„Conștiința neantului pe care o aveau cei doi îi făcea să surâdă”

dialoguri în cadrul Colocviului Național Zilele Poeziei „Iustin Panța”, ediția a XV-a

Dumitru Chioaru: Avem câțiva invitați speciali din țară: Al. Cistelecan, Nicolae Oprea, Adrian Alui Gheorghe, Alexandru Uiuiu, Aurel Pantea, trebuie să ajungă acum și Radu Vancu, în primul rând, oameni care au scris despre opera lui Mircea Ivănescu, despre opera lui Iustin Panța sau despre operele amândurora. Dintre cei prezenți cel mai autorizat să vorbească despre opera lui Mircea Ivănescu este Al. Cistelecan, iar dintre cei tineri, discipol al lui Ivănescu, este sibianul Radu Vancu. În privința lui Iustin Panța, care nu se bucură de atenția critică pe care o merită, îi avem aproape pe Nicolae Oprea și pe Alexandru Uiuiu, cel din urmă, prieten bun al lui Iustin, este cel care a păstrat foarte bine memoria lui Iustin, a avut grijă să apară și volumul cu care trebuia să debuteze Iustin Panța, iar acum scrie un roman cu numele Iustin. Ca și la celelalte ediții, am invitat alături de noi oameni care l-au cunoscut pe Iustin; Adrian Alui Gheorghe este unul dintre acei oameni, unul dintre prietenii care l-au văzut pe Iustin la Neptun înainte de nefericitul eveniment. Mulțumesc, de la început, tuturor prezenți în această seară, fie că au venit din Sibiu, din apropiere sau de la distanțe mai mari. Mă opresc aici și îi dau cuvântul lui Al. Cistelecan să deschidă masa rotundă.

Al. Cistelecan: Nu știu acum dacă relația maestru-discipol, cea dintre Mircea Ivănescu și Iustin Panța este chiar una exemplară, dar este un bun caz de a se porni discuția pentru o astfel de relație. Mircea Ivănescu a avut foarte mulți discipoli, probabil pentru că modul lui de a scrie a devenit un mod viral, l-a preluat toată lumea. Sigur, nu imediat ce Mircea Ivănescu și-a publicat primele cărți, dar mă gândesc că până și temperamente total opuse structurii foarte rarefiate a lui Mircea Ivănescu, cu pulsul, cel puțin aparent, foarte scăzut, temperamentele acestea intempestive, vulcanice, începeau să sufere de o cădere tipic mirceaivănesciană. Era muzica aceea leneșă, care mai degrabă te adormea înainte să te lase să înțelegi. Dacă bine îmi aduc aminte, contextul în care s-a produs ciocnirea dintre discipol și maestru – întâlnirea aceea, cartea care s-a realizat până la urmă, duelul acela – a fost provocat de Iustin. Cred că a fost un gest și de generozitate, poate și de enervare, de exasperare. Am impresia că Mircea Ivănescu era într-o tăcere mai prelungită. Și nu știu cât de motivată sau de nemotivată. Mircea Ivănescu putea să tacă oricum, că ar fi fost la fel de motivată și de imotivată oricum, dar cred că Iustin a încercat să-l scoată din felul acela de amorțeală sau de tăcere și l-a provocat cu un proiect. Practic, Iustin așa s-a și gândit, la un proiect, pentru că fiecare parte are o schelărie pe care e construit și are o desfășurare, cu o dialectică a ei, care duce cu gândul la o construcție. Nu știu cât de premeditat este un astfel de proiect, pentru că spontaneitatea lui imaginativă e de necontestat. Cred că așa a fost: l-a provocat pe Mircea Ivănescu la un duel și i-a propus o tramă care era luată, oarecum, din poezia lui Mircea Ivănescu. Eu cred că practic a fost un eșec încercarea lui Iustin. Pentru că, deși Iustin era, în fond, un melancolic și un contemplativ, nu se potrivea nicicum cu Mircea Ivănescu și cred că oricine ar fi încercat să-l hărțuiască pe Mircea Ivănescu o făcea degeaba. Cred că viața lui Mircea Ivănescu, nu poezia lui – că asta era evident –, era un fel de recitativ poetic neîntrerupt pe parcursul căruia poetul mai ațipea din când în când. Și atunci, ca să poată fi reluat, avea nevoie de un bobârnac, iar atunci poezia începea ca și cum nu ar fi fost nicio pauză. Iustin i-a propus schema, trama, ca să zic așa, dar Mircea Ivănescu fugea cu fiecare poezie de ceea ce îi propunea Iustin. Cel care ținea de firul acesta, să-l înnoade, să-l reînnoade, a fost Iustin. Mircea Ivănescu de fiecare dată destrăma firul pe care-l propunea Iustin. Și, deși avea nevoia întotdeauna de un impuls, după cum el însuși mărturisea, de un citat, de o referință de care să se agațe, practic ele foloseau doar așa, ca o ceașcă de cafea pusă pe masă. Pentru că oricât de străine au fost motivele acestea, luate din toate părțile, de la Rilke până la Vancu, Mircea Ivănescu tot despre el scria; nu îi puteai băga în cap nimic, orice ofertă de citat, ca pretext de început i-ai fi putut oferi. Și așa se întâmplă și în cartea pe care a scris-o cu Iustin, așa se întâmplă și în cărțile pe care le-a scris cu doamna Braga. Și doamna Braga, ca și Iustin, încearcă să țină firul convenit inițial, probabil. Și Mircea Ivănescu fuge de fiecare dată de pe firul stabilit, ceea ce e probabil provocator pentru concreator. El trebuie să reînnoade mereu firul acesta care se pierde. Dar viteza imaginativă a lui Iustin era alta, un fel de viteză a patra, a cincea, pe când cea a lui Mircea Ivănescu era adusă, aparent, viteză zero. Asta – cel puțin sub aparență. Pentru că Mircea Ivănescu era un imaginativ, se vede cum în fiecare poezie el construiește sau în jurul unui simbol absent sau în jurul unei metafore absente. Dar aici cred că era tehnica lui pe care niciun discipol nu a mai reușit să și-o însușească. Mircea Ivănescu are o strategie mai ciudată: cu cât imaginea este mai șocantă, mai încărcată de angoasă, cu atât o face să nu se vadă. Și viteza cu care fanda Iustin se lovea de lâna imaginativă, ceremonială a lui Mircea Ivănescu, de aceea zic că a ieșit o carte în două viteze. Am spus că a fost un eșec, numai că mă refer la un eșec plăcut. Cu atât sunt mai de admirat aceste relații maestru-discipol, cu cât cei doi nu se potrivesc temperamental, cu cât sunt caractere imaginative total opuse, cu cât unul ar fi provocat trăsnete și fulgere, iar celălalt, chiar dacă ar fi avut în fața lui un vulcan, l-ar fi liniștit ca pe o pisică. Cred că acesta este și farmecul relației, la fel și rezultatul ei. Eu cred că nu discipolul, ci maestrul era cel neascultător, pentru că Mircea Ivănescu nu putea vorbi decât despre obsesiile lui, deși întotdeauna dădea impresia că pornește de la ofertele pe care i le făcea Iustin.

