Critică și valoare în literatură. Dumitru Chioaru

1. Există valoare   estetică   imuabilă   în   literatură?   Sau   această   valoare   este variabilă?
2. Dacă valoarea estetică este variabilă, care sunt criteriile / motivele care dau stabilitate acestei valori?
3. Odată cu desfășurarea unei noi generații de autori de literatură, în contextul ofensivei cvasigenerale   a   „progresismului”   la   nivelul   întregii   societăți, critica literară este confruntată cu provocări neașteptate, mai ales în ceea ce privește punerea în umbră a criteriului estetic în validarea unei opere literare. În acest cadru de referință, care este rolul, teoretic și practic, al criticii?
4. Cum se manifestă azi, inclusiv în domeniul criticii, vechea distincție (dar și complementaritate) între sincronism – tradiționalism – avangardă?
5. Critica trebuie să ia în considerare numai valorile estetice  sau și celelalte valori culturale ale unei opere literare?
6. Criticul este un judecător cu autoritate al literaturii sau un intermediar cu rol promoțional între opera unui scriitor și publicul cititor? Dacă se ia în calcul autoritatea criticului „judecător”, ce dă consistență acestui statut?
7. Mai este   azi   necesară   /   actuală   critica   de   direcție   ca   „locomotivă”   a literaturii?

1-2. Știm că Eugen Lovinescu, teoreticianul și criticul cel mai fidel autonomiei esteticului, a elaborat acum aproape un veac teoria încă actuală a mutației valorilor estetice, susținînd că concepția umană asupra frumosului este ”variabilă nu numai de la popor la popor, adică de la civilizație la civilizație, ci și de la epocă la epocă, prin intervenția în mutația valorilor estetice a factorului timpului”⁽¹. Aș adăuga că valorile estetice sunt, ca și celelalte valori, schimbătoare de la o epocă/ generație la alta, în funcție de un criteriu atît de variabil el însuși, și anume, gustul. Căci nu numai ideile, ci și gustul estetic al oamenilor se schimbă, prin prisma lui fiind receptate și apreciate operele literare vechi sau noi,

3. Sînt de acord însă cu Tudor Vianu care, în Introducere la o teorie a valorilor, afirmă că ”dacă relativismul constată că valorile apar în forme particulare și variabile, el ar trebui să recunoască implicit existența unor valori generale și permanente”⁽². Noile opere literare pot fi evaluate nu numai în funcție de gustul estetic la modă, ci și în relație cu reperele literare perene. În actualitate, ca urmare a ofensivei politicii corecte, remarc impunerea unui fenomen pe care l-aș numi oximoronic relativism absolut al valorilor, constînd nu doar în relativizarea ci chiar în eliminarea criteriului fundamental în aprecierea operelor literare – criteriul estetic. Pe internet, mai ales, diferența dintre cultura/ literatura înaltă și cea populară s-a șters, rezultînd o cultură/ literatură a divertismentului cît mai vulgar cu putință. Să fie oare moartea autorului, semnalată de Roland Barthes, urmată de moartea literaturii? Ăsta da progres!

4. Întrebarea mă întoarce iar la Lovinescu care, tot în Mutația valorilor estetice, definește sincronismul asociindu-l cu spiritul veacului (redenumire modernă a latinului saeculum) drept ”acțiunea uniformizatoare a timpului asupra vieții sociale și culturale a diferitelor popoare legate între dînsele printr-o interdependență materială și morală”⁽³. Spiritul timpului său a fost dominat de modernism, tinzînd spre puritate estetică. Acesta este opus tradiționalismului ca atașament necritic față de tradiție, a cărei negație este dusă la extreme de avangardism, cultivînd experimentul. Dar timpul nostru aparține postmodernismului, care recuperează ludic, ironic și parodic tradiția, inclusiv modernismul devenit tradiție, cultivînd un discurs prozaic, colocvial, care nu mai vrea să spună altceva decît spune. În prezent, postmodernismul parcurge o fază neoavangardistă (denumită și transavangardă), practicînd experimentul într-un gen de scriitură asemănătoare comunicării pe internet, odată cu care conceptul de literatură va fi redefinit sau se va confunda cu cel de comunicare. Deja manualele școlare se intitulează doar Limbă și comunicare…

5. ”Orice critic – afirmă Radu Enescu în cartea sa intitulată chiar Critică și valoare – are anumite criterii după care judecă, acceptă sau respinge o operă”⁽⁴, idee valabilă în continuare. După părerea mea, critica literară trebuie să aibă în vedere toate valorile întîlnite într-o operă literară, ideologice, politice, morale etc., inclusiv – dacă apar în text și sunt acceptate ca valori – sexualitatea și pornografia, atît de frecventate azi, deși nu sunt deloc noi, ghidîndu-se însă în evaluarea ei pe criteriul estetic. Cred că dacă nu este scrisă măcar cu o artă minimală, opera nu aparține literaturii, ci reprezintă alt gen de text. Dacă critica nu ține cont de criteriul estetic, nu este o critică literară propriu-zisă. Critica literară trebuie să-și primească metoda și limbajul pentru a aborda toate valorile unei opere, iar nu să renunțe la criteriul care o definește.

6. Criticul trebuie să-și asume rolul de intermediar între opera unui autor și public, dar autoritatea lui provine din capacitatea intelectuală și onestitatea de a discerne valorile de non-valori, formulînd judecăți de valoare asemenea unei instituții publice a spiritului critic , într-un limbaj critic propriu paradigmei de cunoaștere a timpului său, aplicat descriptiv și evaluativ operei literare abordate. Constat însă o exersare a spiritului critic deseori prea partinic în raport unii autori sau grupări literare din jurul revistelor sau editurilor. Critica de întîmpinare ia tot mai mult forma unui discurs promoțional, încărcat de clișee mai degrabă publicitare decît niște judecăți de valoare.

7.Dintre criticii cu autoritate se aleg criticii de direcţie, la care lumea se raportează ca la o instituţie. Din acel moment, critica îşi depăşeşte funcţia de evaluare a literaturii, ajungînd să influenţeze evoluţia ei. Un asemenea critic îl integrează pe scriitor în dialog, influenţîndu-i creaţia. În literatura noastră există o tradiție a criticii de direcție, marcată de personalități ca Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu, Nicolae Manolescu ș.a., și continuată în actualitate de Alexandru Cistelecan, susținător al direcției neoexpresioniste, ori de Ion Bogdan Lefter, în calitate nu numai de critic ci și de ideolog al postmodernismului. Adevărul e însă că nu critica a făcut/ face literatura, ci creația, actul creator precedînd actul receptării, dar creația și critica sunt complementare. Valoarea este creată de  un autor, dar trebuie să fie și recunoscută. Mai avem nevoie, chiar mare nevoie, de critici cu autoritate care să recunoască valorile, dar și să spună, asemenea lui Maiorescu, În lături! invaziei de non-valori, eliminînd confuzia dintre ele, fără să scadă din motive partinice sub standardele de rigoare.

Note:

1. Lovinescu, Mutația valorilor estetice, în Istoria literaturii române contemporane, vol. II, Ed. Minerva, București, 1973, p. 280
2. Tudor Vianu, Introducere la o teorie a valorilor, în Opere, vol. 8, Ed. Minerva, București, 1979, p. 66
3. Lovinescu, op.cit., p. 281
4. Radu Enescu, Critică și valoare, Ed. Dacia, Cluj, 1973, p. 28