a românilor din exil”, Noica „și-a reluat legăturile cu legionarii trădători de patrie: Emil Cioran și Mircea Eliade, cărora le-a transmis scrierile sale dușmănoase, pentru a fi folosite în Occident ca material de ponegrire și propagandă împotriva RSR”[6].

Un fel de surpriză față de ceea ce credeam și știam pînă acum despre atașamentul românesc al lui Noica: informatorul „Al. Iliescu” declara, în septembrie 1969, că, întîlnindu-l pe filosof, acesta i-ar fi mărturisit că „a avut și el cerere de plecare, însă i-a fost respinsă, spunîndu-i-se că nu i se dă drumul din cauza convingerii că va rămîne în străinătate”[7]. Nota nu invocă faptul că Noica dorea să-și vadă copiii și fosta soție, plecați în Anglia din 1955, însă dezvăluie un lucru cît se poate de adevărat, care trimite subiacent la motivul deplasării în Occident: ar fi înaintat un memoriu în acest sens, în care explica faptul că îi era imposibil să rămînă acolo, căci era, preciza informatorul, „prin activitatea lui din ultimii ani, legat cu totul de limba și tradiția românească, gîndirea lui filosofică neputîndu-se dezvolta în afară”.

Noica n-ar fi pierdut prilejul atunci să-i precizeze lui „Al. Iliescu”, persoană care se pregătea să plece în străinătate, că – pentru cine se va interesa acolo de Noica – el „e foarte mulțumit de situația lui prezentă”: condiții de lucru excelente, publică nestingherit, tipărește cărți, poate își va construi chiar și o casă la Mogoșoaia. Îi recomanda aceluiași „informator” (pe care nu-l bănuia de acest statut) niște persoane în caz că va avea nevoie de ceva sprijin, după cum îl sfătuia să evite legătura cu acei români „care au rămas neschimbați în opiniile lor învechite și sunt încă înrăiți, citînd în acest sens, dar cu o nuanță mai slabă, numele Monicăi Lovinescu”[8].

Să spunem de pe acum ceea ce am subliniat într-un alt context. Noica nu era deloc un naiv, el știa că este permanent monitorizat de Securitate, care-l însoțea întocmai ca o a doua umbră a sa. O supraveghere ale cărei antene au ajuns, cred, să perchiziționeze, să răsfoiască și paginile pe care le avem, din 1990, incluse în Jurnal de idei (Ed. Humanitas). Nu vi se pare suspect faptul că în aceste varii notații răzlețe nu dăm absolut de loc peste mărturisiri intime, compromițătoare, făcute de filosof atunci cînd cobora în sinele său, poate chiar în cel mai adînc?! E vorba, cum spun editorii cărții (Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Sorin Vieru), de „notații cu caracter personal, autobiografic, însemnări de călătorie” (p. 6)

Fără să pun în scenă vreun proces de intenție, iau însă în calcul și o anume ocultare a unora dintre cele scrise de Noica în spațiul său intim, din varii motive, căci mă întreb ce se poate ascunde, dincolo de aspectul tehnic, sub formula „Text stabilit de” editorii mai sus numiți? Și asta în pofida acelor explicații, care ni se dau în „Nota introductivă”, privitoare la „Descrierea tehnică a caietelor și cronologie”.

Nu-i exclus ca, într-o bună zi, să avem pe piață un jurnal complet al însemnărilor lui Noica, unul care să includă informații pe care, acum, le bănuim și le presupunem virtual. De altfel, dacă reflectăm mai profund asupra a ceea ce înseamnă mărturisire care rămîne nescrisă mot à mot, negru pe alb, putem spune că scrierile tipărite de Noica includ și mărturisirile autorului, cele pe care nu a avut curajul – căci despre asta e vorba – să le formuleze ca atare. Din ceea ce povestește cu varii ocazii Andrei Pleșu, de pildă, aflăm că unul dintre principiile lui Noica se putea formula astfel: „Numai dacă nu joci, nu pierzi”. Dacă ne este limpede că filosoful a fost un jucător redutabil, nu prea înțelegem de ce doar cîțiva exegeți au forța critică de a încercui ceea ce a pierdut Noica, nu ideatic, ci moral și civic. Și tot din aceste relatări prin intermediari, în care nu cred nicio iotă, transpare imaginea unui Noica intransigent, cel care, atunci cînd cei din Securitate i-ar fi propus colaborarea în ultimii săi ani de viață (?), el le-ar fi tăiat-o categoric: „Dacă asta e condiția, mă întorc la Jilava!”

