Corespondența lui Vasile Băncilă cu Basil Munteanu (II)

Continuare din Euphorion 1/2022 – Corespondența lui Vasile Băncilă cu Basil Munteanu (I)

O estetică a consumatorului. Nu de puține ori îi surprindem pe cei doi corespondenți, Băncilă și Munteanu,  reflectînd la poietica unei scrisori. Mai cu seamă Vasile Băncilă compune metatexte cu iz literar despre anatomia și fiziologia epistolelor pe care le adresează nu doar prietenului său de departe. Totodată, e atent la structura celor primite și reflectează la, să spunem, desenul din covor și la nodurile de pe dosul acestuia.

Iată, de pildă, o constatare dozată cu delicatețe: „Primul lucru pe care l-am observat la scrisoarea ta [e vorba de V. Munteanu] e caracterul extraordinar de sintetic al propozițiilor tale. Fiecare afirmație e o lume care trebuie trăită aparte iar scrisoarea întreagă, o serie de mai multe volume concentrate.”[1] Detaliază apoi și nuanțează efortul de receptare („cititor activ”) pe care-l face pentru a simți adevărurile dozate în varii propoziții: „Am colaborat și eu – deși în subordine și parțial – la scrisoarea ta.” Ceea ce nu-l împiedică să sesizeze că „scrisoarea în ansamblu nu are unitate, dar în cari fiecare părticică este excepțional de sintetică, după cum sunt altele sintetice ca total, dar în cari părțile sunt diluate și fără valoare”.

Urmează enunțuri autoreferențiale, și anume, despre sintetismul lui: „Eu realizez sinteza printr-o succesiune de părți ce se integrează într-un total, ori printr-un întreg ce se desfășoară printr-un principiu ce se materializează treptat.”

Și tot diferit este, metaforic spus, drumul către adevăr: dacă Munteanu concepe „adevărul în spațiu”, scrisul lui fiind o acumulare de „individuale sintetice”, în schimb, Băncilă vede „adevărul oarecum în timp iar momentele timpului sînt solidare între ele”. E un prilej pentru romanticul pragmatic Vasile Băncilă de a specula fecund asupra binomului osmotic om analitic-om sintetic.

Descoperă astfel nu doar diferență specifică, ci și convergențe: „Adevărul pentru tine nu e o gimnastică, ci o umplere. La mine e o linie ondulată și de grosimi diferite. La tine e ca o sferă cu un focar intuitiv…[…] Adevărul tău trebuie prins dintr-o dată, dintr-un singur elan tentacular, dar are caracter dinamic. Chiar dacă revii, e reluînd aceeași intuiție. Dacă revii și tu, dacă te exprimi tot în timp, nu e dintr-o necesitate logică, interioară, ci dintr-o necesitate gramaticală, din cauza sărăciei cuvintelor, din cauza caracterului analitic al limbajului…”

Vasile Băncilă ne dezvăluie și caracterul elaborat al scrisorilor sale, lucru pe care l-am observat de altfel și-n cazul corespondenței sale cu Lucian Blaga: „Ca să scriu, eu am nevoie de un subiect gîndit de mai înainte măcar în linii generale, cu economia lui întreagă anticipat familiarizată, și mai am nevoie de o vibrație, o ofensivitate nervoasă așezată însă pe un larg fond de liniște.” La care adaugă ulterior: „Întrucît mă privește, de obicei scriu ușor, parc-aș pluti, cu o impresie de spiritualitate, știind de mai înainte direcția în care merg, dar lăsîndu-mi libertatea pentru amănunte.”

Deloc spontan, conținutul scrierii lui V. Munteanu îi pare din nou diferit, teoretic și practic, căci scrisul acestuia este „ca o serie de caracterizări prețioase, fiecare putînd fi pusă de filosof în linie de dialectică lungă” (?!), de aici idealul de scrisoare care reprezintă „o succesiune strînsă de «coups de sonde»” și care percepe lumea ca pe o simfonie de sensuri.

Descoperă deopotrivă, în magma scrisului specific lui V. Munteanu, „talentul epitetului”, vector semantic pe care-l întîlnim însă atît de des și în epistolele sau eseurile lui Vasile Băncilă. E drept că utilizarea spornică a acestei tehnici se sprijină pe o solidă structură ideatică, pentru a eluda astfel ipostaza unei virtuozități simpliste, care cultivă cu dexteritate pletora frivolă.

