Există valoare estetică imuabilă în literatură? Sau această valoare este variabilă?
Dacă valoarea estetică este variabilă, care sunt criteriile / motivele care dau stabilitate acestei valori?
Odată cu desfășurarea unei noi generații de autori de literatură, în contextul ofensivei cvasigenerale a „progresismului” la nivelul întregii societăți, critica literară este confruntată cu provocări neașteptate, mai ales în ceea ce privește punerea în umbră a criteriului estetic în validarea unei opere literare. În acest cadru de referință, care este rolul, teoretic și practic, al criticii?
Cum se manifestă azi, inclusiv în domeniul criticii, vechea distincție (dar și complementaritate) între sincronism – tradiționalism – avangardă?
Critica trebuie să ia în considerare numai valorile estetice sau și celelalte valori culturale ale unei opere literare?
Criticul este un judecător cu autoritate al literaturii sau un intermediar cu rol promoțional între opera unui scriitor și publicul cititor? Dacă se ia în calcul autoritatea criticului „judecător”, ce dă consistență acestui statut?
Mai este azi necesară / actuală critica de direcție ca „locomotivă” a literaturii?
Valoarea estetică, ținând de partea distinctă a sensibilităţii omenești și vizând cadrele imaginare, se poate doar aproxima, după legi specifice. A o autonomiza în raport cu de alte tipuri de valori este un fapt cunoscut încă de la Aristotel și reconfirmat de estetica lui Kant. De aceea, este dificil să vorbim despre literatură în lipsa aplicării criteriilor de evaluare estetică. Doar dacă se îndeplinește această cerință se poate discuta și despre statutul valorii estetice în raport cu alte valori. Și trebuie să se discute, cu atât mai mult, cu cât iluzia unui sistem estetic omogen, tutelar, care să ofere prilej de exercițiu critic, este deja ajunsă astăzi în faza risipirilor și a consolărilor. Dar, chiar dacă nu mai este posibilă susținerea caracterului purist al esteticului, aceasta nu înseamnă că noțiunea de valoare estetică și-ar avea locul doar într-un plan secund al problematicii. Heteronomia esteticului, recunoscută cu regret de multă vreme, este susţinută astăzi cu energii proaspete, chiar înfruntându-se riscul unor mari pierderi la nivelul transfigurării simbolice a datului ontologic. În ceea ce mă privește, sunt adeptul autonomiei esteticului, cu firescul şi cu unele limite inerente ale acestei opțiuni.
Departe de a fi cu putință să se eludeze, criteriul estetic este considerat subînțeles actului creator, el fiind așezat la baza tuturor celorlalte criterii apreciative, și asigură o formă specifică de evaluare. Stabilitatea și complexitatea valorii estetice este conferită de faptul că disciplina căreia îi aparține este nevoită să generalizeze într-un domeniu în care interesează sfera individualului. Prin urmare, menirea esteticii este de a surprinde irepetabilitatea… repetabilului, iar de această situație se leagă prezența criticii. Așa se face că nicio altă disciplină teoretică nu are între ea și obiectul ei specific o activitate mediatoare asemănătoare. În timp ce estetica năzuiește la înțelegerea unei anumite opere în general, critica transpune într-un limbaj logico-discursiv semnificațiile operei respective.
Procesul de relativizare a valorilor estetice a început la noi imediat după 1990 și astfel putem vorbi acum despre studii postcoloniale, critică testimonială, ecocritică, poetică cognitivă, studii traductologice ș.a. – toate înglobante caracterului neomarxist al studiilor culturale. Este adevărat că, de-a lungul anilor, critica literară a împrumutat permanent metode din alte sfere ale cunoașterii, privilegiind, pe rând, fie opera literară (prin diferite close reading-uri), fie contextele istorico-sociale, dar ea nu a uitat niciodată că toate hibridările au fost efectuate neomițându-se judecata de valoare estetică. Faptul că unii ideologi culturali se maschează în teoreticieni (chiar de ținută), nu demonstrează, de obicei, decât lipsa unei calități cardinale: aceea de a vibra emoțional la citirea și analiza unui text literar. Iar aceasta, în cel mai fericit caz, când nu este vorba despre slujirea din partea lor a unei anumite agende. Oricum, există o inadecvare funciară între natura emoțională a literaturii și natura ideologică a criticii. În spatele criticii literare sunt îngrămădite atâtea jocuri ascunse de sentimente și de interese, încât am ajuns să ne îndoim de onestitatea și de obiectivitatea ei. În acest cadru de referință, rolul criticii literare nu dispare, nu pierde nimic din însemnătate, dacă îşi proiectează cu claritate atât posibilitățile, cât şi obligațiile. Strecurându-se printre atâtea nuanțe și tendințe contradictorii, îi este dificil criticii să evite o doză sensibilă de eclectism.