Nu am oare motive să mă întreb de ce Noica nu a lăsat scris aceste reacții ale sale față de puterea comunistă?! E drept că a avut, cum să spun?, un noroc istoric formidabil: scrierile sale erau rodul unei reflecții sincere, dar ele serveau de minune intereselor nu doar naționaliste ale regimului politic. La acestea adaug ceea ce am mai spus de mai multe ori: Noica, pe lîngă frica sa originară, suferea cumplit și de o frică dobîndită pe timpul încarcerării sale, chiar dacă mima o anume detașare și chiar jubilație stîngace.

*

Relațiile dintre Noica și Cioran, văzute nu doar prin schimbul de epistole dintre ei, sînt oarecum asimetrice, prin gradul de empatie, prin căldura și înțelegerea reciprocă pe care le exprimă. În perioada interbelică, prin receptarea scrierilor sale, cum spuneam deja, Noica îl admira necondiționat pe Cioran, pe care, cum paradoxal o spune, îl crede chiar dacă acesta minte. Recunoștea astfel implicit o anume identitate valorică a scrierilor lui Cioran, după cum nu era insensibil față de propriul discurs silogistic.

Lecţia lui Descartes – se vede limpede – era bine asimilată de Noica, profesional travestită și aplicată. Filosoful francez era, pentru el, un Profesor. Nu un simplu in-formator, ci un adevărat dascăl: omul care te învaţă să înveţi. Apropiindu-se și despărţindu-se cîtuși de puţin de spiritul cartezian, autorul lui De caelo era, credem, consecvent cu sine în ceea ce am numit dandysmul generației Eliade. De aceea rămîne de analizat cît raţionalism îi infuza gînditorul Descartes, de vreme ce, într-o scrisoare din 20 sept. 1939, trimisă de la Sinaia, el îi scria lui Cioran: „De raționalism poate încep să mă îndepărtez în parte și datorită experienţei franceze; dar «melancolia categorială» dă o expresie atît de fericită amestecului aceluia de tristeţe și luciditate ce mă stăpânește uneori…“[9] (nu intrăm acum în bolgiile despărțirii de un anume cartezianism, chiar al împotrivirii față de acesta, cumva la semnalul profesorului Nae Ionescu).

Dar Noica se poziționa și în raport cu vertijurile pe care le cunoștea istoria la începutul deceniului cinci al veacului trecut. La 5 ianuarie 1940, cînd Cioran se afla deja la Paris, Noica îi scria acestuia că încerca să se scuture de anemia lui existenţială fie prin evadarea spre lumi teutonice, fie printr-o „răfuială cu prezentul prin scoaterea unei reviste intitulate «Adsum». E o mărturie de prezenţă pe care vreau să o dau, pentru uzul meu, lumii de aici. Simt că tot ce se întîmplă mă împacă cu istoria, pe care în sfîrșit o simt dacă nu o și înţeleg”[10].

Pentru acel interstițiu istoric, e interesant și deloc surprinzător instant-ul pe care-l livrează o scrisoare trimisă din Paris de Eugen Ionescu lui Ionel Jianu (9 ian. 1938), unde, în termeni vituperanți, descrie sumar imaginea tandemului Noica-Cioran: „Îmi vorbeşti de actele gratuite ale lui Dinu N. Nu l-am mai văzut de loc pe-aici. Cunoscînd «violenţa» sentimentelor mele împotriva «ideilor» (vai) lui, nu a mai căutat, probabil, să mă vadă. Am auzit însă că face fel de fel de isprăvi «căpităneşti». E în mîinile acelei coropişniţe demonizate de Cioran şi nimeni nu-l mai poate scoate de acolo. De altfel (regret că nu-ţi pot spune mai multe) nici eu nu ştiu ce să mai aleg”^[11].

Să fac aici o paranteză prin care să recuperez ceva din plasma sau substanța contextului. În delirul istoriei anului 1940, cînd oamenii nu voiau să se înţeleagă şi să se împace cu veacul lor, Noica face, într-un fel, figură de înţelept care predică ușor ostentativ în Agora. Un tînăr filosof cuprins de asceză morală, un fel de Alioşa Karamazov la modelul căruia însuşi se raportează. Ironic, cumva detaşat de istoria măruntă – cea făcută de plutonieri, cum ar zice Cioran – şi gata să-i ierte derapările, claustrat oarecum în ecluza unei etici stoice, dar nu resemnat, ci dezgustat şi revoltat de atitudinea celorlalţi, de acel „noi” în care se include, retoric, şi pe sine: „faliţii tuturor experienţelor individuale”, „stăpîni ca şi absoluţi pe rosturile mici”, incapabili însă de o viaţă cuviincioasă, profesionişti ai tuturor păcatelor.

