Cristian Fulaș. Provocări editoriale

  1. După ce, pentru ani buni, în ceea ce-i privește pe autorii români, editurile au favorizat poezia, în ultimii ani mai multe dintre editurile cu vizibilitate (Nemira, Trei, Humanitas, Litera) au lansat colecții de proză dedicate scriitorilor români (au apărut chiar și reviste, precum Iocan, dedicate prozei scurte). Cum vedeți aceste decizii și care sunt / ar putea fi rezultatele? 

 

E de discutat. Acele colecții au fost lansate, dar aproape că nu mai supraviețuiesc. Câteva cărți pe an, reeditări, practic la ora asta vorbim mai degrabă de declarații de intenție decât de lucruri reale. Sigur că ar fi fost minunat să existe mai multe colecții, dar, dar… Hai să spunem zâmbind că pandemia a pus o frână literaturii și să așteptăm, în fond acum orice discuție e de prisos, datele din piață ne spun să fim precauți.

 

  1. Anul 2019 a fost, cel puțin declarativ, „Anul Cărții” – ce a rămas din el?

 

Ca din orice an „declarativ”, câteva declarații sforăitoare, câțiva oameni cu ștaif implicați în niște proiecte de care nu-și mai aduce nimeni aminte, eterna alergare a hamsterului pe rotița lui. Nici nu știu dacă-și mai aduce aminte cineva anul 2019, nu sunt sigur de memoria de lungă durată a speciei pe care o reprezentăm azi. Dar, din nou (am mai spus asta, mă repet), eu nu fac parte din lumea literară decât în sensul muncii. Încerc să îmi văd de ale mele, să construiesc un raft de cărți, să nu mă amestec în intrigi și politicianisme și găști sau grupări de orice natură. Mi se pare mai sănătos așa, sigur că-mi rezerv dreptul de a mă… reorienta în spațiu.

 

  1. Care (mai) este rolul revistelor literare?

 

Dacă mâine n-ar mai exista revistele literare, probabil scrisul nu ar mai avea chiar niciun rost. Sunt mereu minimalizate, se discută despre lipsa lor de relevanță în spațiul public, dar pentru bietul scriitor român ele sunt cam singura instanță de validare a faptului că va fi făcut ceva. Și asta nu e puțin lucru, spațiul nostru public nu e nici pe departe unul cultural și trăiesc cu senzația că efortul uriaș de a scoate în continuare aceste reviste e esențial, crucial, nu am cuvântul potrivit, sper că se-nțelege ce vreau să zic. Orice scriitor scrie și din vanitate, din dorința de a fi receptat, urmărind evoluția cărților lui chiar și în tăcere. Ei bine, nu știu ce ne-am face fără aceste reviste, chiar nu știu, probabil am inventa altele doar din instinct de supraviețuire.

 

  1. Mai au o șansă / un atu revistele în format fizic în fața celor online? 

 

Probabil că da. Cum spuneam mai sus, măcar pentru breaslă ele sunt esențiale. Și trebuie să continue să apară fie și subvenționate de stat, din mediul privat, de oriunde. Fără ele paupera noastră lume culturală s-ar prăbuși de tot, măcar asta mi-e limpede.

 

  1. Dar librăriile „brick and mortar” în fața celor online?

 

Aici, iarăși, nici nu încape discuție. Oricât de comod ar fi să cumpărăm online, sentimentul pe care-l avem într-o librărie brick and mortar, cum îi spui, e inegalabil. Cărțile aliniate la raft, titlurile care ne defilează prin fața ochilor, plăcerea de a deschide un titlu de care nu am auzit și de a citi un paragraf, o pagină, aspectul senzorial al cărții, legătura cu obiectul, atingerea, în cele din urmă toate astea sunt lucruri care nu pot fi suplinite de o pagină de internet, oricât de frumoasă și comodă ar fi. Și, a propos, suntem prea comozi și asta într-o zi ne va dăuna.

 

  1. Biblioteca publică, depozit de cărți – Ce rol mai au bibliotecile publice în contextul în care este tot mai greu să fie aprovizionate, fiind printre primele instituții care suferă atunci când autoritățile vor să facă economie la buget (să ne amintim doar cazurile recente de propuneri de restructurare prin concedierea a o treime a salariaților bibliotecilor județene din Oradea, Bistrița, Sibiu sau a bibliotecii municipale din Rădăuți)?