*

În aceeași scrisoare, pe alocuri cu aer de eseu, V. Băncilă revine cu observații asupra limbajului. Fără să pomenească vreun nume, subînțelegem cumva din subtext că n-ar fi de acord cu dihotomia kantiană analitic-sintetic, despre care sigur auzise la cursurile de istorie a filosofiei, sau se întîlnise cu binomul în lecturile sale. E adevărat că el nu se referă strict la adevăruri, ci la limbaj în ansamblu.

Pentru el, există limbaj analitic și, eventual, noțional: „Este făcut ca să indice fie imagini sau lucruri individuale, fie noțiuni. Și s-ar putea susține cu dreptate că limbajul rămîne analitic chiar cînd exprimă noțiuni. Deci vorbirea obișnuită, comună sau științifică, nu e creată pentru a desemna ori sugera intuiții sintetice, adică acel fel de analitic sintetic […] Dar tocmai această insuficiență a limbajului cată să fie corectată prin arta epitetului și a stilului, în general.”

Este momentul cînd aduce în discuție „procesul greu și poate decepționant al elaborării” unui text, știut fiind faptul că „aproape toate operele clasice sunt pe jumătate opere de repetată corectare uneori radicală” (Tolstoi transcria romanele chiar și de șapte ori). Și tot acum definește endosmoza dintre artă și filosofie, dintre stilul artistic și cel filosofic, cel din urmă prilejuind „valori de exprimare inexistente în limbajul în general”, iar sinteza celor două registre stilistice se bucură în același timp de „gustarea intensă a cuvîntului, a magiei termenilor”, filosofii intuitivi sau poeții dezvăluindu-ne o lume cu un farmec dublu: „senzații adînci și armonii ale verbului”. Proprietăți pe care nu le exprimă însă un logician sau un dialectician pur, pentru care „realitatea dimprejur e sărăcită și uniformizată”, cuvintele fiind „deposedate de farmec și utilizate ca simboluri pur instrumentale”.

*

Este evident entuziasmul lexical și semantic cu care tînărul Băncilă formulează varii enunțuri cu pretenția unei ratificări autentice și originale. Nu vom încerca să facem vreo recapitulare despre ceea ce înseamnă binomul analitic-sintetic pentru literatură, științele limbii sau filosofie. Ne-ar ocupa prea mult spațiu-timpul și nu știm cît de oportun ar fi un atare compte rendu.

A declara însă, după un dens trecut al dezbaterilor docte, că limbajul este exclusiv analitic, cu concesia cam gratuită că poate fi și noțional, presupune un curaj lingvistico-semantic juvenil care face de prisos aproape orice argument rațional. Căci propozițiile lui Vasile Băncilă din această scrisoare cu veleitate de ceva eseu sînt, în egală măsură, literare și literale, cu nimic lămuritoare asupra unei teorii personale, chiar și atunci cînd epistolierul invocă sintagmele „analitic sintetic” sau „intuiție sintetică”, în cea din urmă văzînd „o formulă, însă o formulă vie”. Construcțiile sale enunță și doar atît, fără să se angajeze în vreo secvență argumentativă, rămînînd astfel la nivelul conjecturii.

*

 Descoperim în epistola din 3.11.1924 și o mărturisire care, venind dinspre matricea personalității lui Vasile Băncilă, ne oferă o justificare postumă pentru greutatea cu care filosoful a reflectat în scris la varii chestiuni de filosofie/ metafizică, ajungînd de prea puține ori la închegarea rotundă a unor texte. De aici enormele teancuri cu fișe tematice lăsate pe seama unor potențiali cercetători postumi.

Plecînd de la ideea că fiecare reluare sau transcriere a unui text elaborat înseamnă „un fel de refacere”, sau că spontaneitatea creației e înșelătoare, Vasile Băncilă spune: „Întru cît mă privește, sunt perfect convins că nu trebuie să publici nimic pînă nu muncești, ca să corectezi, neasemănat mai mult decît ai muncit ca să creezi propriu-zis. Ceea ce trebuie să fie foarte greu și penibil, după cîte îmi închipui, căci pînă acum n-am corectat nimic din ce am scris, adevărata corectură trebuind să se facă după ce lucrarea ta s-a învechit și ai uitat-o oarecum, devenind față de ea un judecător emancipat.” (s.n.)

