Corespondența lui Vasile Băncilă cu Basil Munteanu (I)

Viața ca un lung armistițiu. Dacă începuturile schimbului epistolar dintre Vasile Băncilă și Lucian Blaga stau sub semnul protocolarului, corespondența cu Basil Munteanu este, din capul locului, una familială. Fostului coleg de liceu de la Brăila, el se adresează camaraderește încă din prima scrisoare („Dragă Muntene!”, după aceea: „Dragă Pusi”), una nu prea lungă, dar cu o oarecare elaborare. Face trimitere la caracterul prietenului său și apreciază primordial sinceritatea, iar după ce îi spune că-i cade bine plecarea lui la Paris, la Școala Română de la Fontenay-aux-Roses, condusă de Nicolae Iorga, Băncilă adaugă: „Poți să nu fii deloc patriot și, cu toate acestea, să te doară ruperea de țara ta.”[1]

Să spunem de pe acum că cele 178 de epistole trimise și primite de cei doi camarazi au drept capete de pod: 22 noiembrie 1922–1 februarie 1940. Dintre acestea, 117 aparțin lui Băncilă. Cum observă și Zamfir Bălan, cel ce îngrijește această corespondență, scrisorile amîndurora au o dublă calitate: au o indiscutabilă dimensiune estetică și totodată alta documentară.

Debutînd ca poet, Vasile/ Basil Munteanu (1897-1972) s-a dedicat apoi cercetării literaturii, avînd ca magiștri pe Charle Drouhet, în România Mare, și Paul Hazard, în Franța. Merită amintită exegeza lui fundamentală Panorama de la littérature roumaine contemporaine (1938), tradusă în multe alte idiomuri, cea mai cunoscută istorie a literaturii române în spațiile culturale de aiurea.

*

În cele ce urmează, vom rămîne cu analiza mai mult pe corespondența redactată de Vasile Băncilă. Ca stil și conținut, scrisorile lui se aseamănă mult cu cele expediate lui Blaga, în vreme ce Basil Munteanu pare să joace rolul unei sosii blagiene, prin modul ușor evaziv și scurt în care se adresează prietenului său, în epistole laconice care vin de la o persoană mereu grăbită și aferată.

Fundalul compozițiilor lui Băncilă nu putea fi altul decît acela pe care-l știm cel puțin din duetul cu Blaga: vitregia unor strări existențiale care-i induc un fel de agonie intelectuală, împidicîndu-l astfel să citească și, mai ales, să scrie și să studieze. Faptul că soarta îi este potrivnică nu-l dezarmează însă total pe tînărul profesor de filosofie, chiar dacă vorbește de personalitatea sa virtuală sau de o „înțelepciune anonimă” ce l-ar caracteriza.

Vasile Băncilă își exprimă, încă de acum, acele atitudini care-i caracterizează nucleul dur al persoanlității sale. Ceea ce trăiește pare de tot congruent cu felul în care concepea ideea de destin în studiul Duhul sărbătorii. E drept că este prea devreme cuprins de un soi de resemnare: „M-am obosit, mi-e lehamite, mai bine depun armele. Pentru totdeauna sau pentru un lung armistițiu care poate conduce la orice” (Bacifalu, 26 iulie 1926, p. 85). Este mărturia sa după ce absolvise un an la școala din Franța condusă de Iorga, într-un moment de cumpănă pentru sănătatea familiei sale.

*

Se consumă acum niște „tendințe de absolut risipite pe un fond de totală relativizare” (p. 9). Credința în Dumnezeu, firea de creștin autentic a lui Băncilă îl fac să reziste și să aibă o detașare senină față de complicatul mecanism al împrejurărilor prin care e nevoit să treacă. Zamfir Bălan surprinde fidel ambivalența personalității lui Vasile Băncilă, care, mai cu seamă în perioada tinereții, „s-a situat la cumpăna dintre condiția pur vegetativă (în sens filosofic) a omului patriarhal și tendința de ieșire din realitate, specifică omului modern” (p. IX).