Era un noi sub coaja căruia se ascundea fantoma colectivităţii, a maselor crezute măsură a desăvîrşirii. Conducea la această eroare amestecul aritmeticii, al cantitativului în zona spiritului, adevăr strîmb și manipulant venit dinspre teoriile globalizante ale totalitarismului. Mase care, în fapt, erau cufundate într-un semianonimat, paralizate de scandalul istoriei (care se făcea, desigur, prin ele), incapabile să strige: Suntem de faţă. Acele existenţe colective pierdute în păcate, nesincere şi neinteresate de cunoaşterea de sine, greoaie şi apatice, împinse înainte de istorie, de curenţii evenimentelor al căror sens profund le scapă – iată ceea ce-l scandaliza pe Noica şi-l făcea să strige asurzitor de încet, în surdină: Sunt de faţă![12]

Și tot atunci, răspunzînd la interpretarea pe care Șerban Cioculescu o dădea Jurnal-ului filosofic (1944) și vrînd să încercuiască identitatea sa ideatică și stilistică, Noica îi spunea acestuia (într-o scrisoare din 12 VIII 1944) că nu practică „un «trăirism» gen Cioran”, ci tinde „către o problematică a devenirii gen – Hegel (s.n., ID)”[13]. Iată: genul proxim Hegel, după care, tîrziu, cum știm, va urma diferența specifică: în locul Sfintei Treimi (teză-antiteză-sinteză), va face funcțională, pentru discursul asupra devenirii întru ființă, Sfînta Pătrime (temă-antitemă-teză-temă).

[1] Cioran, Opere, II, Publicistică, manuscrise, corespondență, București: Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Ediție îngrijită de Marin Diaconu, 2012, p. 1369; cităm din sursă doar prin indicarea paginii în paranteză; cele cincisprezece scrisori trimise de Noica (din 4.VIII.1931 pînă în 16.III.1940, la o zi după moartea lui Nae Ionescu) sînt reproduse între paginile: 1369–1457.

[2] Cioran, Scrisori către cei de-acasă, Ediție, note și indici de Dan C. Mihăilescu, București: Editura Humanitas, 1995; vom trimite la această sursă prin indicarea paginilor între paranteze.

[3] Este vorba de un filosof al istoriei, etnograf și folclorist român (1919–1978), care a trăit în Franța și Germania. A fost secretar general al Centrului românesc de cercetări din Paris, a editat și condus revista de gîndire, artă și literatură Semne (1960–1963).

[4] Constantin Noica, Povestiri despre om după o carte a lui Hegel, București: Ed. Cartea Românească, 1980, p. 5; scriind un comentariu într-o atare regie discursivă, modelul la care se raporta Noica era, după cum povestea Alexandru Paleologu, eseul insolit al lui Charles Lamb, Povestiri după piesele lui Shakespeare (v. Tales from Shakespeare, 1807, scrisă împreună cu sora sa, Mary Lamb). Voia, altfel spus, să dea la iveală un fel de o mie și una de nopți filosofice desprinse din Fenomenologia spiritului de Hegel.

[5] v. Constantin Noica în arhiva Securității”, selecția, prezentarea și îngrijirea documentelor de Dora Mezdrea, Humanitas, 2009, p. 81.

[6] Ibidem, p. 81–82.

[7] Ibidem, p. 84.

[8] Ibidem, p. 85.

[9] v. Dilema, an V, nr. 256, 19–25 dec. 1997.

[10] Ibidem.

[11] cf. Literatorul, II, nr. 8, 28 februarie 1992.

[12] Am comentat contextual în altă parte rostul Revistei Ad sum, despre care am vorbit pe îndelete și cu Mitropolitul Antonie Plămădeală. Resping și acum conjecturile, prezumțiile pripite făcute de Zigu Ornea în Anii treizeci. Extrema dreaptă românească (1995).

[13] v. Dilema, an V, nr. 256, 19–25 dec. 1997.