Ioan Radu Văcărescu: Eu nu mă așteptam la așa ceva din partea lui Al. Cistelecan, dar, ca întotdeauna, te surprinde, te încântă și te enervează. Ce mai e de spus după o astfel de abordare? Mă așteptam la o cu totul și cu totul altă perspectivă. Sunt încântat, pentru că are dreptate. La urma-urmelor, ucenicul acela vrăjitor, neascultător, sâcâitor, era de fapt maestrul. Al. Cistelecan a scris câteva prefețe, postfețe, articole (referitoare la M. Ivănescu, n.r.) și așa mai departe, dar perspectiva aceasta este cu totul nouă și sunt încântat că așa este. Poate despre discipolatul acesta și Radu Vancu ar avea multe de spus pentru că, până la urmă, Mircea Ivănescu a avut doar doi mari discipoli, Iustin Panța și Mircea Ivănescu. Cu doamna Braga cred că a fost o altfel de relație, mai degrabă un parteneriat, un fel de solicitare.

Rodica Braga: Nu a fost nimic altceva decât o întâmplare. Domnul Ivănescu a fost cel care a vorbit cu Mircea, soțul meu și de aici a început dialogul acesta care, la început, nici nu m-am gândit că se va finaliza într-o carte. A fost așa, la mare interval de timp, din 1983 până în 1986 până când am dat cartea la (Editura) Dacia. Și m-am trezit cu cartea în brațe, nu am fost puși să corectăm, să revedem nimic. Volumul doi a apărut după anii 2000, pentru că îmi rămăseseră mie în portofoliu o mulțime dintre poezii.

Ioan Radu Văcărescu: Este o mare deosebire. Când au scris Roman-ul rusesc a durat câteva luni, puține luni. Iustin mergea și își ducea textul și nu pleca până nu era gata și replica. În orice caz, paginile din Roman rusesc scrise de Iustin sunt între cele mai bune pagini scrise de el.

Al. Cistelecan: Puține din piesele lui Iustin ar putea fi scoase de acolo și să funcționeze ca poeme autonome. Pe când la Mircea Ivănescu mai toate. De unde se vede că Iustin ținea firul.