La sincronism se poate ajunge pe calea imitaţiei şi prin racordarea la spiritul timpului, ambele forțe acționând în direcția unei complementarități. Știm de la E. Lovinescu că nu sincronismul, ci diferențierea constituie criteriul cel mai des întrebuințat în procesul de apreciere a valabilității valorilor estetice. Manifestată autoritar şi impetuos în primă fază, imitația se supune ulterior unor legiuiri interne, în cadrul cărora fondul tradiționalist are un cuvânt greu de spus. În această a doua fază, spiritul critic este acela ce decide, iar sursa bibliografică pe care trebuie să o consultăm este Spiritul critic în cultura românească, scrisă în urmă cu mai bine de un secol de G. Ibrăileanu. În privința spiritului de avangardă, acesta a avut mereu un efect perturbator, mai ales pentru comoditățile tradiționaliștilor, însă el are rolul său bine determinat în cadrul unei literaturi. Dar, a-i acorda privilegiul inițiativei și al directivei, înseamnă a deforma până la defectare un instrument al echilibrului pe care îl constituie raportul dialectic dintre sincronism și tradiționalism. Important este ca spiritul de avangardă să ducă la o radicalizare doctrinară benefică, manifestată nu doar prin violenţele de limbaj, ci și prin efecte de durată în stratul de profunzime al mentalului literar. Tuturor sincroniștilor, tradiționaliștilor și avangardiștilor de astăzi, le-ar fi utilă consultarea opiniilor lui E. Lovinescu și ale lui G. Ibrăileanu despre această problematică.
Desigur că fenomenele istorice, sociale, economic și culturale nu pot fi despărțite de fenomenul literar, dar nu există altfel de critică literară autentică decât aceea estetică. Alte comentarii, oricât de seducătoare sau de convingătoare ar fi, rămân exterioare criticii în sine. În critica literară, trebuie pornit de la relația interioară cu esteticul, altminteri, această disciplină, chiar dacă va continua să rămână critică, încetează de a mai fi literară. Nu trebuie făcută eroarea de a se confunda criteriul aprecierilor critice cu regimul ontologic al operei literare, acesta din urmă fiind în mod limpede heteronomic, dar nu se poate eluda prezența lui. Ideologicul parazitează literarul atunci când intervine în mod direct, substituind cunoaşterea intuitiv-estetică printr-un rețetar înscris într-o anumită agendă. Oricât de necesară ar fi prezența anumitor concepte ideologice în cadrul imaginarului literaturii, ele trebuie să rămână în stare latentă în procesul de creaţie.
Nu publicul cititor formează gustul estetic al literaților, ci literații formează, modelează gustul publicului, scuturându-l din inerția constitutivă sau din apucarea pe căile subliteraturii. Altminteri, dependența valorii literare de gustul receptorului ar conduce la un subiectivism axiologic al tuturor relativismelor. În aceste condiții, critica poate contribui la aproprierea unei atmosfere literare din partea cititorilor prin încercarea de ținere la distanță față de impostorii în ale scrisului (dar nu va reuși niciodată!), prin promovarea cărților valoroase şi chiar prin deschiderea unor noi tendințe și orientări în teoria lecturii. Consistența și autoritatea actului critic sunt conferite de faptul că „judecătorul” se va afla mereu singur faţă în faţă cu valoarea, atât cât este, în momentul acordării, cu onestitate, a verdictului axiologic.
Rolul criticii de direcție rămâne acela de orientare axiologică, mai ales într-o perioadă în care diversitatea și multitudinea opiniilor contradictorii creează confuzie în rândul cititorilor care caută să își aleagă viitoarele lecturi în funcție de receptarea și de popularitatea anumitor cărți în mediul online. Valoarea unei opere literare este „negociată” astfel în cadrul unui proces axiologic asupra căruia planează seturi de reguli unanim acceptate de critici. Aceștia recunosc, în urma comentării cărților, posibile mutații funcționale care ar îmbogăți de sensuri mesajul transmis. Din ciocnirea aprecierilor critice de-a lungul timpului, se încheagă o judecată globală ce se vrea definitivă și încearcă să se impună ca un adevăr cât de cât obiectiv. În acest fel se încheagă și istoriile literaturii, în care curentele neomarxiste nu mai cred, deoarece prin intermediul lor se impune o selecție valorică.