Așa încît „fericirea creațiunii nu înseamnă nimic pentru valoarea operei, iar o creațiune chinuită nu împiedică o operă genială”. Fiind cea mai mare dintre fericiri, „e păcat că nu e acordată după merit tuturor creatorilor”.

Fontenay-aux-Roses: un vis întrerupt. Începutul anului 1925 ni-l arată pe Vasile Băncilă ca pe o ființă intens frămîntată în Brăila sa natală. Se străduiește să-și adecveze biografia intelectuală la exigențele cerute de școala de la Fontenay-aux-Roses, condusă de Nicolae Iorga. Publică texte în varii reviste, dintre care unul, referitor la reforma calendarului, va fi lăudat, între alții, de Lucian Blaga, care, observă Băncilă, nu ar fi scris așa „chiar de l-aș fi plătit ori chiar de mi-ar fi fost prieten”.

Ne surprinde însă labilitatea lui Vasile Băncilă, gîndul că dacă nu va ajunge în Franța, atunci o să încerce cu școala din Roma, acolo unde are un prieten. Iar în cazul în care ambele variante cad, atunci, spune el, „mai stau vreo doi-trei ani în țară, strîng ceva părăluțe și vin singur, un an, la Paris ori în Germania, după ce îmi voi fi luat doctoratul” (p. 65; intenția pentru doctorat era să meargă la universitatea din Cernăuți, la profesorii Teșan sau Brăileanu).

Scrie o lungă epistolă-eseu despre „primitivitatea orașelor mari” (v. p. 66-68), acolo unde „viața circulă la paroxism în toate sensurile”, locuri cu nesfîrșite excitații și unde „nu mai știi ce e tăcerea și adîncirea unei idei”. E un text tensionat, fără prea multe alineate, alimentat de senzațiile pe care i le trezea drumul și șederea o zi-două în Capitală. Un interstițiu după care „simți nevoia unei întineriri, nevoia hrănirii cu naivitate și mai presus de toate nevoia unei fixări în spațiu: căminul tău provincial te cheamă”.

*

La rîndul lui, V. Munteanu nu descrie vreo ipostază de deprimare, ci are „scăpărări de luciditate” și „un grăunte de îndoială optimistă și cochetă” (p. 68). E oarecum stresat, e vizitat de stafii „autoritare și autorizate”, acțiunea socială îl scîrbește și îl înfurie, tînjește după libertatea de a se lovi solitar „cu capul de toți pereții gîndirii și existenței”. Omul revoltat și paradoxal din el răbufnește: „Nu mă gîndesc la scris; urăsc scrisul cu toate relativitățile mîrșave la care obligă insuficiența noastră personală, pe de o parte, bîlciul social impur, pe de alta”; i „se pare că munca de benedictin înrolat într-un regiment de arhivari și de istorici literari nu-mi priește. Tac și fieb” (p. 69).

În sfîrșit, după atîta tensiune și așteptare, lui Vasile Băncilă i se aprobă frecventarea școlii franceze condusă de Nicolae Iorga începînd cu toamna lui 1925. Iradiază de bucurie, e invitat să colaboreze la Gîndirea, dar e stăpînit de o teamă nedeslușită față de Iorga : „Drept să-ți spun însă, mi-e frică de el. Acum mi-e frică și de Văleni. Să-i mulțumesc printr-o scrisoare? Sau odată cu trimiterea unui articol pentru Ramuri?” (p. 75).

Semnele unui fel de anxietate anticipativă, cum ar spune un psihiatru, îl bîntuie pe Vasile Băncilă cînd se gîndește la Franța. Se ivesc în cale varii opreliști, de la faptul că publică în reviste pe care Iorga nu le agreează și pînă la grija că acesta n-ar trebui să afle că e căsătorit, ceea ce i-ar atîrna greu la statutul lui de fontenist.

La acestea, se mai adaugă și aspecte care țin de biografia lui intelectuală: i se pare că nu e pregătit chiar pentru filosofie, iar inaptitudinea lui pentru limbi e incurabilă; germana nu o va ști decît dacă se va duce în Germania și nu își dă seama totodată cum va ajunge să vorbească și să scrie „franceza franțuzească”: „Căci idealul meu e să învăț să scriu (dacă nu să vorbesc) franțuzește ca un drac! Spontan, caprițios, specific, natural – ca o horbotă firească. Dar mi-e frică…” (p. 80).

Scrisoarea aceasta din 12 aprilie 1925 stă de la un capăt la altul sub influența nefastă a unei griji existențiale, a expunerii totalmente neprotejate în calea posibilităților, a legilor și ideilor răvășitoare pentru ființă: „Este imensa posibilitate tragică, care e la baza lucrurilor – această posibilitate universală, eternă este tot ce poate fi mai real. […] Și sunt așa de vulnerabil, eu care am familie! Cu cît ai mai mult, cu atît ești mai expus tragicului vieții. Posibil și real – ce deosebire serioasă poate să fie între ele? […] Dar dacă vin la Paris? Rămîn iar singur, iar pradă hienei metafizice lăuntrice!” (p. 81, s.n.).

*

Sfîrșitul anului 1925 ridică unele semne de mirare. Vasile Băncilă trimite din Brăila o scrisoare în 12 aprilie 1925, la care V. Munteanu răspunde prin două scurte epistole: 16 august 1925 și 5 noiembrie 1925. Se lasă apoi o și mai lungă tăcere pînă cînd Băncilă răspunde din Bacifalu (comuna Baciu, Brașov), 26 iulie 1926. Este un interstițiu de vreo nouă luni despre care nu avem prea multe informații sau chiar deloc.

Cum spuneam, Vasile Băncilă frecventează doar un an cursurile școlii Fontenay-aux-Roses, e obligat să întrerupă din cauza unor „anume cataclisme domestice” (p. 83). Aproape abrupt, enunțul lui din vara lui 1926 ne descumpănește radical: „Faptul nou și implacabil, îi spune lui V. Munteanu, e acesta: nu mă mai pot întoarce la Paris” (p. 84). Motivele sînt aproape exclusiv familiale: „După o întrerupere de cîteva zile, regăsesc un sfert de ceas cînd nu plînge nimeni în casă, să pot să continui această scrisoare.”

Dacă Vasile Băncilă a avut un dușman inevitabil, acelea sînt mereu și mereu împrejurările vieții sale. La o parte din ele ne-am referit cînd am comentat corespondența sa cu Blaga. La vîrsta de aproape trezeci de ani, un nex cauzal îi este acum potrivnic. Soția și copiii sînt atinși de boală („În lipsă, casa mea a fost un adevărat spital”), simte că se poate pierde ca intelectual, cariera lui socială e pusă în primejdie. Îi rămîne însă, cum spune creștinul din el, „înțelegerea pe care mi-a dat-o Dumnezeu, nu mi-o va putea lua nimeni. Ba cred că va cîștiga” (p. 84).

Și totuși, raze luminoase îi înconjoară chipul: „Am momente și de plăcere, de pătimașe bucurie, e adevărat: fiindcă sunt mîndru și de copii, și de soție. Dar a mai continua munca intelectuală în astfel de condițiuni e o ironie” (p. 85). De pe acum consideră copiii ca fiind prima posteritate, iar creația vine după asta. Este astfel resemnat, pune pe primul plan familia și lasă la o parte ambițiile sociale, intelectuale, chiar obligațiile profesionale. Pînă și continuarea cursurilor în Franța e pusă pe plan secundar, căci vrea să-i solicite lui Iorga fie retragerea de la școală, fie să-i acorde concediu un an („Mi-e absolut egal, pe care va admite-o”).

Și pentru că i se pare prea mohorîtă atmosfera din scrisoarea trimisă din stațiunea Săcele (comuna Baciu), mai adaugă peste scurt timp un PS, „cu cîțiva stropi mai colorați”. Gîndul îl poartă la holdele noastre, cele mai frumoase dintre cele pe care le-a văzut. Sentimentul românesc al Bărăganului – despre care va scrie mai tîrziu pagini memorabile – începe a se înfiripa încă de acum. Cîmpiile îi par nu numai bogate, ci îl încîntă „cîmpul infinit purtînd același fel de cereale”, spre deosebire de spațiul alogen „petecit burghez cu tot felul de culturi” (p. 85).

Tabloul magnific al cîmpiei roditoare pare să aibă voluptate, împăcare, har, sentimente induse de depărtările infinite, uniforme și unduioase, peste care plutește „miros de rochița rîndunicii”, iar lanurile de porumb îi cîntă „în șoapte din zecile de mii de foi ca într-un fel de complot muzical și universal  al naturii” (p. 86). La acestea se adaugă o „fină broderie auditivă” a lanului de grîu, „valurile largi și nervoase” ale ovăzului în floare, un fel de „saluturi din mînuțe de copii” ale spicelor de părîng (plantă erbacee din familia gramineelor), deasupra cărora răsună inimitabil „pitpalacul intermitent, ca o gulboană, ca un gol de cristal din aer, care face explozie din cînd în cînd”.