Rodica Braga: Domnul Cistelecan are dreptate când spune că Mircea Ivănescu avea nevoie de câte un bobârnac. Aceste poeme pe care le publicați acum în Euphorion (n. red.: poemele nu au mai intrat în sumarul revistei din cauza neînțelegerilor legate de drepturile de autor) și care au fost dedicate lui Mircea (n. red. : Mircea Braga) așa au fost scrise: el venea și spunea în redacție: „Dați-mi un titlu”, „Dați-mi un cuvânt, o idee” și-atunci pleca, scria poemul și venea înapoi.

Radu Vancu: Aș încerca să vorbesc despre relația dintre ei doi, mai degrabă decât despre relația mea cu Mircea Ivănescu, pentru a mă adecva temei. Ce era păcălicios la Mircea Ivănescu e că el niciodată nu-și asuma postura de maestru: nu era indicativ, nu era pedagogic, nu-ți făcea listă de lecturi; îți citea textele și-ți spunea ce crede despre ele, dar nu într-un fel care să-ți arate calea către poezie. El nu-și asuma asta. Însă era atent la tot ceea ce faci, la toată gesticulația ta. Într-o zi eram la el acasă și a venit și Iustin care i-a făcut, la un moment dat, o declarație de dragoste, pot să zic, lui Mircea Ivănescu, foarte lirică și intensă și apoi a plecat. Mircea Ivănescu era foarte fericit. În primul rând fusese foarte răcit înainte și acum se reglase cu declarația asta, dar spunea: „Ai văzut ce control lingvistic avea? A folosit cuvântul «declarativ»”. Iustin spusese: „Nu sunt un tip declarativ, dar cu toate astea…” și a urmat declarația și a făcut-o ca și cum ar fi citit un poem. Și era foarte bucuros de controlul acesta lingvistic pe care Iustin l-a avut într-un moment foarte tensionat sufletește. Atunci a fost unul dintre momentele în care s-a văzut foarte clar cât de atent era la emisia de text pe care o produceai, chiar și în circumstanțe din acestea foarte intens tensionate. Și într-adevăr, cum constata domnul Cistelecan, Mircea Ivănescu nu încerca să facă un racordaj al temperamentelor sau să-l convingă pe celălalt de superioritate unui anumit tip de a privi lumea. Avea capacitatea asta enormă de a se pune pe aceeași lungime de undă cu aproape oricine și reușea să descătușeze în celălalt, indiferent de lungimea de undă, un anume tip de creativitate. În relația cu Iustin a fost aproape miraculos. L-a făcut încă de la început pe Iustin Panța să devină ce era, ceea ce Iustin era de la bun început, fără ca el să știe. Se vede foarte clar dacă este să compari ceea ce ar fi trebui să fie volumul de debut al lui Iustin Panța cu ceea ce a fost volumul de debut al lui Iustin Panța. Dacă este să compari volumul, foarte bun de altfel, reconstituit de Alexandru Uiuiu, cu debutul real al lui Iustin Panța e foarte simplu să vezi cum l-a intuit Ivănescu pe Panța din acele poeme care constituiau volumul prezumtiv de debut și cum l-a făcut să meargă către acel volum cu care Iustin Panța a debutat. Avea vocația de moașă, ca să zic mai simplu. Ceea ce e, firește, știm de la Socrate încoace, e mai greu să faci. Nu era un maestru neapărat, dacă e să ne gândim la Nicolae Breban la maestru apodictic, dictatorial și așa mai departe, dar care nu reușește să producă discipoli. Era mai degrabă o moașă, ceea ce e mult mai pretențios. Poate asta explică și de ce față de maestrul Mircea Ivănescu nu au existat rupturi majore pentru că de maeștri mai și trebuie să te rupi, dar de moașe nu. Cu moașa poți continua toată viața în relații bune, fără să simți nevoia rupturii. Nevoia rupturii o simți atunci când e vorba de un dialog polemic, agonal, de o tensiune. La el nu simțeai asta.

Ioan Radu Văcărescu: Iustin asta spunea tot timpul: Ivănescu e o școală de gândire, nu o școală de tehnică poetică, adică o școală de a vedea lumea și reprezentarea ai în textul poetic, mai degrabă decât ca tehnică. Mai mult decât atât, Ivănescu era un poet de factură anglo-saxonă, idealul lui, știm cu toții, erau marii poeți americani. Eu cred că el reprezenta o școală de gândire. Să fim serioși, nici Radu Vancu nu scrie ca Ivănescu, nu are în scris aproape din tehnica poetică ivănesciană, deși Radu este și el, de factură poetică anglo-saxonă și discipol al lui Ivănescu.

