Critică și valoare în literatură. Gellu Dorian

  1. Există valoare   estetică   imuabilă   în   literatură?   Sau   această   valoare   este variabilă?
  2. Dacă valoarea estetică este variabilă, care sunt criteriile / motivele care dau stabilitate acestei valori?
  3. Odată cu desfășurarea unei noi generații de autori de literatură, în contextul ofensivei cvasigenerale   a   „progresismului”   la   nivelul   întregii   societăți, critica literară este confruntată cu provocări neașteptate, mai ales în ceea ce privește punerea în umbră a criteriului estetic în validarea unei opere literare. În acest cadru de referință, care este rolul, teoretic și practic, al criticii?
  4. Cum se manifestă azi, inclusiv în domeniul criticii, vechea distincție (dar și complementaritate) între sincronism – tradiționalism – avangardă?
  5. Critica trebuie să ia în considerare numai valorile estetice  sau și celelalte valori culturale ale unei opere literare?
  6. Criticul este un judecător cu autoritate al literaturii sau un intermediar cu rol promoțional între opera unui scriitor și publicul cititor? Dacă se ia în calcul autoritatea criticului „judecător”, ce dă consistență acestui statut?
  7. Mai este   azi   necesară   /   actuală   critica   de   direcție   ca   „locomotivă”   a literaturii?

  1. Ce ar putea rămâne neschimbat, la aceeaşi valoare în literatură? Nimic. Sau mai nimic. Experienţa unor evaluări şi reevaluări, fie prin analize critice, ediţii critice, istorii literare, critice sau de evidenţiere, fie prin atitudini de grup sau de etapă, ori cum am lua-o, ne pune în faţa unor realităţi variabile. În cultură, în general, doar izvoarele istorice, dovedite veritabile, sunt imuabile. Operele de artă, nu! Mai ales cele din domeniul artelor plastice, care, atunci când devin mercantilizate, îşi măresc această valoare, de comerţ, la care, evident, se adaugă plusul de valoare estetică. Şi de aici intră în joc modul de percepere a esteticului în diverse etape istorice. Iar dacă vorbim doar de literatură, aprecierea, fie şi estetică, este variabilă, nu imuabilă. Să ne gândim doar la valoarea incontestabilă a operei poetice a lui Eminescu, care, de-a lungul anilor, dar mai ales în zilele noastre, suportă diverse cuantificări valorice de la până a fi reevaluată, reaşezată în primele rafturi ale valorilor literare certe la până a fi desfiinţată de unii, fie din frondă, fie invocând motive ce ţin de politically corect, ori de anumite aspecte ale atitudinilor lui faţă de anumite naţii, ori vecini. Dar acestea din urmă nu prea contează în ceea ce este în esenţă valoarea literară incontestabilă. Or să luăm romanul Craii de Curtea-Veche, a lui Mateiu Caragiale, privit la început cu circumspecţie, apoi cu generozitate, ca în ultimele sondaje să iasă mereu pe primele locuri privind cele mai valoroase romane româneşti ale secolului XX sau în general ale literaturii române. Deci până la o constanţă a acceptării unanime a valorii literare desăvârşite a unei opere literare trebuie să treacă un timp, să se aşeze cum trebuie încetăţenirea acesteia în spaţiul cultural din care face parte. Nimic nu este imuabil, ci totul este variabil, cât timp nici canonul, ca matrice a valorilor acceptate, nu este încă bine definit şi acceptat unanim în spaţiul literaturii române.

  1. Ştiu şi eu în ce măsură, în afara criteriilor de valoare unanim recunoscute, aplicate corect, ar putea fi luate în discuţie şi alte criterii/motive care să dea stabilitate valorii literare? Valoarea estetică, dacă ar fi să o privim din momentul studierii ei aplicate, de la, să zicem, principiile „autonomiei esteticului”, principii care nu vin doar de la Titu Maiorescu, ci de mult mai înainte, de la A. G. Baumgarten, prima jumătate a secolului XVIII, ori, aplicate şi inesteticului, aşa cum a făcut Karl Rosenkranz, iar la noi, mai târziu, aplicată operei lui Tudor Arghezi, la nivelul limbajului poetic (o estetică a urâtului aplicată unei opere de certă valoare literară, nu unor texte în care limbajul licenţios pare a fi ţinta realizată a unei creaţii literare), este atât de variabilă, de imprecisă, de la gust estetic la gust estetic, încât nu poţi stabili criterii/motive clare în această privinţă. Uitaţi-vă mai nou la cei care desconsideră aproape în totalitate aceste principii ale „autonomiei esteticului”, ba chiar şi ale esteticului în crearea operei literare (a se vecea Mihai Iovănel în Istoria…sa), ca să vă puteţi da seama de noua etapă de valorificare şi valorizare literară. Excluderea din arealul unei istorii literare a faptelor care o compun (în speţă operele literare şi autorii acestora) pe motive că sunt depăşiţi, expiraţi, neîncadrabili în concepţia ta despre literatură în general şi despre estetica acesteia în special, nu înseamnă o bună perspectivă a evidenţei acesteia, ci o confuzie totală a valorilor şi a concepţiei despre valoare literară. Prin urmare, despre ce criterii/motive să putem vorbi, când lucrurile nu sunt câtuşi de puţin aşezate în matca lor evolutivă, de componente de analizare critică fără prejudecăţi? Ideea de in illo tempore pare a nu conta pentru cei ce exclud criteriile fundamentale de evaluare a unei opere literare, considerând că istoria începe cu ei, iar ce a fost a fost, deci, fumat, nu mai contează nici măcar scrumul.

