Critică și valoare în literatură. Adrian Alui Gheorghe

Valoarea estetică este un fel de adevăr pe care îl conține opera literară, ca să fie cu adevărat demnă de luat în seamă. Numai că pe lumea asta adevărul este în funcție de ce aperi, astfel există un adevăr al victimei și un adevăr al călăului. Din acest motiv, valoarea estetică este variabilă, „adevărul” unei epoci, prea adesea, nu se mai regăsește în „adevărul” epocilor următoare. Valoarea estetică a unei opere se subție de cele mai multe ori sub presiunea timpului, a gusturilor estetice, a îmbătrânirii textului. Că opera literară, din păcate, îmbătrânește ca și omul, ca și lumea în care și pentru care s-a născut.

 

Există o valoare absolută a unor opere literare care nu se supun vremelniciei, care trec dintr-o epocă în alta la fel de misterioase, care par să se încarce cu energii noi prin contactul cu generațiile pe care le petrec. Să dăm câteva exemple: Epopeea lui Ghilgameș, Odiseea, Iliada, Biblia, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, Faust, Sakuntala, O mie și una de nopți, Luceafărul, Infernul, Procesul, Frații Karamazov etc. Dacă am putea depista mecanismul intim care le face să rămână valabile de la o epocă la alta, am putea depista și secretul vieții pe pământ, de ce a apărut și cui folosește, cât transcendent conține fiecare existență. Că despre asta este vorba, de doza de transcendent care face ca viața, ca și arta, să conserve misterul unei frumuseți nepământene. Fără această frumusețe nepământeană, intuită sau chiar văzută, pe care o căutăm sau pe care o apărăm, toată aventura noastră pe pământ ar fi doar o pierdere de vreme. Ca și literatura, de altfel.

 

Generațiile noi de autori de literatură nu au fost parașutate din cosmos pe un teren virgin, eventual într-un deșert, ci ele sunt parte dintr-o istorie care de fapt le-a/ i-a născut. Progresismul nu ar trebui să fie o ruptură, ci o firească „negare a negației” care să nuanțeze temele generale ale unei literaturi, în raport cu mijloacele și cu condițiile materiale, ideologice, morale ale unor epoci. Progresismul este bun și firesc, în măsura în care este o adaptare și nu o fractură, în măsura în care ideologizarea artei nu depășește faza manifestelor, în măsura în care opera literară este posesoarea unui cod general valabil care să nu plătească tribut vreunei tendințe politice vremelnice. Critica literară „progresistă” pare, la vremea noastră, să intre cu bocancii în teritoriul literaturii, să spună dacă ceva este „harașo” sau nu, în funcție de niște comandamente ideologice greu de exprimat (explicat). Literatura română a mai trecut prin acest tip de direcționare critică musai progresistă cu câteva decenii bune în urmă și nu a fost cea mai fericită perioadă din evoluția și existența ei. Dacă opera literară se supune unor condiționări interne, care exced rizibilul ideologic, critica literară „progresistă” pare să aibă profilul „comisarului poporului” care vine cu directive de la centru pe care scriitorii ar trebui să le pună pe versuri, să le cânte în romane și alte drame.

 

Tendința de globalizare a literaturii, cu treceri rapide peste bariere de limbă, de sensibilitate, de civilizație, cu uniformizarea unui mod de viață la nivel planetar, face ca vechea distincție între sincronism, tradiționalism și avangardă să nu mai fie prea funcțională, să ne regăsim într-un prezent continuu în care cultura să fie un bun de consum, ca oricare altul. Canonul literar pare să se recunoască învins de consumerism, vremea proiecțiilor literare deschizătoare de drumuri a cam apus, meseria de scriitor nu pare să se mai manifeste în turnul de fildeș, ci în mall-ul din centru. Sub presiunea globalizării și uniformizării literaturii vremii noastre, triada sincronism-tradiționalism, avangardă pare să se fi modificat esențial. Sincronismul în spațiu și timp este acum o condiție a viabilității operei literare, tradiționalismul se rezumă la teme oarecum localiste, iar avangarda se manifestă ca o formă de curaj, pentru oricare scriitor, de a fi altfel.

 

O operă literară este un conglomerat, un tot, un univers care își rostuiește limitele. Am să răspund, totuși, cu vorbele unui critic literar, unul dintre cei mai lucizi ai vremii noastre, Răzvan Voncu, care spune în „Arhitectura memoriei” că nu mai există criterii morfologice, biologice sau ideologice în literatura vremii noastre și că „toate textele literare sunt mărfuri care se luptă pentru o cotă de piață. În aceste condiții, critica de întâmpinare ar trebui, cred eu, să abandoneze fantasma unei lecturi complete a actualității literare, retranșându-se într-un discurs relativist care să vizeze afirmarea generală a valorilor culturale”.

Criticul literar judecă și „face istorie” doar dacă are pe ce să lucreze, pe opere complete, complexe, să înțeleagă tendințele din literatură. O istorie înseamnă, evident, o chestiune post festum. O literatură mare nu se face numai din vârfuri şi genii, ea este expresia unui travaliu mult mai intens la care participă şi criticii şi adulatorii şi plagiatorii şi epigonii şi cititorii şi detractorii chiar. Şi după ce criticii vor fi terminat de criticat şi adulatorii vor fi terminat de adulat şi plagiatorii de plagiat şi epigonii de îngânat şi detractorii de detractat, vor rămâne doar cititorii care vor da un vot final. În evaluarea operelor şi autorilor vor conta (şi) cele trei pericole care ameninţă cărţile: focul, timpul şi propriul conţinut.

Este necesară, evident, numai că nu știm dacă mai este posibilă. Este nevoie mai mult de teoreticieni ai literaturii, ai culturii, vizionari în domeniul ideilor, tendințelor. Nu prea văd în orizontul meu/ nostru mari teoreticieni azi, la noi și aiurea, apar mai mult comentatori de ocazie, fără mize care să împingă/ tragă literatura mai departe. Pe un fond de mediocritizare a spațiului public și cultural, orice absolvent de „litere” cât de cât citit are impresia că poate scrie „o istorie a literaturii”, punându-se pe sine în valoare ca descoperitor al unor teritorii virgine, în condițiile în care integralitatea nu mai este posibilă. Rețeta pare să fie simplă. Vine criticul (imberb?), delimitează o porțiune din literatură, pune un steag și se declară stăpân absolut. Galeria îl aplaudă servilă. În fața ofensivei critice, care e un fel de atac subversiv de genul celui care se desfășoară acum în Ucraina, scriitorul care știe ce e cu el nu trebuie decât să se ferească, să își urmeze, apostolește, calea („în codruꞌ”). Iar scriitorul care își pierde cititorii pe drum ca prea ocupați cu lupta de supraviețuire în mijlocul „consumerismului”, care își pierde criticii pe drum ca prea ocupați cu pieptănatul în oglinda retrovizoare a „mobilului critic”, este un scriitor care evoluează pe propria cale. Restul este zgomot de fond.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.