Mircea Braga: Mi-ați provocat imaginația. Dacă Ivănescu ar fi fost în sală să asiste la discuția asta, a doua zi dimineața, întâlnindu-ne la redacție și noi întrebându-l „ce zici de întâlnirea de aseară?”, cu zâmbetul lui, strecurat pe sub ochelari, dar și cu fina lui ironie bine cunoscută ar fi spus doar atât: „Știi, domnule Braga, nu s-a pronunțat cuvîntul geniu”.

Adrian Alui Gheorghe: Eu am avut parte de o surpriză foarte plăcută recent, când la Piatra Neamț am organizat un festival de poezie tânără, am observat influența lui Mircea Ivănescu la cei foarte tineri. Au fost un recital a cincisprezece poeți din generația 2000+ și am auzit vocea lui Ivănescu în versurile lor. Influența lui Mircea Ivănescu este foarte pregnantă, zic eu, în cadrul poeților care vin din urmă. Există, în literatură română, un dialog intern, văzut sau nevăzut, între generații, iar discipolatul trece peste generații.

Aurel Pantea: Vă mărturisesc dintru început că nu cred în ideea colaborării, îngemănării a două spirite creatoare, deși această practică a creației este funcțională sau a încercat să fie funcțională în toate artele. Dacă e să ne gândim la ideea lui Van Gogh de a crea o confrerie de pictori din care să se nască un singur spirit creator, prin participarea sau coparticipare tuturor celorlalți. Dincolo de accidentele generate de personalitatea conflictuală a lui Van Gogh, genialoid într-o instanță, ideea a rămas un răsunător eșec. A existat un alt moment în literatură, de data aceasta, în care s-a încercat aplicarea acestei idei – generale – a unui spirit creator prin participarea altor două spirite creatoare diferite. E vorba de „Câmpii magnetice”, cartea foarte cunoscută a lui Philippe Soupault și André Breton. În mediul suprarealist, lucrurile puteau să meargă bine și cartea despre care v-am amintit, scrisă de cei doi, este funcțională poetic. Problema care se pune în cadrul unor îngemănări a două talente, a două vocații, este una de tip auctorial: cine este autorul unei poezii născută din colaborarea, să zicem, dintre Mircea Ivănescu cu Rodica Braga sau cu Iustin Panța? Există, în ce mă privește, în cazul spiritelor creatoare, ceva ireductibil. Și în funcție de această realitate ireductibilă prezentă în fiecare cele două spirite creatoare, acestea pot fi cel mult paralele. Există, se pot influența și una dintre cele două spirite să fie mai puternică, mai imperială, să-i zic așa, și să poată să o determine pe cealaltă. Dar a concepe sau a avea ideea că din două spirite creatoare diferite se poate naște un al treilea, comun celor două, este o foarte drăgălașă prostie. Ca să vedeți, în ceea ce privește discipolatul lui Iustin Panța, știu foarte puține lucruri, dar din mărturisirile lui, nu cred că spiritul poetic al lui Iustin Panța a avut un moment de obediență față de spiritul poetic al lui Mircea Ivănescu. Iustin era o natură extrem de puternică, rebelă, dar a devenit de o rebeliune blajină. În blajinătatea sa, a omului și a poetului Iustin Panța, se citește, se poate descoperi o natură dramatică cumplită. Pentru că dacă citești poeziile lui Iustin Panța cu atenție, bagi de seamă, și aici se apropie de Mircea Ivănescu când dincolo sau în suma imaginilor, sau în babilonia imaginilor sau în comportamentul poetic în ultimă instanță, funcționalitatea tuturor acestora este de a acoperi neantul. Fastul imaginilor din poezia lui Mircea Ivănescu, faptul că un poem din Mircea Ivănescu poate începe din orice moment, poate fi scris, poate fi citit sau receptat din orice moment al discursului, spune ceva despre scepticismul, despre necredința celor doi poeți, și a lui Iustin, și a lui Mircea Ivănescu, în existența unei substanțialități a lumii. Pentru că nu există substanță; realul lor este fantasmatic, este subtil, este, cum spunea Cistelecan despre Mircea Ivănescu, rarefiat. În atmosfera acesta rarefiată, cel care își trimite cel mai frecvent semnalele, antenele, este nimicul, un nimic captiv, receptat de cei doi poeți cu o disponibilitate a fastului poetic, a unei sume de imagini, practic infinite. Nimicul lor este, practic, inepuizabil. La fel de inepuizabilă este și disponibilitatea lor de a-l sesiza. Cred că segmentul acesta, conștiința neantului pe care o aveau cei doi îi făcea să surâdă.