Simfonia superbă a naturii are în partitura sa acordurile Dunării dintre Ghecet și Brăila, dar și dealul și muntele de unde Băncilă admiră priveliștea seducătoare: „M-am tolănit pe iarba fînețelor, am respirat adînc ozonul brazilor, am băut apă din izvoare și mi-am spălat fața în apa rece a fîntînilor de munte…” (p. 86).

*

Toamna lui 1926. Răsare soarele și pe strada lui Vasile Băncilă, copiii și soția se simt bine, discuțiile cu Nicolae Iorga îi sînt favorabile. Îi scrie lui V. Munteanu că vrea să vină în Franța în ultimele trei luni ale anului, ceea ce va și face. După care se întoarce în țară și îi comunică prietenului său că i-a „găsit pe toți sănătoși și veseli”, mai puțin tatăl lui Munteanu care întîmpina greutăți cu prăvălia ce-i asigura existența de zi cu zi.

Vulnerabilitate și speranță. Băncilă are totuși o mare îngrijorare, Ionică, fiul lui, „a rămas debil după atîtea boli”. E suficient să spună că nu se poate concentra pentru a putea lucra, nu are de altfel nici timpul necesar, dar se simte și sleit de puteri, păstrîndu-și însă „sănătatea, chiar un fel de voioșie de spirit”: „Mă cam las dus și mi-e o lene infinită! Poate că e în legătură și cu eforturile și crizele din ultimul timp.” (p. 92)

Corespondența lui Băncilă și Munteanu devine încă de acum mai puțin promptă. Semn cumva și de oarecare prematură bătrînețe, scrisorile sînt scurte, laconice. Vasile Munteanu este izolat fizic de România (de care îi este și nu dor) și trăiește sub apăsarea unui doctorat care parcă nu se mai încheie. În schimb, Vasile Băncilă e prins cu școala, trec săptămînile și nu citește nimic, are însă ceva timp pentru colaborarea cu Gîndirea.

Băncilă află de altfel în Nichifor Crainic, mentorul publicației, pe singurul om care l-a încurajat după venirea sa de la Paris, dîndu-i totodată și un ajutor de 20 de mii de lei și incluzîndu-l în „gruparea așa-zicînd oficială” a Gândirii, ceea ce s-a și întîmplat odată cu numărul pe ianuarie 1927.

După ce publică în această revistă un articol despre Pestalozzi, Crainic nu-și poate reține efuziunea: „Ți-am citit, îi scrie lui Băncilă, articolul cu lacrimi de bucurie. Să trăiești! Orice proiecte pentru Gândirea vor fi prielnice dacă le pui pe hîrtie. Cu dumneata mă simt frate și scrisul dumitale îl socotesc element indispensabil pentru a realiza acea unitate organică de spirit, pe care eu, izolat pînă acum între prieteni și mentalități diferite, o visez de ani de zile revistei noastre. Socotește-te la Gândirea ca la dumneata acasă. – Cu frățești salutări…” (p. 96)

Desigur că propozițiile encomiastice ale lui Crainic îl vor fi bucurat enorm pe Băncilă. Vrea însă discreție totală în această privință, sau poate e doar e o fază abilă și insolită de ceea ce am numi azi retorică sau marketing publicitar: „Te rog, se adresează el lui Munteanu, nu spune nimănui de această scrisoare și mai ales prietenilor lui Crainic de acolo. Mai bine rupe scrisoarea asta.”

Nu face însă niciun secret din faptul că ar vrea cumva să capete un post la Institutul de cooperație intelectuală din Paris, poziție pentru care l-ar putea ajuta însuși Nichifor Crainic. Profesorul care lucra la școală și cîte șapte ore pe zi face, și aici, o eschivă retorică oarecum de belfer: „Totuși eu n-aș putea munci mult pentru o funcție. N-aș mai fi bun de nimic. Crezi că altceva se mai poate face la Paris?” (p. 96).