Vasile Băncilă de acum, din anii de început ai deceniului trei ai veacului trecut, este cel de totdeauna, un „filosof elegiac” nu de puține ori „stropșit de împrejurări”: „Tot ce vreau e liniște și o mare bibliotecă” (p. 14), și asta într-o viață care dacă are ceva din plin, acestea sînt idealurile, iar singura durere fără leac este cea: metafizică. Peste toate însă se ridică, paradoxal, „ceva morbid, uneori extrem de frecvent și întotdeauna nebănuit din afară: «pentru ce?»”, iar asta fără să amestece „intuițiile metafizice cu imperativele practice, mai ales cele morale” (p. 15).

Tot așa ni-l arată și o scrisoare din toamna lui 1923, cînd amintește de tortúrile metafizice ale lui Vasile Munteanu, stări pe care Vasile Băncilă afirmă că a început să le rezolve: „Simplu și sigur: prin metoda imbecilizării à la Pascal. Însă fără corectivul de înnobilare religioasă al acestuia. Cine mai caută absolutul în metafizică e un guguman” (p. 30, s.n.).

„Scrisori din via mea”. Registrele corespondenței au o evidentă diferență specifică. Dacă Vasile Băncilă vorbește mai cu seamă despre sinele său, cîteodată chiar și despre sinele cel mai adînc, Basil Munteanu se refugiază cu povestea nu în „se”, nu în „bîlciul sufletului” său, ci narează laconic formulînd enunțuri privitoare la cariera lui, lăsînd impresia, cum precizam, a unui om peste cap de ocupat și cuprins nu doar de entuziasm creator („Dar o să crăp de atîta carte”, p. 17), ci și de ceva apatie. Pusi, cum îi mai spune, este deseori gratulat cu epitete îngroșate, i se atribuie chiar o scuză de poet care spune totul de la început, sau altădată sesizează un prea greu de descifrat „lirism al depărtării”, sentiment care-l bîntuie însă mai degrabă pe Băncilă, cel care probează episodic chiar și o rețetă teribilistă: „Ce plăcut e să scrii cum îți vine și despre tot ce-ți trece prin cap” (p. 11).

E drept că o dată îi spune în glumă lui Munteanu: „Tocmai meditam o scrisoare bine simțită, compusă, de la început și pînă la sfîrșit, numai cu înjurături la adresa ta cu scopul de a-ți sparge constipația ta epistolară” (p. 23). E aici și un imbold pentru revolta de estet pe care Băncilă ar dori să o aibă bunul său prieten. Voalat sau nu, cei doi au joviale și arțăgoase, chiar sublime înțepături, mici reproșuri cu iz de șotron. Și toate aceste gesturi, făcute într-un plan metatextual, reglează cumva subteran metabolismul reciproc al corespondenței.

Este evidentă astfel o oarecare ostentație în stilul epistolelor lui Vasile Băncilă, efect împlinit în mare parte pe seama a ceea ce el însuși numește funcția biologică a unei scrisori.  Ține cu tot dinadinsul să facă literatură în scrisori, e drept, de bună calitate, căci acestea poartă amprenta unor formulări deopotrivă indelebile și indeniabile. Vorbește și scrie ca un artist, abordează fie și în treacăt subiecte grave, cum ar fi, de pildă, biografia antropologică a dealului și a podgoriei (v. p. 42-50).

Vasile Băncilă face un binemeritat elogiu al dealului, cu metafizica lui sufletească și cu darul natural pe care-l are de a ne pregăti nu doar pentru viață, ci și pentru moarte. Relevă sentimentul singurătății și singularității acestei insolite forme de relief – „formă primitivă de viață umană”. „La deal, spune Băncilă, eu simt nevoie să mănînc cu linguri de lemn din strachină, stînd jos pe pămînt, la o masă rotundă, mică, pe trei picioare – mîncăruri simple, țărănești. Pînă și cămăși de pînză de casă aș vrea să port vara acolo. Și să stau într-o casă veche, bătrînească, cu gospodărie mare. Toate astea, de la lingura de lemn și cămașa de pînză țărănească sunt pentru mine tot atîtea puternice sugestii, cari mă duc în lumea primei copilării, cînd am trăit așa și, mai important, în lumea arhaică a vieții sănătoase de demult și în atmosfera istorică a vieții de odinioară a neamului nostru…”  (p. 45).

Ori expresiva fișe caracterologică făcută lui Munteanu-tatăl, în care descoperă un ins cu o seducătoare „sănătate etnică”, așa cum constata Băncilă și la prietenul lui, Ion Chinezu.

Sau se întreabă la un moment dat dacă intelectualul român manifestă o tendință socială de pesimism, comportament despre care știa multe de la Schopenhauer, filosof cu sîrg studiat și cu intenția de a da din opera lui chiar un doctorat. Ajunge chiar la o frumoasă aproximație, spunînd că: „se cheamă intelectual acela care a înțeles cel puțin din adevărul vieții încît să se îmbolnăvească nițel sufletește…” (p. 9).

*

În replică, stilul lui V. Munteanu, cum semnează de mai multe ori, este frust, scrisorile sînt scurte și elaborate parcă în fugă. Îi recunoaște lui Vasile Băncilă dexteritatea de a mînui fraza, de a face cîteodată din epistolă o „simpatică disertație, pe care am gustat-o, am invidiat-o și am ironizat-o totodată” (p. 10), în vreme ce el, Munteanu, a „pierdut secretul expansiunilor epistolare” (p. 6), sau alteori se găsește „în detestabile condiții de spirit” (p.10).

Dincolo de elementul biologic, prietenia și corespondența dintre V. Băncilă și V. Munteanu au un caracter etic și estetic, trăsături marcate ici și colo cu pigmenții unei ironii aristocrate. Cei doi sînt puri și simplii, sinceri fără rezerve, se flatează dezinteresat și se critică adolescentin.

Vasile Băncilă este organic, substanțial legat de viața la țară, loc unde trebuie să stea cel puțin vara, altfel va începe „anul următor bolnav sufletește”. Opțiunea lui este ireversibilă: „Un om întreg trebuie să trăiască și viața de țară, și cea de oraș. Dar simt și ceva mai special că, de la o vîrstă mai înaintată, nici n-aș mai putea sta la oraș. Cu zece, cincisprezece ani înainte de sfîrțitul vieții, vreau să mă așez la țară și să nu fac nimic. Să nu mai am nici o funcție publică și să nu mai citesc nimic. Doar să călătoresc din cînd în cînd. Iar încolo – să contemplu. (…) Toate ca toate, dar vreau să-mi menajez sfîrșitul vieții. Nu vreau să fiu un posedat, cum sînt toți oamenii, pînă în clipa cînd mor. Vreau să mă pregătesc încet pentru moarte, să știu că mor” (15-30 septembrie 1924, p. 45-46; s.n.).

Vasile Băncilă avea atunci 27 de ani. În această scrisoare de „descriere, vis și autoironie”, „îndoit sufletește”, el este obsedat de viața trăită din plin, de „trăirea simultană a unei realități unice”, dar nu-i scapă nici felul în care „chiriașul” din el, cel uitat de Dumnezeu pe meleagurile acestea, ar vrea să părăsească această lume.

Comentează cu anticipație viața lui și speculează duios clipele cînd nu va mai fi. Descrie ce casă grozavă își va construi pe deal, tocmai pe ruinele casei unui boier legendar: „De aceea, retras acolo, plagiind ideea lui Daudet, vă voi scrie vouă o modestă carte drăguță: «Scrisori din via mea»…” (p. 49; aluzie la Scrisori din moara mea). Aici unde, în apusul vieții, vor veni prietenii și prietenele la un banchet sau pique-nique metafizic, vor fi veseli și triști, filosofi și primitivi, cu nostalgia trecutului sau cu optimism copilăresc, „armonizînd din ce în ce mai mult sensurile vieții – vom aluneca încet pe făgaș și ne vom pregăti pentru ultima și cea mai mare minune…” (p. 50).

Vasile Băncilă își aduce aminte de o idee a lui Schopenhauer, și anume că omul nu ar trebui să moară înainte de a împlini 100 de ani, mai exact, să nu moară înainte de a dispărea din el dorința de a trăi, natural, nu „fictiv, nu prin romantism ori disperare”. E firesc ca omul să moară, spune tînărul Băncilă, „cum cad frunzele după ce s-au uscat. Numai gîndul total depersonalizat și înțelept să mai trăiască în el” (p. 46).

Ceea ce nu se întîmplă dacă nu ai avut o viață îndelungată. Tocmai de aceea i „se pare că cea mai mare stupiditate a vieții moderne e dispariția vîrstei bătrîneții”, a fericirii adusă de senectute, iar oamenii mor „ca albinele și furnicile”.

Lunga scrisoare de la sfîrșitul lui septembrie 1924 se încheie printr-o aluzie la versul unui cîntec de petrecere: „Ah leliță – leliță Ioană, vom trăi pînă la toamnă?…” (p. 50) Este o scrisoare cum nu se poate mai simbolică pentru superba „manie epistolară” a lui Vasile Băncilă, pentru felul cum știe să scurme în jăratecul vieții și al pregătirii pentru ziua cea ne-nserată, făcînd astfel să scînteieze jerbe de emoții și de idei suave.

*

O lună întreagă i-a trebuit lui V. Munteanu pentru a răspunde la admirabila epistolă a lui Vasile Băncilă. Începe să-i scrie pe 6 octombrie, întrerupe vreo două săptămîni din cauza unei răceli și „nevoia de a scrie un articol pretențios”, pentru a relua scrisoarea în ziua 21 a aceleiași luni. La podgoria filosofică, nepodgoreanul Munteanu, un „acționar sentimental”, opune succint o lirică podgorie de vis, cu anume roade „îmbujorate ca obrajii de fată nesărutată” (p. 53). E retoric și speculativ, se autodefinește drept „un mare creator de table de materii”, iar „afabulația” lui Vasile Băncilă îi amintește de prietenul său Etienne Pivert de Senancour, „autor de cărți necitite”, „mare căutător al fericirii”, ins care face tressait de la paille (elogiul paiului), cum ar spune Vigny, ori „elogiul căpșunii sau mîzgălea gingașe acuarele ale fericirii, cum o visa” (p. 54).    

Nicole Iorga și Panait Istrati în alb-negru. Figurile lui Nicolae Iorga și Panait Istrati sînt conturate pregnant în dialogul dintre cei doi epistolieri. Din toamna lui 1922, de cînd Vasile Munteanu este la Fontenay-aux-Roses, expresiile cu care-l caracterizează pe directorul școlii din Franța țin de omul organic și nu vizează deloc intelectualul de clasă: „Pe Iorga nu-l pot suferi, Doamne ferește… E o fundamentală antipatie de temperamente (reciprocă, cred) Hélas” (p. 17).

Îl sfătuiește însă pe Vasile Băncilă să cultive bunele relații cu istoricul, să dea dovadă de „promptitudine și stăruință” (p. 38), mai cu seamă că vrea să-i cîștige favoarea de a-l accepta ca membru al școlii din Franța. Va avea un ascendent față de ceea ce trimite rînd pe rînd directorul: doctori, cucoane, ciubotari etc.

Iorga îl cunoștea, de fapt, pe Băncilă de cînd a ținut conferințe la Vălenii de Munte și i-a apreciat la superlativ prestația intelectuală, chiar dacă era la mijloc filosofia, o disciplină nu atît de îndrăgită de istoric. Alegînd însă pentru conferințe subiecte „pe jumătate din istorie”, Vasile Băncilă a obținut calificative superioare: „mă cunoaște pentru totdeauna, m-a complimentat în repetate rînduri, a asistat la ultima mea conferință și mi-a spus că-i va face «plăcere» să țiu lecții și în anul viitor” (p. 40).