 

La fel ca revistele, ca librăriile, bibliotecile trebuie să subziste chiar și goale. Dacă un singur om simte nevoia să meargă acolo și să împrumute sau să citească o carte, statul e dator să-i asigure această nevoie. A, că trăim într-un mediu controlat de oameni a căror legătură cu cartea e în mod sigur inexistentă, da, e adevărat, dar asta nu trebuie să ne descurajeze. Cultura mereu a dus-o rău, nu e nimic nou sub soare, nu e asta cea mai rea situație pe care-o putem aminti, la urma urmelor. Dar atâta timp cât toți știm regulile jocului și continuăm să jucăm totul va fi bne, cultura oricum ne va supraviețui într-o formă sau alta, piedicile de moment aproape că nu merită amintite.

 

  1. În timp ce unele proiecte literare văd lumina tiparului în urma unor finanțări AFCN, altele sunt sprijinite în urma unor campanii de crowdfunding. Finanțările alternative sunt o soluție de viitor?

 

Orice soluție e bună. Știu, poate ar trebui să-mi asum vreo etică și să pun aici niște asteriscuri și să vorbesc despre Bine și alternanțele lui, dar hai să fim serioși, orice soluție care duce la apariția unei cărți e nu bună, ci de-a dreptul minunată. A devenit un miracol să fii scriitor pe-aici pe la noi, doar n-o să ne apucăm să căutăm calul la dinți și să spunem că unele soluții sunt bune și altele, vezi Doamne, sunt rele. AFCN, crowdfunding, self-publishing, toate-mi par soluții foarte bune la o criză care nu lovește în sistem, ci în scriitor. Întotdeauna omul suferă în fața sistemului, întotdeauna e înfrânt, deci despre ce vorbim aici?

 

  1. Cui lăsăm literatura pentru copii? Dar paraliteratura?

 

Literatura pentru copii o duce excelent. Nu cred să existe domeniu al literaturii de azi cu tiraje mai mari și cu mize mai serioase, indiferent de văietăturile breslei. Și domeniul ăsta crește de la an la an, sunt zeci, sute, cu traducerile cu tot mii de titluri, pe lângă literatura pentru copii cealaltă literatură e un punct pierdut în zare, aproape că nu există. Iarăși, celălalt domeniu, hai să nu-i plângem de milă, într-un fel sau altul lucrurile se rezolvă întotdeauna și lumea merge înainte, plânsul de milă e doar un argument pentru încă un succes, nimic altceva. Trăim totuși în siajul unei epoci a victimizării, sigur că e greu de depășit, dar toți știm cu ce se mănâncă lucrurile astea.

 

  1. Marketingul sau critica literară: cine mai alcătuiește canonul?

 

Am râs. Am râs copios. Canon? Nu știu, din câte am înțeles eu ultima dată canonul era alcătuit pe criterii extraliterare, pur politice. N-am citit respectiva bulă canonizatoare, hai să zicem că nu am avut timp, dar așa am înțeles din discuția publică. În rest, sigur că e o combinație între cele două. Marketingul e slab, bugetele aproape că nu există, strategiile fără buget nu sunt marketing, sunt altceva. Iar critica literară continuă să-și facă treaba chiar minunat aș spune, nu avem de ce să ne plângem, ar fi încă o ipocrizie. Dar nu, nu cred că avem un canon, ar fi prea mult spus. Suntem și vom rămâne foarte multă vreme o literatură a numelui mai degrabă decât a cărții, asta e limpede. Avem o lume literară teribil de mondenă, deși la prima vedere nu pare. Aici e problema, adevărata problemă, inclusiv a unui eventual canon. Și mă tem că orice canon e alcătuit mai degrabă ca un dicționar de nume, nu ca o listă de cărți, deci discuția e oarecum pe lângă. O să mai vedem.

 

  1. Cum a afectat pandemia de COVID-19 provocată de coronavirus piața editorială românească?

 

Cum ziceam mai sus, vreo câteva colecții au binevoit să dispară sau să se subțieze până la o aparență a inexistenței. Altele au luat avânt. Numele din centru au continuat să publice ca-ntotdeauna, n-a fost nicio problemă. Nu știu exact cifrele – în fond orice piață înseamnă o cifră totală de afaceri – dar sunt aproape sigur că lucrurile au rămas neschimbate sau au variat prea puțin, irelevant. Viața merge înainte, la urma urmelor. Și nu o pandemie o va opri, eventual prostia speciei numite om va reuși asta, dar sigur că nu putem ști acum.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *