Critică și valoare în literatură. Ovidiu Pecican

  1. Există valoare   estetică   imuabilă   în   literatură?   Sau   această   valoare   este variabilă?
  2. Dacă valoarea estetică este variabilă, care sunt criteriile / motivele care dau stabilitate acestei valori?
  3. Odată cu desfășurarea unei noi generații de autori de literatură, în contextul ofensivei cvasigenerale   a   „progresismului”   la   nivelul   întregii   societăți, critica literară este confruntată cu provocări neașteptate, mai ales în ceea ce privește punerea în umbră a criteriului estetic în validarea unei opere literare. În acest cadru de referință, care este rolul, teoretic și practic, al criticii?
  4. Cum se manifestă azi, inclusiv în domeniul criticii, vechea distincție (dar și complementaritate) între sincronism – tradiționalism – avangardă?
  5. Critica trebuie să ia în considerare numai valorile estetice  sau și celelalte valori culturale ale unei opere literare?
  6. Criticul este un judecător cu autoritate al literaturii sau un intermediar cu rol promoțional între opera unui scriitor și publicul cititor? Dacă se ia în calcul autoritatea criticului „judecător”, ce dă consistență acestui statut?
  7. Mai este   azi   necesară   /   actuală   critica   de   direcție   ca   „locomotivă”   a literaturii?

 

  1. Există, până la proba contrară. Este cea pe care nu au izbutit să o anihileze desele schimbări de gust și de criterii din istorie. Capodoperele de diferite vechimi recunoscute până astăzi o demonstrează elocvent.
  2. Proba timpului rămâne decisivă în supraviețuirea valorilor literare.
  3. Rolul cel mai de seamă al criticii este să rămână ea însăși; să nu își piardă cumpătul „asezonându-se” după cum îi cântă în ureche diverse coruri. Să își înfrunte, în numele criteriilor pe care le urmează (și ele pot diferi de la caz la caz fără ca prin asta unele judecăți de valoare să fie neapărat invalidabile în numele altora), tendința de a urma mode, precepte străine artei, presiuni difuze sau țintite venite dinspre cele mai diferite direcții, de la autorii ce-și vor validarea până la politicienii ce vin cu agende proprii. Critica are datoria să nu se piardă cu firea nici măcar atunci când altă critică o înjură, denigrează, o pune la colț.
  4. Sincronismul nu este o valoare în sine, ci reprezintă exigența traiului literar în prezent, alături de restul lumii civilizate și de marile culturi dătătoare de normă. Tradiționalismul se cuvine să fie o dimensiune în timp, conștiința unui trecut și a unei perenități. Fără ca această dimensiune să altereze nevoia de a se vorbi prezentului. Avangarda rămâne calea explorativă, fără posibilitatea de a ști dinainte dacă patinează în gol sau descoperă o zonă prosperă, demnă de a fi cultivată. Măsura și echilibrul în toate, adecvarea dintre intenții, fondul și forma care le exprimă, rămân de căutat pe mai departe.
  5. Nu sunt de izolat valorile estetice de celelalte împrejurări, de la cele biografice, la cele morale ori contextuale în sens larg, ale producerii și receptării operei. Dar valorile estetice rămân fundamentale; nu cele de comunicare, nici cele psihologice; necum cele socio-istorico-politice ori religios-metafizice.
  6. Criticul este mereu el însuși, fie că rolul de căpetenie în cazul trecerii creației literare printr-o cutie de rezonanță cât mai adecvată îi este sau nu recunoscut. Criticul emite judecăți de valoare, garantându-le prin propria formație.
  7. Nu mai puțin decât întotdeauna. E bine să aleri așa, fără direcție? Și chiar dacă o direcționare critică pare deplasată, desuetă, anacronică, improprie, excesivă, aiurea, fițoasă sau oricum – ea e ca un stâlp, ca un menhir, ca un semn de circulație. Ignor-o, combate-o sau înjur-o; dar tot rămâne un semn pe hartă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.