Cunoștința cu Nicolae Iorga datează încă de pe vremea cînd Vasile Băncilă colabora la Neamul românesc, dar și de cînd marele istoric era invitat să țină conferințe la Brăila. Iar faptul că Nicolae Iorga nu agrea revista Ideea europeană îl determină pe Vasile Băncilă să publice acolo sub pseudonim.

*

Cum vom vedea, Băncilă va fi admis la școala condusă de Iorga din toamna lui 1925, participă la cursuri doar un an și ceva, de vină fiind situația lui familială, greutățile care-i transformau împlinirea intelectuală într-o agonie greu de suportat.

Ca și Panait Istrati, Nicolae Iorga avea, crede V. Munteanu, și o anume infirmitate, și anume, aceea „de a vîrî lupta socială pe tărîm artistic” (p. 57). Prietenul lui Băncilă îl judecă deloc îngăduitor pe cel ce a scris Chira Chiralina sau Ciulinii Bărăganului (v. scrisoarea din 6 oct. 1924, p. 52-57). Este provocat la un portret Istrati de rugămintea lui Băncilă de a-i oferi informații de care vrea să se folosească într-o posibilă conferință pe care să o țină la Brăila.

  1. Munteanu îl cunoscuse pe Panait Istrati (s-a pupat cu el, la inițiativa lui, și au chefuit o noapte) într-un dialog pe care l-au avut la Legația română din Paris, acolo unde prozatorul venise însoțit de un anume Pierre Popesco, „un vechi anarhist de adevărată distincție”. „Ne-am ciorovăit de la 9 seara pînă a doua zi la 7, ne-am ciorovăit mai mult à sec, fără vin aproape; alcoolul meu era curiozitatea iscoditoare, al lor, patima doctrinară, tot fermentul acru al mizeriilor de zeci de ani” (p. 55).

După ce îi face atent portretul fizic, observînd, alături de o „oarecare distincție… proletară”, faptul că e îmbrăcat „curat, burghezește, nițel neglijent, fără eleganță însă: haine ieftine cumpărate gata”, V. Munteanu sesizează frumoasa limbă românească în care vorbește prozatorul, dar și plăcerea de a o rosti, alături de limbajul nonverbal extrem de expresiv. O primă concluzie: „E prea conștient că povestește frumos (ceea ce rămîne însă discutabil)… Într-un cuvînt, o apariție neliniștitoare, un amestec ciudat de inspirație și cabotinism” (p. 55).

Ni se derulează apoi episoadele narațiunii lui Panait Istrati. Dragostea de mașină și de docuri, năzbîtia dintr-o iarnă cînd a furat cărbuni în buzunare pentru a se încălzi, „atunci cînd alții mici și mari furau cu căruțele”… După care au urmat crîmpeie de cînd și-a luat lumea în cap, dintre care cele insolite precum fotograf ambulant sau mînuind plugul cu aburi, toate ținînd de anecdotica vieții sale.

Istrati le-a citit apoi „rău franțuzește” și o poveste, Oncle Angel, după cum a lăsat să se întrevadă și ideologia lui. „E lipsită de notă personală, notează Munteanu; e ideologia grupului politic din care face parte”, a unui „autodidact necugetător”, cu argumente particulare, doar ale lui, anecdotice, fără puterea de a-l convinge pe preopinent să renunțe la „cioara din palmă” (e povestea cu vrabia din mînă și cea de pe gard).

Altfel spus, Panait Istrati nu are „înțelepciune relativistă”, ci are pe aceea a „resemnării în nădejde”, chiar dacă idealul visat de el este departe. Doctrinarului încăpățînat, i se adaugă „visătorul domolit, nițel trist, care a pierdut încrederea în cinstea tovarășilor de luptă” (p. 56), dar și-a păstrat în schimb o sensibilitate pentru flori sau alte daruri ale Creatorului.

La miopia ideologică și un oarecare cabotinism, Munteanu adaugă calitățile bune ale prozei din Chira Chiralina, chiar dacă naratorul se deosebește de Gorki precum „cioara de porumbel (fac o distincție și nu ierarhizare, bagă de seamă!)”. Iar în ceea ce privește polemica lui Istrati cu Eminescu sau cu Iorga, aceasta îl arată „strîmt și prost”, implicit și judecarea artei cu criterii provenite din aria luptei sociale, tendință prezentă și la Nicole Iorga.

Față de gazetarul Eminescu, Istrati manifestă „atitudinea cumetrei din Brăilița sau Comorofca”, personaje care își exprimă „crezul filosofic cheltuind un belșug de dialectică strînsă, sprijinită de ridicarea fustelor și lovirea semnificativă a feselor” (p. 57).

În fine, Istrati îi apare lui Vasile Munteanu ca un ins care-și scoate la mezat propriile suferințe, e „evocator, dar monoton”, în timp ce postura de Dalai-Lama la care aspiră sfîrșește prin a fi „stupidă”.

Eminescu – un naționalist obtuz?! Să vedem mai exact care este poziția lui Panait Istrati în raport cu Eminescu[2], într-o perioadă cînd gazetarul de la oficiosul conservatorilor (Timpul) va fi revendicat de orientarea ideologică de dreapta a lui A.C. Cuza. Textul lui Panait Istrati reprezenta o replică la solicitarea celor de la Societatea academică „România jună” de a colabora la un almanah destinat strîngerii de fonduri necesare ridicării unei statui Mihai Eminescu.

Sîntem în toamna lui 1924. Pe fondul acceptării fără rezerve a internaționalismului, naționalismul, în viziunea lui Istrati, însemna o atitudine desuetă, complet depășită. El substituie de fapt ilicit două contexte cu un metabolism aparent net diferit în ceea ce privește naționalismul. Spunem aparent diferit și ilicit, căci, dacă examinăm mai îndeaproape, vom constata că e vorba de același sentiment exprimat prin defulare de comunități a căror identitate națională nu era atunci recunoscută. Éra afirmării națiunilor, cu masele ca personaj principal al istoriei, încă nu se încheiase.

Autorul lui Kira Kiralina (operă tipărită în 1923, cu o prefață de Romain Rolland), internaționalist sadea, era mirat cum de i se cere să participe la celebrarea unui naționalist ca Eminescu. „Mă interesează nu ceea ce poartă un drapel, ci numai ce e umanitar” (iulie 1924), iată logica obtuză prin grila căreia judecă Istrati relația național-umanitar, ca și cînd cei doi termeni s-ar exclude reciproc.

Textul lui Panait Istrati debutează cu un fel de captatio benevolentiae. Eminescu e un maestru „muncit, pe lîngă creația artistică, și de problema idealurilor umane – maestru al limbei, cugetător de uriașă anvergură și dominator secular de suflete” (p. 81). Între „proslăvirea unui idol infailibil”, sau „alaiul papal cu cădelnița în frunte”, și discuția deschisă, Istrati alege pe cea din urmă.

Prozatorul vorbește astfel în numele „puricimei pămîntești” și a „progresului obștesc”. Viziunea lui Einstein, consideră strîmb Istrati, „trimite la fier vechi o întreagă piramidă de credințe eronate”, cum tot eronat ar fi fost și „idealul de mai bine al bunului Eminescu” (p. 82).

Panait Istrati consumă apoi varii epitete care-l preamăresc pe Eminescu, un gînditor însă care s-ar fi „condamnat pe sine însuși, și-a mărginit propria sa operă la o meschină notorietate națională cînd, ca ideal de progres uman, s-a mulțumit să dorească doar binele țării sale” (p. 82). Se face că nu înțelege, sau poate chiar nu pricepe, la ce trimite versul eminescian „de la Nistru pîn’ la Tisa”, cum tot îngust judecă silogismele lui Eminescu referitoare la neamul românesc, idei care nu ar cuprinde în compasul lor și destinul popoarelor apusene. Ceea ce, crede Istrati, l-ar îndreptăți să-i spună poetului: „Maestre, mare ți-a fost arta, dar strîmt idealul…” (p. 83). După care se întreabă: „Dar fost-a Eminescu folositor, chiar și numai neamului său, dorind binele închis între frontiere și tîrguindu-și mila?… Ajuns-a el la vreun rezultat practic, preamărindu-și națiunea și hulind tot ce nu e român?” (p. 83).

*

Nepricepînd naționalismul eminescian decît limitat ideologic de stînga proletară, tirul critic al lui Istrati pare necruțător: „Minte străfulgerată de geniale gîndiri, cît ți-a fost de greu să pricepi că uriașii descoperitori și propăvăduitori ai ideii de dezrobire internațională din apusul Europei, cu care ai fost doar contemporan!… Și cît de crud trebuie să fi gemut cînd, sclav al propriului tău geniu, te-ai văzut silit să te contrazici scriind pe Împărat și proletar.” (p. 83)

Așadar, în anul de grație 1924, Panait Istrati îl cunoaște pe publicistul Eminescu din auzite, din surse fără surse. Nu știm – pentru că nu citează nimic – ce firimituri de texte publicistice va fi citit pînă atunci, un moment cînd erau mai demult „dezgropate” și manuscrisele eminesciene depuse de Maiorescu la Biblioteca Academiei Române în 1902. Este însă de tot limpede că lectura și așa fragmentară pe care o face Istrati unor fragmențele de gazetărie reprezintă o înțelegere complet eronată a gîndirii social-politice și economice eminesciene.

*

Pe steagul gîndirii lui Istrati stă scris exclusiv și cu litere de o șchioapă: „Proletari din toate țările, uniți-vă!” Atît și nimic mai mult! Aduce ca puncte de sprijin pentru raționamentele sale dogmatic-internaționaliste pe francezul Romain Rolland și pe bengalezul Rabindranath Tagore, spirite care: „au înțeles că numai după doborîrea capitalismului criminal și triumful ideii de internaționalism, noroadele obișnuite vor ajunge să trăiască în pace, să-și cultive limba și să-și crească odorurile” (p. 87; idei pe care însuși Eminescu le-ar fi votat). Mai mult decît atît, aceștia nu au coborît în mijlocul poporului ca să lupte cot la cot cu acesta, ci s-au menținut deasupra învălmășelei (?!)

„Cine ar fi cerut, însă, lui Eminescu să devină un ciomăgaș de stradă, așa cum au devenit «secăturile entuziaste» ale domnului Nicolae Iorga, urlînd pe struna: «Și cum vin cu drum de fier.»

Eminescu, egal în putere creatoare unui Rolland și unui Tagore, și-a băgat piciorul în capcana naționalismului șovinist, neputincios și sforăitor, l-a slujit cu sinceritate în schimbul unei coaje de mămăligă, și pe cînd prietenii ajungeau miniștri, el ajungea la balamuc” (p. 87).

Crasă ignoranță și rea-credință, iată cheia în care-l deformează internaționalistul iconoclast Istrati pe naționalistul emoțional de secol XIX Eminescu, primul nostru gazetar profesionist. Un Istrati admirator al Rusiei anului 1924, „de a cărei concepție, ne mărturisește, nu mă desparte decît ideea de-a atribui lucrătorului, moralmente, mai mult decît i se cuvine” (p. 88). De aici și următorul avertisment, ignar și mizerabil: „Tineretul intelectual român, îmbrățișînd orbește ideea de naționalism retrogat a maestrului [e vorba de Eminescu, n.n.], nu face nimic alt[ceva] decît jocul forțelor reacționare de distrugere, ducînd astfel la pieire alți Eminești, născuți, ori care se vor naște din sînul vigurosului popor român” (p. 89).

*

Textul lui Panait Istrati a trezit reacții pe măsură, semnificative fiind cele ale lui Ioan Slavici și Octavian Goga. Publicist curat naționalist, așa-numitul poet al pătimirii ardelene observa, între altele: „«Adevărul literar» a început «dinamitarea» lui Eminescu. Domnul Panait Istrati a primit această însărcinare, pe care patronii lui o sprijinesc cu o muzică de panoramă stridentă, urlată frenetic din toate rotativele lor. Spectacolul e destul de interesant. Părintele unei Kiraline din mahalalele Brăilei, care a scos capul la [sic!] Paris, cu un fitil roșu în mînă se repede la blocul de granit. În jurul lui e dansul macabru al sanielevicilor, grotesc și cu behăituri orientale. Istrati se îndeamnă, Istrati se încruntă, Istrati se strîmbă, Istrati Panait se ia de piept cu Mihail Eminescu.”[3]

În amintirile sale tipărite chiar în acel an (1924), pe cînd sfîrîiau obuzele oarbe ale lui Panait Istrati, Ioan Slavici comentează cumva la rece imprecațiile iconoclastului detractor, pe care le numește calm drept „niște lămuriri” pentru tinerimea română. Simte bine prezența unor feudali în slujba cărora era proletarul „pripit” și roulant Panait Istrati (cel care acredita astfel dictatura profitariatului – expresia e a lui Petre Pandrea), face o succintă pedagogie practică ardelenească a omeniei și ne spune că Eminescu „cauza omenirii o servea”, fiind el însuși „jertfă pentru ca să ridice nivelul moral și intelectual al poporului român”[4].

Nu e vorba de poporul grecesc sau de cel bulgar, mai preciza Slavici, „ci de niște oameni ca Dandanache, care s-au lepădat de neamul lor, de părinți și de frați, și strigă-n gura mare că sînt mai români decît românii de obîrșie”. Și încă: „Oameni ca Eminescu nu pot să fie «xenofobi». Vorbind despre «străinătate» și despre «cei ce au îndrăgit străinii», Eminescu avea-n vedere numai pe cei ce într-un fel ori într-altul ne-mpiedicau în dezvoltarea potrivită cu firea poporului român și cu tradițiunile lui culturale ori prin felul lor de a viețui coborau nivelul moral și cel intelectual în mijlocul poporului român.”

Nu erau singurele reacții critice la adresa omului liber Panait Istrati. În anul imediat următor, 1925, el răbufnea însă și plătea polițe într-un text intitulat de data asta „Între Patrie și Umanitate. O întrebare domnului d. Nanu”. Aprecia buna credință și moderația cu care-l comentase Slavici, dar nu uita să-l invoce iar pe „sărmanul” autor al celebrului poem „Luceafărul”: „Eminescu, pentru epoca lui și față de scurta-i viață, a dat societății lovituri pe care, dacă această societate ar avea obraz, le-ar simți și azi.”[5]

Să ne oprim aici cu comentariul asupra atitudinii controversatului Panait Istrati, „omul care nu aderă la nimic”, cum ne spune Zamfir Bălan, editorul care a pus pe piață antologia cu documente din Rusia sovietică. E limpede însă obtuzitatea și reaua credință, ambele dublate de o crasă ignoranță, cu care judeca – după ureche, lăutărist – prestația gazetărească a unuia dintre cei mai străluciți ziariști români: Mihail Eminescu.

[1] Corespondență Vasile Băncilă – Basil Munteanu, Ediție îngrijită de Zamfir Bălan, Brăila: Editura Istros, Muzeul Brăilei, 1997, p. 3; vom cita în continuare din acest op fără vreo altă trimitere, doar cu indicarea paginii în paranteză.

[2] Vezi „Între Neam și Umanitate”, Adevărul literar și artistic, 21 septembrie 1924, în Panait Istrati. Omul care nu aderă la nimic. Documente din Rusia sovietică, Editura Istros – Muzeul Brăilei, Casa memorială „Panait Istrati”, Brăila, 1996, p. 80-89; cităm din text și dăm în paranteză trimitere la pagina volumului.

[3] v. „Pînze de păianjen”, în Octavian Goga, Mustul care fierbe (1992).

[4] v. Ioan Slavici, Amintiri. Lumea prin care am trecut (1924).

[5] v. Omul liber, nr. 3-4, ian.-febr. 1925.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.