Cristina Stancu – poeme

***

cristina a fost retrasă din circulație.
articol în curs de actualizare.
update: ascultă mozart și se uită la o pulă.
update: nimic nu se poate schimba.
update: câini fericiți în vamă.
update: dj cucui și last vegas.
update: pascal, vagabondul din franța. teoria abandonului.
update: lungul drum al crucii. ne facem nevoile și plecăm.
update: pisica hitler-chaplin. comediantul fericit care n-are ce mânca.
update: iisus.

am o viață foarte mică în care încap doar eu
nu pot să fiu om dar nu știu cum se procedează
în astfel de situații

nu e rugăciune ci nevoia
de a mă comporta adecvat
când nu sunt obligată să fiu fericită

sunt stricată
știai că în unele culturi părinții își liniștesc copiii
șoptindu-le repetat cuvântul ploaie?

liniștea celor ce-și adună forțele privind în jur
din parodia despre non-atingere:
chistul de fericire rotund plesnind în tumori delicate

mișcările calme ale mâinilor lui în timp ce se întinde
pentru a scoate din priză orice pot vedea

nu știu de ce am nevoie să-mi văd sângele afară așa cum
alții au nevoie să construiască obiecte frumoase cu mâinile

animăluțul se zbate după anestezie cineva a umblat înăuntru
a scos lucruri esențiale a cusut dezinfectat acum suntem
la fel de noi înșine dar murdăria tot nu trece în afară

ne-au întărit de zece ori cu sârmă fiecare încheietură
suntem în siguranță: ursulețul ghimpat va salva lumea
încercând să rămână conștient

vreau să devin robotul androgin cu un cont de facebook
fără cusur în realitatea-cârjă societatea de stalkeri
boala unde parazitul devorează organismul-gazdă
în timp ce parazitul crede în magia organismului

sunt un model de adaptare la momente
cred că sunt împărțită pe bucăți de funcționare
știu că 8 ore pe zi e tot ce pot face
când mă rog sunt în fața unui corp în comă

nu vreau să mi se mai spună că sunt o inspirație
dimineața pe stradă îmi repet că
e doar un film cu posedați

îmi iau somniferele în genunchi mă trezesc și nu vreau nimic
mă spăl pe dinți mă îmbrac plec fac tot ce trebuie
pentru a mi se permite să mă-ntorc

privesc imaginile pe același fond muzical
simt doar o jenă pe jumătate fizică
țiuit în tot corpul și dorința de a nu fi privită

am învățat să mă apăr ca un câine
sunt rea
așa cum un copil uită înțelesul cuvântului înainte

și-l repetă până când mintea paralizează
lovesc în gol inconștient fără milă
sunt rea așa cum unii speră la mântuire

voi învăța totul despre pierderea abilității de a trăi
dorm mult muncesc nu gândesc mai deloc
plec și mă întorc
scriu și merg

e modul meu de a-mi cere scuze

în locul unde eram există acum o comparație
nu mai pot suporta niciun adevăr
o figură de măcelar vine să unească oamenii dragi
organele interne nu transpiră sunt fixate nu se rătăcesc

și dacă mă prefac că sunt într-un container sigilat
mă simt mult mai bine departe de orice urmă de voi

inima unui accident violent trăit secundă cu secundă
un scriitor a spus că așa supraviețuiește personajul

mostra de adeziune
nu e normalitate ci apropiere

trebuie să dovedesc că nu atac cu nimic
pentru ca nimeni să nu se supere

aș convinge că sunt reală dar
așa am aflat prima dată că nu sunt aici

forma de atașament transparentă
mimează materie

un cadru general despre care am memorat teorii
văd filme despre experiențele imposibile mie
și după genericul final nu mai pot dori

,,oameni tăiați de la sursa care-i făcea împreună”
,,nefericiți de parcă ar fi mai multe persoane”
soneria oprită pentru totdeauna cu bandă adezivă

crede că va trebui să rămână mult timp
aici împotriva voinței

tușește puțin pentru impresia de normalitate
iartă-te

i s-a spus că orice se face împotriva voinței
e un viol
încerc să fac față acestei imagini a vieții mele

sufocarea greața vertijul dimineți etanșe
realul rupt doar pentru că stau aici și
privesc imit sunt în siguranță încă o zi

îi poți spune dumnezeu
sau te poți referi la psihiatrul băgat în balamuc
pentru că apartamentul îi era plin de mașini de scris
furate din universitate

mi se permite să fiu eu însămi patru ore pe zi și în weekend-uri
nu am o viață am datoria de a rămâne în ea chiar și ca legumă
nu există scăpare nici odihnă oamenii maturi precizează:
toată lumea continuă așa și e ok

o bere înainte de culcare o rugăciune pentru ziua de mâine
am nevoie de mai mult timp de pregătire între zile

incompatibilă cu lumea fără mâna întinsă
și nu există alternativă

un spațiu alb cu ferestre acoperite și paturi pline
adulți dormind orice n-au putut înghiți

din păcate în primele luni te vei simți sedată
trebuia să vii aici cu mult înainte
mă interesează dacă ai și episoade de manie
(râsete) desigur că vei fi tot tu

de fapt ar vrea să-i spună să nu-i dea nimic care s-o facă
să dispară
are oricum atât de puțin

nu vreau ca locurile unde-am supraviețuit să dispară
de parcă mi-aș incendia casa și aș rămâne în ea
pe pastile de fericire

nu e niciun sens în asta doctore
dacă nu iese puroi
nu mă mai joc

covorașul magic are kilometraj limitat
pot pluti doar pe suprafețe mici

și ce dacă la fel de pierduți lipsiți de legături și
pași de urmat pentru orice înseamnă siguranță

nu mai aștept nimic în afară de aceste accese scurte de
bucurie de parcă cineva m-ar considera pe furiș familie și
mi-ar trimite mici pasaje scrise de mână înrămate despre
pumnul mic de celule bune de pus sub perna unui vegetarian

te scapă de vis anxietate lacrimi efort în plus
un dulap unde te pregătești pentru mai puțin

despre asta a fost vorba mereu
să freci până dispare:

,,ne vom numi distruși și vom mânca din același polip benign
religia noastră despre comă și comunitate ne va face fericiți”

spectacol maniac al omului fără eu tot mai des un membru
fantomă care nu demult putea crede că atinge

înfrățirea alcoolizată trece cu mahmureala rămân
gesturile celor rupți înăuntrul mecanismului de mutilare

o noapte întreagă s-a împiedicat și a tresărit
dacă ai devenit patologie de ce să te lași de ea

scrisoarea de adio a studentei care-i spunea mamei
să nu se supere dar nimeni nu-nțelege gluma:

dincolo de simptome nu mai e nimic