Peste vreo lună, V. Munteanu îi răspunde gînd la gînd: „Institutul de cooperație e prea șubred și prea absorbant pentru tine. – Să ne gîndim la altceva. Pînă una alta, pune neted problema lui Crainic. Vrei să vii la Paris pentru 2-3 ani. El să-ți găsească un mijloc, căci poate. Tu făgăduiește-i articole copioase pentru Gândirea, pentru tot timpul expatrierii tale.” (p. 97).

*

Boala care atinge iar soarta copiilor îl determină pe Vasile Băncilă să amîne sau chiar să renunțe la deplasarea lui la Paris. Vitregia vieții îl amenință din nou, ceea ce nu-l împidecă să fie cuprins de ceea ce numește el înțelepciune anonimă, sintagmă folosită și cînd îi scrie lui Blaga. Se simte apropiat de aburii transcendentului, mai cu seamă cînd este în preajma vreunei mînăstiri, „un admirabil loc de însorită solitudine în ton minor, cu melancolii monahale și livezi uitate în zumzet de albine” (p. 103).

În pofida extenuării fizice cu multele ore zilnice de curs, starea morală și intelectuală a lui Vasile Băncilă devine mai tonică. Încă se consideră un „salahor didactic” care respiră o „atmosferă de mediocrizare interioară”. Îi cere însă lui Vasile Munteanu cărți și reviste franțuzești, iar el îl alimentează cu publicații din țară. Comentează personalismul energetic al lui Rădulescu-Motru, abordează delicata problemă a autohtonizării filosofiei, contribuții semnalate de prietenul lui de la Paris în L’Europe Centrale, revistă care apărea la Praga. Presimte că va fi „criticat de erudiții impotenți, de ciocoii filosofiei române”, fără să precizeze vreun nume.

Gîndul îi zboară însă și la iluzii plăcute: „La un lucru țin: să umblu mult prin străinătăți, toată viața, cu o voluptate normală” (p. 105). Iar în Joia Mare, seara, a anului 1928, merge la biserică și trăiește cu emoții intense duhul sărbătorii. Un an mai tîrziu (febr. 1929), i se confesează prietenului său: „Saturația, nepăsarea, plictiseala, decepția organică despre oameni… mă vizitează din ce în ce mai des. Vorbind serios, nu e decît o singură scăpare: religia. Păcat că e așa de greu accesibilă!” (p. 121, s.n.)

În foarte multe din epistolele lui Băncilă, survine imaginea tatălui și a mătușii lui Vasile Munteanu, cărora acesta le trimite bani prin intermediul prietenului său, devenit astfel un fel de „bancher” al celor doi. E impresionantă grija fiului rătăcitor pentru cei de-acasă, pe care-i amînă ani la rînd să-i revadă.

*

Au trecut patru ani de cînd Vasile Băncilă a fost în Franța și iată că se ivește din nou la orizont o plecare: „în vreo lună de acum înainte, o să fiu la Paris și o să stăm la taifas” (p. 126), îi scrie lui Vasile Munteanu la 12 oct. 1929. Îl ține însă pe loc o angină difterică, afecțiune care-l face să creadă că nu mai poate conta pe trupul său.

În decembrie 1929 și ianuarie 1930, Băncilă e la Paris, de unde se întoarce acasă în februarie. Deplasările subite în spațiu îl descumpănesc logic. Brăila e cuprinsă de frig și, cel mai trist, de o mare sărăcie, iar salariile sînt suspendate: „Nu pot să vorbesc fie cu cine ar fi, fără să nu aud glasul îngrijorării.” (p. 133)

Nu stă mult și se reîntoarce în Franța pentru vreo două sau trei luni, după care, la venire, îi scrie lui Munteanu din Brăila la 20 iulie 1930, făcîndu-i amănunțit radiografia situației tatălui și mătușii sale, pentru ca după o pauză de cîteva luni să-i povestească elegia despărțirii sale de Sena și de Paris (12-18 oct. 1930, p. 138-142).

Reflecții cumva adolescentine despre panta-rhei, despre Elveția și Budapesta prin care a trecut la întoarcere, cu dezamăgirea unei crize economice și moral-politice care a cuprins spațiul românesc, cu suprimarea unor școli și afectînd deopotrivă liniștea familială.

Primar, rustic, patriarhal. Ani ‘30 sînt agitați și pentru Băncilă, și pentru Munteanu. România este în criză, guvernanții tac și impun același lucru și românilor, printr-un fel de „asiatism politic și administrativ”. Nicolae Titulescu amenință că vor fi obligați să mănînce mămăligă cu ceapă.

Vasile Băncilă este în pragul disperării, ține conferințe și face „tot felul de robotă culturală” (p. 145), pierde catedra și ocupă un post de control al învățămîntului care-l obligă la efortul unor lungi deplasări („Colind bucata de țară ce mi s-a dat pentru control”…, p. 155). Va avea catedră cînd la Brăila, cînd la București, unde va face o greu de suportat navetă.

Îi repugnă însă și mediul public, „neseriozitatea, țigănia și invidiile”. Nichifor Crainic e atacat, reapare Calendarul lui, dar lui Băncilă îi displace „stilul violent pe care-l întrebuințează și caracterul sumar al aprecierilor” (p. 160).

Băncilă însuși cunoaște „atacuri imunde” care-i intensifică „greața sufletească – liniștită totuși – față de criticismul sterp și verde al intelectualilor români, cari rareori știu să admire cu sinceritate sau să lovească cu dreptate și cu necesitate” (p. 149). Se hîrjonesc între ele chiar personalități de vază care, altminteri, ar trebui să păstreze sănătoasă morala publică. Iorga, de pildă, prin 1936, „a umplut Parisul cu infamii vulgare” (p. 189) despre Lucian Blaga. Dar și în țară atmosfera intelectuală era viciată de tot felul de atacuri suburbane pornite din magma unor orgolii mărunte.

*

Vasile Băncilă își conservă acea oază despre care-i scrie calm lui Basil Munteanu chiar în zilele Paștilor: „Cîtă vreme mai e religie, muzică și, ici-colo, cîte un om bun, viața are sens și are preț”, chiar dacă „Dumnezeu stă așa de puțin” (p. 150) între oameni. Are abonament pe mai mulți ani și citește rar și puțin din revista La Vie catholique, se înfioară ca un novice mai ales la slujbele de Paști, acolo unde-i întîlnește de multe ori pe tatăl și mătușa lui Vasile Munteanu, două ființe cu înfățișare, gesturi și înțelepciune patriarhală.

Dincolo de o atare binefacere venită de sus, aripa zădărniciei fîlfîie însă iar, din cînd în cînd, deasupra lui Băncilă. Se bucură sincer de prietenia lui Munteanu, devenită necesitate metafizică și biologică, dar îl doare faptul că „lumea de gînduri în plină evoluție, ethosul meu intim, a fost în mare parte împiedicată în mers și că port în mare măsură un cimitir abstract înăuntru” (p. 161). Își îndreaptă atît de des gîndul în trecutul comunitar și personal, din cel din urmă păstrînd o „primăvară metafizică și morală” (p. 174), elogiază ori de cîte ori are ocazia mentalitatea și înțelepciunea patriarhală a românilor. Sancționează însă oarecum pătimaș Occidentul, unde „omul e mai denudat de istorie”, „trăiește eul zoologic, individualitatea fără structuri regionale, trăiește un egoism primar fără tradiții, fără obsesii de istorie, amintiri și nostalgii” (p. 180).

Vasile Băncilă e mereu obosit și neîncetat dornic de un răgaz prielnic scrisului, la seducția căruia ajunge tot mai rar. Publică texte mai ales în Gândirea și Gând românesc, tipărește studii și prima monografie despre Lucian Blaga, energie românească, 1938, un an în care apare, la Paris, și Panorama de la littérature roumaine contemporaine a lui Basil Munteanu.

*

Opțiunile axiologic-filosofice ale lui Vasile Băncilă indică sigur un nord viguros și stabil, cu profunzimi ideatice incontestabile. Unele dintre ele se observă în recomandările pe care le face prietenului său pentru istoria literaturii la care lucrează, un demers care nu ocolește anumite structuri filosofice („Vreau să introduc ideile filosofice în istoria literară”, îi spunea Vasile Munteanu).

Motru, Blaga și Nae Ionescu sînt de departe piscurile cele mai înalte ale culturii și filosofiei noastre. Păcat, zice Băncilă, de Nae Ionescu că „nu scoate cărți”, el fiind însă unul din cei patru mari gazetari români, alături de Eminescu, Iorga și Crainic. Aprecierea lui Nae Ionescu este fără rezerve: „Cursurile și conferințele lui Nae și contactul personal direct cu el au avut o influență enormă, dacă nu în extensiune, dar în adîncime, asupra noii generații. Unde e mai tare e în prelegere, conversație, articol de ziar.” (p. 190, s.n.)

*

Scrisorile lui Vasile Băncilă sînt, cum de altfel observam, înțesate de literatură și idei. Oamenii, natura și lumea în ansamblul și temeiurile sale sînt receptate și descrise cu îndemînare artistică și cu căutarea dezinvoltă a grăuntelui metafizic. Nu poate merge la podgorie sau în vizită la tatăl și mătușa lui Munteanu, nu se raportează la viața pe care o duce „mai la mahalaua” Brăilei fără a transforma priveliștea în peisaj seducător, fără a emite enunțuri și comparații care trimit la anume stări de fapt, la mentalitatea patriarhală care-l obsedează sau la cea contemporană pe care o biciuiește sarcastic.

Permanent avem de-a face cu un om estetic care captează faptele, gesturile oamenilor, rosturile lumii prin prisma poliedrică a artisticului și meta-fizicului, cel din urmă fiind afin dacă nu confundîndu-se cu înțelepciunea primară, cu simplitatea rustic-patriarhală a satului românesc. Chiar și atunci cînd vorbește despre oamenii alături de care locuiește în cartier – mahalagii, „apariții de geologie modernă”, află la aceștia „anume accente de omenesc, pe cari nu le au cei din centru”, trăsături care constituie o „mină inepuizabilă pentru nuveliștii și romancierii care știu să prindă și să reabiliteze umanul din aceste făpturi calice, dar urcate veșnic pe picioroange de prezumție” (p. 163). Detestă însă la atare persoane „luxul și disprețul de muncă”.

Folosind mijloace intelectuale și estetice diferite, cetățeanul din mahala și românul care se crede european au aceeași psihologie. Exagerînd, ca în caricatură, Europa, crede brăileanul Băncilă, înseamnă „o mahala mirifică, stadiul suprem al mahalalei”, asta fiind vanitatea românului care capătă expresia unei metafizici, unde mahalaua este „reprezentarea lui despre lume. «Trăiesc în mahala, deci exist» e axioma lui” (p. 190).

*

Revenind sporadic la București, Vasile Băncilă are nostalgia perioadei de studenție, a „centrului” în cultură: „De abia anul trecut mi-am dat bine seama cît am pierdut stînd în provincie.” (p. 168, 6 sept. 1933) Meditează duios la părinți, la rostul familiei sale, al intelectualului care, iată, e „confiscat de împrejurări potrivnice” și împuținat ca esență.

În a doua parte a deceniului patru al secolului trecut, Băncilă devine mai zgîrcit cu „activitatea epistolară”, cum spune el, scrisorile nu doar ale lui sînt aproape telegrafice. E absorbit de instabilitatea funcției de profesor, este interesat de „testamentul” pe care-l lasă după vîrsta de patruzeci de ani, va ocupa sub guvernarea de dreapta un post în ministerul învățămîntului.

Scrie profund românește despre încărcătura etnică a filosofiei blagiene, vrea cu tot dinadinsul ca prietenul lui să vină din Franța în învățămîntul universitar românesc, ceea ce se va și împlini odată cu alegerea ca academician a lui Basil Munteanu (1939), grație inițiativei lui Blaga și Sextil Pușcariu.

Fără ca opțiunea ideologică de dreapta a lui Vasile Băncilă să-și trimită vreo rază în epistolele sale, disprețuind de fapt pe mai toți care se aflau la cîrma țării, corespondența sa cu Basil/ Vasile Munteanu este, de la un capăt la altul, ferită de imixtiunile politicului, așa cum nu se petrec lucrurile în scrisorile trimise lui Blaga în aceeași perioadă. Sînt înfățișate însă fragmentele unei biografii intelectuale, un du-te-vino prin care răzbate împlinirea spirituală a unui profesor de filosofie, a cărui energie creatoare vine și din provocarea pe care i-o aruncă, nu o dată, anonimatul: „Cînd ne vom vedea, îi spune lui Munteanu în vara lui 1937, vom fi cărunți și cu o nuanță din anonimatul pe care vîrsta îl pune pe obrazul oamenilor, pentru a le aminti că din anonimat vin și în anonimat se întorc, după o scurtă călătorie condamnată să rămînă veșnică enigmă” (p. 199).

[1] Vom cita în continuare fără vreo trimitere din scrisoarea lui Vasile Băncilă din  3 noiembrie 1924 (Brăila) – v. p. 58-63.