  1. Într-o oarecare măsură am răspuns mai sus. Acum nu se mai face teorie literară, aşa cum am putut vedea la Mircea Martin sau Eugen Negrici, ca să dau doar două exemple recente. Criticii actuali, cei mai nou sosiţi în spaţiul literaturii române, nu mai fac, în mod aplicat, după principiile de bază ale criticii literare, critică literară, una, să zic, de direcţie, ci fac un soi de critică de receptare, de întâmpinare, pe principii de grup, de tămâiere, partis-pris-uri, încât, în afară de câţiva critici din promoţiile de mijloc (Al. Cistelecan, Daniel Cristea-Enache, Mircea A. Diaconu, Vasile Spiridon, Ioan Holban, Răzvan Voncu, Gabriela Gheorghişor, poate şi alţii), este greu să alegi pe unii care să joace un rol important, teoretic şi practic, în critica literară de la noi. Adaptarea unora la informaţia venită uşor, sumară, de-a moaca, pe net, pe reţelele de socializare, pe site-ul unor facultăţi de profil, prin bibliografii sau sumare ale unor teze de licenţă, masterate, doctorate, a creat şi marele handicap vizibil al criticilor care îşi fac cărţile, articole pe acest suport. Încât ofensiva cvasigenerală a progresismului nu poate fi decât împotriva formării lor temeinice. De aici şi cărţile ce se vor fundamentale, de referinţă, cum este simulacrul de istorie (de Istorie, nu de o istorie!) a literaturii române din ultimele trei decenii scoasă de Mihai Iovănel.

  1. Ca în orice etapă de evoluţie a literaturii care s-a scrie, care se scrie, oferind paradigme din care s-au născut sincronismul, tradiţionalismul, avangarda, modernismul etc. Ceea ce pare acum evident este ignorarea acestor etape, includerea lor într-o vagă noţiune de postomodernism sau post-postmodernism, cu ismele implicite, ce se vor incubatoare de noi paradigme. Distincţia se poate face la ceva ce se referă la ceva de dinainte de a se manifesta ceva ce se vrea schimbare, schimbare cu orice preţ. Se poate constata, deci, o ignorare a ce a fost, pentru a impune ceva ce nu va fi. Ar putea fi, desigur, sesizată şi aşa o oarecare distincţie. Dacă am constata cu adevărat o neo-avangardă, aşa cum s-ar părea că se doreşte, poate că am primi un semnal de evidenţiere a unei noi etape de care se va ţine cont. Deocamdată este foarte multă zgură. Prin urmare, distincţia ar fi ca între aurul şi sterilul din care a fost scos; aurul, în lingouri, sterilul, pe marginea maidanelor, absorbit de pământ, redat ne-producerii, sterilităţii.

  1. Critica trebuie să ia în considerare tot ce este de valoare într-o operă literară. Dar pentru asta trebuie să ştie ce e o creaţie literară, o operă literară, ce e făcătură: o operă literară implică în primul rând valoare estetică, valori ce ţin de fondul cultural din care se naşte, o complexitate de structuri, fie şi sociale, ce împlinesc organismul funcţional în timp al acesteia; o făcătură, fie ea şi frumos garnisită, nu conţine mai nimic din toate acestea sau, dacă le implică, o face prost, fără talent.

  1. În primul rând este un judecător, dacă este şi cu autoritate cu atât mai bine, autoritate pe care şi-o poate câştiga doar dacă iese din sfera prejudecăţilor, şi, având şi această calitate, poate fi şi un bun intermediar cu rol promoţional, aşa cum se făcea cândva critica literară în revistele literare din România. Şi asta doar dacă acel critic, prin revistele în care publică, prin cărţile pe care le publică despre cărţile confraţilor săi, are cui să se adreseze. Prin urmară dacă este receptat, dacă influenţa sa asupra acelor cititori este una benefică sau una deformatoare, cum din păcate se practică în anumite reviste în care „noua generaţie de critici literari” îşi manifestă în general umorile faţă de aşa-zişii scriitori expiraţi şi generozităţile faţă de cei din cerc, afinităţi elective defecte. Şi dacă e aşa, de unde consistenţă într-o autoritate critică de acest tip?

  1. Când ai în spate o garnitură de tren defectă, cu vagoane infecte, în care urcă o lume schismatică, ruptă de familia din care s-a născut şi din care nu se mai revendică, pe o line ferată de pe un terasament în alunecare, cu naşi la plesneală, ce fel de locomotivă ar putea să ducă o astfel de garnitură la destinaţie? În ce gări să opreşti, din ce gări să urci, când nesiguranţa ajungerii la destinaţie este mai mult decât evidentă? Am văzut pe aceste linii şi locomotive singure, alunecând în necunoscut, sau poate la destinaţii numai de ele ştiute, dar şi garnituri stinghere, doldora de lume dezorientată, dar fericită, care mergea aiurea, fără să ştie de unde vine, încotro se duce; dar ei călătoreau, garnitura mai pierdea câte un vagon, care, pe parcurs, era tras de o locomotivă de serviciu pe o linie moartă. Cine mai face critică de direcţie azi la noi? Puţini, foarte puţini critici mai ştiu ce înseamnă asta. Şi asta pentră că direcţia înspre care merg este greşită.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.